De la kerygmă la propovăduire - excurs în istoria propovăduirii apostolice

de Pr. Ioan POPA

Din timpurile în care Dumnezeu a intrat în legătură cu omul, acesta din urmă a simţit nevoia de a transmite cuvântul lui Dumnezeu semenilor, celor care pierduseră legătura cu Creatorul.

                   Propovăduirea creştină îşi are bazele în practicile din sinagogile iudaice[1]. În momentul în care profeţia Vechiului Testament s-a încheiat, iudeii au început să citească şi să interpreteze textele profeţilor. Această citire şi interpretare nu este altceva decât întâlnirea cu Dumnezeu într-un timp şi spaţiu date. Bazele noului cult se pun la momentul întoarcerii din robie. Astfel, la Neemia VIII. 1-8 se arată că Ezdra şi leviţii interpretează Legea. Moise, însă, porunceşte citirea Torei, a Legii, o dată la 7 ani, la Sărbătoarea Corturilor. Înlocuirea citirii Legii cu citirea profeţilor pare să dateze de la Antioh IV Epifanes (I Macabei I. 56), care ordonă adunarea tuturor sulurilor care conţin Legea[2].

 În timp, în sinagogi se practică un serviciu religios compus din lecturile cărţilor sfinte, cântece, omilii şi rugăciuni. Omiliile urmau lecturii şi constau în interpretarea, pe rând, a fiecărui verset[3], cu scopul de a fixa textul în mintea auditorilor şi de a-i determina să aplice Legea în viaţa de zi cu zi.

 Unii dintre predicatori apar ca învăţători extraordinari[4], inspiraţi sau trimişi special de Dumnezeu. Preoţii învaţă în mediu organizat, în mod regulat, iar profeţii pot predica în diverse medii, fie regulat, fie ocazional. Predica creştină ne apare, astfel, drept simbioză între cuvântarea preoţilor şi cea a profeţilor.

                   Predica iudaică se bazează pe Revelaţia vetero-testamentară. Mântuitorul Iisus Hristos apare în istorie îndeplinid profeţiile vechitestamentare şi oferindu-ne calea spre viaţa veşnică. Fiind Cuvântul prin excelenţă, predica Sa este modelul de propovăduire a Adevărului pe care toţi ar trebui să-L urmeze. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos nu au forţă doar prin calitatea discursului şi prin adecvarea acestuia la auditoriu. Predica Mântuitorului aduce asupra celor care o ascultă sau o citesc Însuşi harul divin. Predica Sa este învăţătură, exemplu şi putere în acelaşi timp. „Cuvântul pe care-l rosteşte nu este pentru Iisus, ca la noi, un ideal, un ţel, la care să ajungă, ci o revelaţie a plenitudinii vieţii care este în El ... Viaţa lui întreagă este lumină, predică, răspândire a Împărăţiei”[5].

                   Conţinutul învăţăturii Sale se referă la realităţile vieţii veşnice: Dumnezeu, nemurire, suflet etc., toate fiind puse în legătură cu lumea aceasta şi cu oamenii. El vesteşte venirea împărăţiei lui Dumnezeu pe care omul trebuie să o câştige prin transformarea conştiinţei şi prin har.

                   Mântuitorul Hristos nu are un loc anume din care să-Şi facă auzite cuvintele. Poate învăţa în sinagogi, pe munte, în pieţe publice sau pe corăbii ce străbat marea. El încearcă să Se facă auzit oriunde există oameni dispuşi să asculte.

                   Predica de astăzi îşi are rădăcinile în învăţăturile Mântuitorului, nu numai din punctul de vedere al conţinutului, ci şi al metodelor de abordare. Astfel, Mântuitorul utilizează principii adaptate la auditoriu, cum ar fi cel psihologic, cel natural, cel intuitiv, cel temeinic, cel practic şi cel educativ[6]. Evident că metodele Mântuitorului întrunesc perfecţiunea, fiind atât inductive, deductive şi analitice, cât şi sintetice, generice sau experimentale.

                   În privinţa temei fundamentale pe care o întâlnim în întreaga lucrare învăţătorească a Mântuitorului, aceasta este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu pe care El are misiunea de a o întemeia în virtutea calităţii Sale de Fiu al lui Dumnezeu venit în lume. Spre această împărăţie au fost îndemnaţi evreii de Ioan Botezătorul, dar acestea au fost şi cuvintele rostite de Hristos când a ieşit la propovăduire: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei III. 2; IV. 17) şi cu care i-a investit pe Sfinţii Apostoli să iasă la propovăduire (Matei X. 7), pentru ca în alt context să precizeze. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntru vostru!” (Luca XVII. 21).  Fără teama de a greşi, putem considera acest îndemn al Mântuitorului drept prima Sa predică.

                   Într-o formă ceva mai „dezvoltată” începutul activităţii Sale catehetice îl realizează Hristos în sinagoga din Nazaret. Acest episod ne este relatat de Sf. Evanghelist Luca, în Evanghelia sa, la capitolul IV, versetele de la 16 la 21: „Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului. Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a şezut, iar ochii tutror din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. Observăm aici că Mântuitorul susţine că El este cel care împlineşte profeţia lui Isaia[7]. El este Cel care Se revelează pe Sine, reprezentând însuşi Revelaţia şi schiţează reperele începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.

                   În calitate de Fiu al Omului, Mântutorul este modelul şi deplinătatea la care este îndemnată să ajungă persoana umană. Pe temeiul acestei unităţi ipostatice proprie Persoanei Mântuitorului, cele două direcţii ale  căutării şi dialogului dintre Dumnezeu şi om se întrepătrund devenind una singură. Această realitate implică descoperirea lui Dumnezeu Tatăl în  mod desăvârşit deoarece este făcută din intimitatea cea mai profundă a unicităţii fiinţei divine şi întrucât dinamica luminii, a iubirii şi cunoaşterii nu este „bruiată” de nici un păcat.

                   Dumnezeu Tatăl, aşa cum ni-L revelează Mântuitorul Hristos, nu este un principiu impersonal şi metafizic, ci un Părinte iubitor (Matei VI. 6, 9). Această iubire izvorăşte din iubirea intertrinitară, nu din idei sau din principii. „Dumnezeu este iubire pentru că este Tată şi pentru că Hristos este din veci”[8]. Relaţia lui Hristos cu Duhul Sfânt lucrătoare prin actul întrupării („de la Duhul Sfânt”) are, pentru oameni, darul de a-i integra, de a-i naşte din duh (Ioan  III. 5). Această naştere duhovnicească reprezintă naşterea în Hristos prin Duhul Sfânt ca împlinire a condiţiei umane specific duhovnicească. Aşadar, sursa îndumnezeirii omului o reprezintă viaţa şi iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi pe care Hristos a avut misiunea de a o descoperi oamenilor. În acest mod Hristos comunică oamenilor idealul unităţii, modul dumnezeiesc conform căruia Treimea este totodată şi Unime sau Unitate. Însăşi rugăciunea pe care o răsteşte Hristos este o adresare a comunităţii (Ioan XI. 41-42) şi pentru comunitate (Ioan XVII. 9-26), iar dacă iubirea înseamnă asumarea vieţii persoanei iubite, prin întrupare Hristos îşi face proprie natura umană şi trăieşte viaţa umană.          

                   Cuvântul Mântuitorului nu învaţă pur şi simplu, ci are puterea de a transforma sufletele ascultătorilor, de a le transforma trupurile (redându-le sănătatea), de a alunga demonii: „Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere” (Luca IV. 32).  Această putere va fi transmisă şi Apostolilor, apoi, prin punerea mâinilor, tuturor episcopilor şi preoţilor. Numai că, în cazul preoţimii din vremurile din urmă, această împărtăşire de Duh Sfânt asupra credincioşilor mai depinde şi de râvna şi de vrednicia celor ce Îl transmit (şi nu ne referim aici la Sfintele Taine ale Bisericii).

                    Mântuitorul Hristos nu a studiat la vreo şcoală anume, nici nu a făcut parte dintr-o clasă rabinică, ci puterea cuvântului său izvorăşte din Însăşi Persoana Sa, iar acest lucru Îl dosebeşte net de ceilalţi „învăţători”: „Că îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei VII. 29).

                   Sfinţii Apostoli au fost oameni simpli, fără o educaţie desebită şi fără experienţe oratorice – excepţie fac Sfântul Apostol Pavel care a avut o educaţie rabinică aleasă şi care a primit o misiune aparte, precum şi Sfântul Apostol Matei care, prin prisma ocupaţiei sale iniţiale de vameş, se presupune ca ar fi avut o pregătire intelectuală ceva mai bună decât a celorlalţi Apostoli – şi cu toate acestea cuvintele predicilor lor au avut un impact categorit asupra mentalităţilor şi conştiinţelor celor cărora le-au predicat[9].

                   Revenind la Persoana Mântuitorului Hristos, putem constata că întreaga Sa activitate învăţătorească a fost o „predică aplicată” în sensul că în El au fost împlinite profeţiile vetero-testamentare pe Care le explică ascultătorilor Săi (Matei IV. 23-25; IX. 35; XIII. 54; Marcu I. 21-22; Luca IV 16-21, 31, 44; Ioan VII. 14, 16-19, 28-29).

                   Din punct de vedere ştiinţific, tehnic, nu putem încadra activitatea oratorică a Mântuitorului Hristos în vreo categorie a predicii de astăzi tocmai pe motivul că aceasta a fost, la fel ca şi Persoana Sa, UNICĂ. „Fie în parabole, fie în celelalte forme de exprimare, Mântuitorul îmbină armonios elementele omiliei  cu ale parenezei şi predicii propriu-zise, rezultând genul unic şi inconfundabil, datorită caracterului său dumnezeiesc”[10].

                   Pe lângă această imposibilitate de încadrare a „predicii” Mântuitorului într-un gen anume, se poate afirma şi inutilitatea catalogării acestei activităţi învăţătoreşti drept predică în accepţiunea ştiinţifică a noţiunii, deoarece Mântuitorul Hristos nu predicat în sensul tehnic utilizat astăzi. Cel mult putem considera că activitatea învăţătorească a Mântuitorului se poate încadra în tipul catehetic-biblic, dar tot la fel poate fi socotită şi de tip profetic-biblic[11]. Din unicitatea stilului predicatorial al lui Hristos rezultă şi imposibilitatea ulterioră de a putea fi urmat ca model oratoric.

                   Pe baza acestor considerente, putem afirma că, în lipsa unor continuatori în ceea ce priveşte „stilul” predicatorial şi pentru că în cuvântările lui Hristos se întâlnesc maiestos asemănări cu toate genurile predicatoriale, Hristos a fost perceput şi  practicat drept model pentru toate tipurile de cuvântări creştine ulterioare.

                   Fie că vorbim despre faptul că Mântuitorul Hristos ne oferă model[12] pentru toate genurile oratorice (din care nu poate să lipsească genul omiletic), fie că luăm în calcul chiar existenţa în predica Mântuitorului a tuturor genurilor oratorice [13], inclusiv a omiliei[14], putem conchide fără teama de a greşi că Hristos este „întemeietorul predicii creştine”[15].

                   Prin acestă titulatură înţelegem că Acesta a instituit predica creştină asemenea Tainelor Bisericii[16] potrivit cuvintelor de la Înălţare: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII. 19-20 şi Marcu XVI. 15).

                     Chiar din perioada Apostolică cuvântarea era parte integrantă a cultului Biserii, aşa cum vedem în capitolul IV, fiind unită cu citirea Sfintei Scripturi, frângerea pâinii şi agapa. Înţelegem de asemenea acest mod al instituirii predicii creştine ca inaugurare a existenţei sale, ca principiu de comunicare a lui Hristos cu oamenii, dar nu şi ca modalitatea concretă de formulare a ei.

                    Ca principiu de interpetare al Sfintei Scripturi, Hristos ne-a lăsat interpetarea în cheia hristologică[17], aşa cum se observă în explicaţia pe care Acesta o face Ucenicilor Luca şi Cleopa atunci când li se alătură în drumul spre Emaus: „Şi începând de la Moise şi de la toţi prooroci le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24. 27). 

                    Pentru generaţiile următoare de creştini acest tip ermineutic va deveni principiul esenţial de interpretare a Sfintei Scripturi, aşa cum constatăm din cercetarea scrierilor Sfinţilor Apostoli şi a Părinţilor Apostolici. Aşa se face că şi interpetarea omiletică urmează acestui tip de interpretare inaugurat de către Mântuitorul Hristos.

                   După moartea, învierea şi Înălţarea Mântuitorului are loc Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Prin acest eveniment, Sfinţii Apostoli primesc putere în propovăduirea lui Hristos cel Înviat. Această propovăduire se face atât către iudei, cât şi către neamuri.

                   În activitatea Bisericii primare propovăduirea Evangheliei lui Hristos ocupă locul demerminant, atât ca punere în practică a misiunii încredinţate ei de către Hristos – „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-le (διδάσκοντες) să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII. 19-20) – cât şi ca modalitate de întărire în credinţă în vederea mântuirii: „Căci: Orice va chema numele Domnului se va mântui!. Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor crede fără propovăduitor (κηρύσσοντος)? Şi cum vor propovădui (κηρύζουσιν), de nu vor fi trimişi (άποσταλωσι)?...Dar nu toţi s-au supus Evangheliei... Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (διά ρήματος Θεοΰ) (Romani X. 13-15, 16, 17).

                   Observăm că puterea cuvăntului propovăduit are un dublu rol: de a-i întări în credinţă pe creştini şi de a-i converti pe cei care nu erau creştini. În acest demers, drumul spre trăirea în Hristos este determinat de un adevărat act de comunicare care determină la rândul său instituirea unui dialog real şi constructiv între cei care ascultă şi Cuvântul lui Dumnezeu, observabil în primă instanţă ca dialog între auditoriu şi propovăduitori.       

                   Treptat, se vor distinge câteva adevăruri de credinţă formulate drept paradigmă. Ne referim aici la kerygma şi la didahie: „Biserica a fost preocupată de la început de a propovădui Evanghelia la cei nebotezaţi – kerygma, dar şi de a-i instrui în credinţă pe catehumeni – didahia, de a propune învăţătura Mântuitorului, într-o formă sistematică, celor care deveniseră creştini.”[18]. În aceeaşi linie, M. A. Powell, în cartea sa „Despre ce se vorbeşte în Faptele Apostolilor”, susţine: „Învăţăturile Apostolilor par a fi prezentate în două forme de bază: kērygma, propovăduirea sau proclamarea către cei ce încă nu l-au urmat pe Iisus cu intenţia de a-i aduce la credinţă, şi didachē sau învăţătura pentru cei care s-au convertit deja, care intenţiona să adâncească înţelegerea lor asupra a ceea ce reprezintă angajamentul lor faţă de Iisus. Multe dintre primele predici rostite de Petru şi Pavel, după cum sunt scrise de către Luca în cartea Faptele Apostolilor, sunt un rezumat al kerygmei.”[19] Ereziile apărute în timp vor determina o formulare mai completă a adevărului de credinţă.

                   Deosebit de importantă pentru înţelegerea nuanţelor celor două noţiuni este şi observarea etimologică a acestora. Astfel, verbul κηρύσσω, pe care l-am evidenţiat mai sus în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, desemnează acţiunea de „a anunţa, a vesti cu autoritate”, în numele unei autorităţi, nu către o singură persoană particulară, ci unei mulţimi adunate într-un loc public, anunţând în mod solemn mesajul  cu scopul de a-i determina pe oameni la introspecţie, la raportarea la învăţătura divină şi regulile ei[20]. 

                   Pornind de la acest verb, subsantivul τò κήρυγμα[21] desemnează acelaşi lucru: „vestire publică, propovăduire” care are ca mesaj esenţial prezentarea Persoanei lui Hristos[22]. Conţinutul acestui substantiv poate fi pus în legătură cu istoria vetero-testamentară în care întâlnim ca practică a profeţilor o proclamare a voinţei divine prin acea  kérussein sau KRZ pe care aceştia o rosteau[23].

                   Subsantivul ή διδαχή – întâlnit în Faptele Apostolilor II. 42 - exprimă învăţătura elaborată, sistematizată, „doctrina care este împărtăşită prin intermediul procesului de educaţie”[24], deci într-un mod organizat.

                   Evident, Hristos cheamă pe toţi oamenii la mântuire, nu numai pe iudei, Dumnezeu nu poate fi discriminator. Propovăduirea către neamuri este un fapt natural, care se face din mai multe motive, aşa cum susţine Stephen Wilson: „îndemnul Sfântului Duh de a se extinde misiunea Bisericii, aceasta fiind însoţită de semne miraculoase; propovăduirea către neamuri este poruncită chiar de Mântuitorul (Luca VII. 1-10) prin faptele Sale; această propovăduire este prevestită în scriptură («Şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu». Luca III. 6)”[25].

                   Motivul principal al apariţiei kerygmei a fost botezul necreştinilor. Biserica primară este de altfel încă de la început o Biserică de credinţă, o Biserică a mărturisirii şi a propovăduirii. Primii creştini au o puternică credinţă în Evanghelie şi se simt datori să o propovăduiască şi celor nou-veniţi. De altfel, în Epistole găsim deseori îndemnnul de a păstra cu stricteţe credinţa primită (Evrei III. 1; IV. 14; X. 23).

                   Apostolii propovăduiesc adevărul despre Înviere, dar şi despre Euharistie (I Corinteni XI, 23; XV, 3). Esenţa propovăduirii este Învierea, dar ei adaugă şi alte fapte şi mărturii necesare: Iisus din Nazaret, Fiul lui David este Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, are putere în tot ce face, dă o nouă lege cu autoritate, este răstignit, îngropat şi înviază a treia zi, se înalţă de-a dreapta lui Dumnezeu şi va urma o judecată universală. Cei care credeau în această „veste bună” îşi schimbau viaţa şi urmau să primească iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

                   Iniţial kerygmele sunt doar afirmaţii scurte care se dezvoltă pe parcursul istoriei, în funcţie de necesităţile Bisericii, în special a celor convertiţi dintre neamuri. La început kerygma este o formulă de credinţă care era pronunţată de cel ce se boteza, fiind adevărul care trebuia recunoscut înainte de botez.

                    Sfinţii Apostoli „considerau că este datoria lor «slujirea cuvântului», adică propovăduirea mesajului care le-a fost încredinţat”[26]. Astfel, este normal ca aceştia să transmită urmaşilor datoria de a propovădui Adevărul. Ei lasă episcopi şi preoţi care să păstorească turma şi care să aibă grijă ca esenţa Adevărului să nu se modifice sau să se piardă.

                   O categorie aparte o constituie profeţii şi didascalii. Aceştia sunt persoane care au primit harisme speciale de la Duhul Sfânt. Profeţii revelează şi sfătuiesc sub directa inspiraţe a Duhului Sfânt, iar didascalii aprofundează învăţăturile de credinţă în cadrul comunităţii din care fac parte. Ei aveau rolul de a proteja învăţăturile primite de deformări şi de a le apăra de eretici.

                   Cei ce urmează Sfinţilor Apostoli din punct de vedere cronologic sunt Părinţii Apostolici. Aceştia scriu anumite lucrări pentru a prezerva Adevărul primit de la Sfinţii Apostoli. Numim câteva dintre cele mai importante scrieri: „Invăţătura celor 12 Apostoli (Didahia)”, „Epistola” lui Barnaba, scrierile Sfântului Clement Romanul, ale Sfântului Ignatie Teoforul, ale Sfântului Policarp al Smirnei, „Păstorul” lui Herma şi altele.

                   Pe parcursul timpului, odată cu dinamica evenimentelor şi cu schimbarea generaţiilor, predica creştină a luat contact cu retorica păgână prin intermediul culturii şi a împrumutat sub aspect formal – ca întreaga teologie creştină, de altfel -  figuri stilistice, moduri de expunere şi abordare retorice.

---

[1] Pr. lect. univ. dr. Vasile GORDON, Propovăduirea cuvântului în perspectiva mileniului al III-lea, în AB, Buzău, 2001, p. 38; Pr. Constantin DRON, Originea şi formele cultului creştin, Bucureşti, 1937, p. 41; Pr. prof. Spiridon CÎNDEA, Cultul creştin şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos, în O, nr. 3-4/1963, p. 475;   Diac. dr. Haralambie ROVENŢA, Interpretarea Scripturei după Origen, Râmnicu Vâlcea, 1929,  p. 7.  

[2] Ulrich BUSSE, Das Nazareth-Manifest Jesu, Stuttgarter Bibelstudien 91, Stuttgart, 1978, p. 111. Conform tradiţiei unele citiri din Tora (Paraschen) se datorează lui Moise, altele lui Ezdra.

[3] În timpul mai vechi, al modului simplist de a propovădui, predicatorul repeta pericopa verset cu verset şi propoziţie cu propoziţie, interpreta pasaje singulare, introducând completări sau parafrazări lămuritoare şi clarificându-le prin comparaţii sau trimiteri la evenimente şi persoane istorice sau legendare, cunoscute lui şi comunităţii. Predicatorul se ostenea să lămurească versetele prin citarea altor texte biblice din întreaga Scriptură. Această înşiruire de texte biblice trece drept o artă deosebită, comparabilă cu un şirag de perle. Judecată după noţiunile de azi, această metodă constă în a te ţine cât mai strâns de text, a lăsa în primul rând textul să grăiască şi a urma principiul „sacra scriptura sui interpres“ Alfred NIEBERGALL, Die Geschichte der christlichen Predigt, in Leiturgia, 2. Band, Kassel, 1955, p. 190.

[4] Pr. prof. dr. Constantin DUŢU, Întâlnirea predicii creştine cu retorica greco-romană, în  ST, nr. 2/1991, p. 112.

[5] Pr. prof. Constantin GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos – Învăţătorul nostru suprem, în O, nr. 1/1983, p. 37.

[6] Pr. prof. dr. Vasile GORDON, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Σοφία, Bucureşti, 2004,  pp. 18-19.

[7] Pr. prof. Constantin GALERIU, op. cit., p. 37.

[8] Ibidem, p. 38.

[9] Dacă e să luăm în calcul fie şi numai predica Sfântului Apostol Petru de la Cincizecime, consemnată de Faptele Apostolilor II. 14-36, care a dus la convertirea şi botezarea celor 3000 de oameni.

[10] Pr. lect. dr. Vasile GORDON, Predica ocazională (Pareneza). Consideraţii teoretice şi exemplificări. Teză de doctorat în teologie, îndrumător ştiinţific pr. prof. dr. Constantin Galeriu, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 38.

[11] Leonhard FENDT, Bernhard KLAUS, Homiletik, zweite, Auflage, Berlin, 1970, p. 129.

[12] Pr. dr. Marin C. IONESCU, Altarul şi Amvonul, Bucureşti, 1942, p. 19.

[13] Pr. Sebastian CHILEA, Predicatorul, în MO,  nr. 3-4/1958, p. 183.

[14] Pr. prof. dr. Dumitru BELU, Cu privire la textul predicii, în MA, nr. 11-12/1964, p. 878.

[15] Pr. prof. dr. Constantin DUŢU, op.  cit., p. 114.

[16] Drd. ierom. Veniamin MICLE, Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine, în  O, nr. 4/1972, p. 543; Pr. asist.  Nicolae DURA, Cultul Bisericii ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în MA,  nr. 9-10/1985, p. 602.

[17] Lect. dr. Constantin PREDA, Propovăduirea apostolocă – Structuri retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR, Bucureşti, 2005,  p. 65.

[18] Lect. Dr. Constantin PREDA, op. cit., p. 313.

[19] Mark Allan POWELL, Despre ce se vorbeşte în Faptele Apostolilor, traducere în teza de dizertaţie nepublicată Teologia cărţii Faptele Apostolilor. Coordonate principale – potrivit lui Mark Allan Powell şi Bonnie Thurston, realizată de  pr. Ionuţ Popa, Bucureşti, 2006, p. 55.

[20] Lect. Dr. Constantin PREDA, op.cit., p. 36.

[21] O analiză detaliată a substsntivului κήρυγμα, precum şi a termenilor κῆρυξ şi κηρύσσω găsim în lucrarea  pr. Costachi GRIGORAŞ, Kerygma apostolică în predica Sfântului Apostol Pavel, Editura Trinitas a MMB, Iaşi, 2001, pp. 23-44.

[22] Lect. Dr. Constantin PREDA, Ibidem.

[23] Pr. dr. lect. univ. Nicolae DURĂ, Propovăduirea Cuvântului şi  Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, teză de doctorat în teologie, conducător ştiinţific al lucrării pr. prof. dr. Constantin Galeriu, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 88.

[24] Lect. Dr. Constantin PREDA, op.cit., p. 39.

[25] Stephen G. WILSON, The Gentiles and the Gentile Mission in Luke-Acts, Cambridge University Press, Cambridge, 1973, p. 37..

[26] J. N. D. KELLY, Early Christian Creeds, third edition, Longman, Oxford,  traducere în teza de licenţă nepublicată Simboluri de credinţă creştine primare de Daniela Dincă, Bucureşti, 2004, p. 17.