PROLOG
PARENTALIA
SAU INVOCAREA MUZELOR
(Selecţie,
adaptări, adnotări şi traducere în limba latină realizate de prof. Maria
Cecilia Şoşu, după textul Memoriale de
Vasile Pârvan)
de Prof. Maria Cecilia Şoşu
C.N.
« UNIREA » Braşov
Când cei
vii pomenesc pe cei morţi. Morţii de demult nu
mai dau nici dor, nici durere celor de azi. Pomenirea lor e numai un gând
palid. Şi gândului acestuia, al unei reci amintiri, îi trebuie tot sângele viu
al amintitorului, spre a învia întru
viaţa deplină.
Clio – muza
istoriei
SUNT ANIVERSĂRI ALE MORŢILOR, ALE MANILOR[2]
Cei vii
caută să împărtăşească pe cei morţi cu bucuria ori cu întristarea contemporană.
E încercarea de preamărire a celor de veci adormiţi...Să ne pomenim întemeietorii... Sunt 1900 de ani de
când pe mormintele lor s-au uscat
florile şi tot de 1900 de ori de sub
zăpada subţire a primăverii s-au ridicat alte flori, proaspete.
SUNT PARENTALIA – SĂRBĂTORI ALE
SUFLETELOR MORŢILOR
Homines novi (oamenii noi),
înflorind în marea lumină a vieţii, îşi pleacă genunchii în reculegere pe
pământul unde se odihnesc strămoşii
(maiores) din tăria cărora au crescut
ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor de odinioară.
I. CLIO[3], cu ochii tăi mari, adânci
ca marea şi blânzi, DIVINĂ CLIO, zână a devenirii gândului, tu care
priveşti crearea din om a altei lumi, alta decât cea aspră, cea crudă, cea muritoare,
ce ne-au făcut-o zeii! Cu cântec epic tu glorifici, cu cântec epic tu mângâi pe
copilul cu suflet din cer şi trup din pământ, omul, şi tu blândo, tu buno,
povesteşti....ce a fost viaţa oamenilor!
Tu, Clio,
culegi de pe morminte florile uscate şi ni le faci iarăşi vii, încălzeşti
trupurile de demult adormite şi le faci
iarăşi vii, trăind din nou puternic în lumea lor şi năvălind plini de
viaţă în lumea noastră: cu sângele încă alunecând pe armurile lor, cu patimi
încă aprinse în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor.
Şi între noi, oamenii cei plăpânzi, cei trecători, prin tine, Clio,
nemurirea se coboară ca raza din
cer.
De n-ai fi
tu, Clio, am rămâne fixaţi în
întunericul unei singure vieţi, cu dimineaţă şi seară, cu zi şi cu noapte.
Tu singură
ne faci bogaţi, tu singură ne înveşniceşti! Clio, Mărire Ţie!
II. CÂNTĂ, MELPOMENE[4],
MOARTEA REGELUI DECEBAL!
Pe norii
zenitului ţin sfat zeii.
Este ψυχοστασία[5].
În talgerele de aur se cumpănesc două suflete. Al împăratului Romei e unul, al
regelui Daciei e altul. Apasă pe talgerul Romei privirea de soare a
părintelui Juppiter Capitolinul. Apasă pe talgerul Daciei
privirea de foc a stăpânitorului trăsnetelor, Zalmoxis Dacicul. Şi nu e mijloc să se plece mai tare un talger, ca să condamne
la cădere, ruşine, moarte, talgerul cel mai uşor. Şi faţa zeilor se întunecă şi
iubirea pentru ei îi tulbură şi războiului
muritorilor, cumplit, pare a li se adăuga, în tării,
războiul zeilor.
Că Bendis
Diana îndreaptă ochii zeilor către pământul de lupte şi sânge. Făptură minunată
de cetate luceşte în raza de soare. De munţi păduroşi i-s zidurile, de fluvii
largi i-s şanturile.
“- Aceasta-i
cetatea credincioşilor mei! De vi-s
dragă, vă cer ascultare. Din timpul când Gaia a creat Cerul şi Munţii şi Marea,
Moirele aspre au pus legătură crudă: că
tot ce e viaţă să fie mereu cucerit prin moarte. Cetate de zei, ori cetate
de oameni, zid al Titanilor, ori zid de mâini muritoare, nu va trăi fără jertfa
celei mai scumpe vieţi zidite în piatră de meşteri. Şi cel mai scump
suflet al cetăţii mele de munţi şi de
ape e sufletul Regelui Dac, cumpănit în balanţa de aur.!”
Pe veci să
trăiască Cetatea, cu sufletul lui prins
în ziduri!
Prin codri
uitaţi de lumină grăbeşte spre nord biruitul. Încă mai vrea să-şi adune
vitejii, să lupte cu Cesarul Romei. E singur. Sufletul lui arde de iubirea
pământului tată.
De-ar fi zeu, ar
da suflet copacilor uriaşi ce-l cuprind sub bolta lor largă şi plină de murmur.
Pe norii zenitului zeii au hotărât.
Cu rază de soare Juppiter luminează calea romanilor care grăbesc după rege. În
balanţa de aur talgerul lui se ridică...
Cu arma muiată la zile de glorie în sânge duşman Regele liber, pe pământ încă liber, săvârşeşte jertfa..
În zidul Cetăţii de munţi şi de
râuri, sufletul lui părintesc ocroteşte de acum etern dăinuirea Daciei.
Dacia,
fecioara, tulbura liniştea ta, divine Romulus! Frumoasă şi crudă, ea pustia, ca
arşiţa verii, cu năvale de foc şi jale, ţara ta. Aşa
era menirea fecioarei sălbatice: să facă gol, să aprindă flăcări, să semene
spaimă în jurul ei.Lumina ta, puterea ta, frumuseţea ta o trăgeau spre tine,
Romulus, dar sălbatica ei libertate, de Diană,
o mâna înapoi spre pădurile ei nepătrunse, când tu, din liniştea ta tulburată
întindeai braţul spre dânsa. Şi sufletul tău se aprinse odată şi el de
ispitirile crudei fecioare.Cu tăria Atlantei zâna neapropiată te-a aruncat la
pământ însângerat de răni. Tu n-o iubeai
tare şi n-ai putut-o înfrânge.
Şi atunci
Afrodita cu zâmbet de glumă ucigaşă, a poruncit lui Eros să te săgeteze. Ardea
sufletul tău ca soarele în amiază. Ai prins-o, ai sărutat-o şi n-ai cuprins-o.
De focul ruşinii că ai biruit-o, de ura puterii de-ai frânt-o, de flacăra
mâniei că ai sărutat-o, s-a pregătit să te ucidă. Şi Afrofita zâmbea divin. Cum
ar putea doi zei să se ucidă, decât iubind. Şi tu, nebiruitule, ai biruit-o.
Îmbrăţişarea ta era dogorâtoare de toată văpaia
verilor tale aprinse, sărutarea ta era dulce de toată melodia cântecelor
tale italice, cuvântul tău era blând de
întreaga mângâiere a iernilor tale calde, ochii tăi erau luminaţi de tot
seninul mărilor tale clare. Şi fecioara care te urâse cum nu te mai urâse încă
nici om, nici zeu, te-a iubit cum nu mai iubise niciodată o femeie. Ea se făcu
tu însuţi şi copiilor ei, ea, singură
dintre femeile iubite de tine, le dădu numele tău. Şi ei luptară şi muriră, din
veac în veac, păstrându-ţi numele tău, chipul tău, lumina ta, gloria ta.
DACIA , ROMULUS , Mărire Vouă!
TRADUCERE ÎN LIMBA LATINĂ
PARENTALIA
VEL INVOCATIO MUSARUM
Parentalia sunt.
Quando
viventes mortuos commemorant.
Illi qui a summa memoria mortui sunt contemporaneis
neque desiderium neque dolorem afferunt. Illorum commemoratio solum pallida
cogitatio est... Et ei cogitationi, frigidae memoriae, omne vivum sanguis
memoris ut iilos reviviscat ad plenam vitam necesse est.
Commemorationes
mortuorum, manium commemorationes sunt.
Viventes ut mortuis tristitiam aut
laetitiam impertire conantur.
Est glorificationis conatum multis
iam ante saeculis ...Commemoremus conditores....
Saecula sunt undevigenti cum illorum
tumulis flores aruerunt et omni hoc tempore in anno subter veris tenui nive
alterae flores, novae crevererunt.
Sunt
Parentalia, Manium feriae.
Novi homines florentes in magna
lumine vitae in prece genu submittunt in terra ubi maiores requiescerunt ex
quorum vigore sicut novi homines orti
sunt sicut novae flores ex olim flororum pulvere.
I. CLIO,
magnis tuis oculis, oculis altis ut mare
et placidis, CAELESTIS
CLIO, dea exsistentis
cogitationis, tu quae ortum alteri mundi ex homine adspicit, alterus
mundus quam asper, saevus, mortalis mundus quem nobis dei fecerunt...
Epico carmine tu
concelebras, epico carmine blandiris puero animi caelestis terreni corporisque,
homini, et tu placida, tu bona, narras ...quid vita hominum fuit.
Clio, tu, ex tumulis siccas flores
legis et nobis iterum vivas facis, foves corpora olim sopita, et iterum viva facis, viventia rursum contente
in suo mundo, irrumpentia plena vitae in nostrorum mundum..
Cum sanguine iam defluenti per suas
armaturas, cum ardoribus iam ardentibus in suis oculis, cum somnio iam
palpitanti in corde...Et inter se et nos homines fragiles, mortales, per
te, Clio, immortalitas ut radius de caelo descendit!
Clio, si tu deesses , haereamus in nocte solae vitae, cum mane et vespere,
cum die et nocte !
Tu sola nos divites facis !
Tu sola nos immortales facis !
CLIO, TIBI
HONOREM !
II. MELPOMENE, MORTEM REGIS DECEBALI MIHI
CANTA !
Supra nubila caeli deliberant dei.
Est ψυχοστασία.
Duo animi in aureis patellis librantur.
Alter Romae imperatoris, alter Daciae regis est. Supra
Romae patellam solaris vultus Jovis Capitolini premit. Supra Daciae patellam
igneus vultus arbitri fulminum, vultus Dacici Zamolxis premit. Et facultas non
est quo altera fortius quam altera vergat, ut leviorem patellam casus,
dedecoris mortis damnet.
Atque deorum vultus nigrescunt et cura pro eos
immortalium animum quatit atque in
firmamentum mortalium atroci bello Superiorum bellum accedere videtur.
Quod
Diana Bendis immortalium aciem in terram
certaminum et sanguinis plenam intendit.
“- Hoc
meorum fidelium oppidum est! Si vobis cara sim, vos ut audiatis rogo.
Ex quo
tempore caelum, mare montesque Gaia
fecit, saevae Parcae cruentum
stamne nerunt (neverunt) ut omne genus
animantum semper morte expugnetur. Sive
deorum oppidum, sive mortalium, sive manuum mortalium murus sine immolatione
carissimae vitae conditae muro a fabris non vivet.
Atque
carissimus animus mei oppidi montium aquarumque est Daci Regis animus, libratus
in aurea patella.
Semper
vivat Civitas cum suo animo condito muro!”
Per silvas
per quas lumen iam non accedit Victus in
septentriones celerat. Iam se fortes ad
se cogere, se cum Romae Caesare pugnare vult. Solus est. Suus animus ardens
propter terrae patris amorem. Si deus esset, ingentes arbores quae sub suo amplo
arcu atque pleno susurri eum captantes
animat.
Supra nubila
caeli dei adiucaverunt.
Cum radiati
lumine solis Juppiter Romanorum viam illucet
qui post regem praecipitant.
In aurea
libra sua patella assurgit... .
Cum sicca
tincta in dies gloriosas in hostili
sanguine liber Rex, iam libera terra,
immolationem consummmat.
In murus
oppidi montium rivorumque suus paternus animus nunc Daciae aeternitatem
aeternaliter protegit.
III.
CANTA MIHI, EUTERPE, DACIAE CANTICUM!
Virgo Dacia
tuam tranquillitatem, divine Romule, commovet.
Candida
atque saeva ut aestus aestatis cum ignis impetibus tuam terram vastabat.
Sic
saevae virginis sors erat ut inanitatem faciat, ut flammas accendat, ut circum
se pavorem aperiat.
Romule,
ad te tuum lumen, tua potentia, tuum
decus, tua facies eam vocabant, sed sua saeva Dianaria libertas ad suas avias
silvas retroagebat, cum tu de tua
commota tranquillitate huic brachium
attendebat.
Atque
ipse tuus animus quondam ob saevae
virginis tentationes exarsit. Cum Atlantidis potestate immunis tui
dea te sanguineum vulnerum
causae in terram abiecit.
Sed eam non
satis amabas ac vincere non potuisti.
Atque tunc Aphrodita cum risu ferente mortem Amori
ut te sagittaret iussit.
Tuus animus
amore tabescebat sicut sol medio die.
Eam attigisti, ei basia dedisti, sed non cepisti.
Se puditum
est te eam vincisse, te eam fregisse, te ei basia dedisse et tunc te vincere
conatus est.
Aphrodita
divine ridebat. Quomodo duo dei sese cecidissent quam amando?
Ac tu,
invicte, eam vicit.
Propter omnem fervorem tuarum ardentium
aestatum tuus amplexus igneus erat.
Propter
omnem harmoniam tuorum Italicorum carminum tua basiatio dulcis erat.
Propter omne solacium tuarum calidarum hiemum
tuum verbum blandum erat.
Ab omni
sereno tuorum clarorum marium tui oculi accendebantur.
Atque
virgo quae adversus te tantum odium gesserat quantum neque homo neque deus
odium gesserat, te amavit ut numquam iam aliqua femina amaverat. Ea TU IPSE facta
est et suis pueris,
sola ea ex feminis amatis a te, tuum
nomen dedit. Ac ei pugnaverunt et occiderunt, asservantes per
aevum tuum nomen, tuam effigiem, tuum lumen, tuam gloriam.
DACIA, ROMULE, VOBIS GLORIA !
Traducere : prof.
Maria Cecilia Şoşu
C.N. „UNIREA” - Braşov
EPILOG
Motto:
Quod est Columna
Traiani? Si nemo ex me quaerat scio. Si quaerenti explicare velim nescio.
(Ce este Columna lui Traian? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare ştiu. Dar dacă
aş vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă nu ştiu.)
Familiară,
căutată, dorită, visată, cercetată, copiată,
fotografiată în varii momente ale zilei sau ale anotimpurilor, ea, COLUMNA,
rămâne aenigma implicatissimum (întortocheată enigmă) şi, dacă ne este
permis oximoronul, taină atât de ascunsă
(abdita) şi, deopotrivă, atât de
familiară (usitata).
Totuşi...Ce i-aş putea răspunde celui care m-ar întreba?
I-aş
răspunde că este Columna lui Traian, dar ar putea fi deopotrivă şi a lui Decebal.
Este acolo
de 19 veacuri, dar ar putea fi din illo
tempore sau din acest semper
praesens. Este a învingătorilor şi deopotrivă şi a învinşilor.
Dar care
sunt învingătorii şi care sunt învinşii?
În lupte, se pare, că pe la
106, au învins romanii, dar, în spirit,
învingători - se pare -au fost
dacii...
Şi de la 113 încoace ?
De atunci Columna aparţine istoriei şi deopotrivă eterintăţii.
Poate ar trebui să caut un răspuns la întrebarea de mai
sus, încercând să caut răspuns la
întrebarea cine sunt eu ?
Ştiu cine mi-au fost şi îmi sunt părinţii (Ioan şi
Maria) şi fraţii (Ioan şi Angliana
Elena). Pentru o scurtă vreme mi-am cunoscut şi bunicii (Gheorghe
şi Maria, Ioan şi Elena). Dar ceva mai
înainte .....şi cu mult mai înainte?.... Genealogia aceasta biologică se
împleteşte, zic eu, în permanenţă şi providenţial cu una spirituală. Şi în
această permanentă împreunare, la un moment dat, apare un Gheorghe al lui Cârţan din
Oprea Cârţişoara (de pe malul Oltului, locul unde pârâul Bâlea se împleteşte cu
Laiţa cea zgomotoasă).
Nu ştiu prin
ce inefabilă taină aud şi acum,
după aproape un veac, paşii lui Badea Cârţan călcând fermi pe eterna şi
legendara Via Appia. Uneori, în nopţile
cu lună plină, paşii aceştia îmi
potolesc neliniştile ancestrale. Uneori îmi pari măreţi cât Columna, alteori
obosiţi în căutarea dreptăţii. Alteori îmi apar sprinteni şi visători pentru ca
uneori să îi simt îngenunchiaţi de
emoţie sau de durere.
Şi totuşi cine sunt eu? De ce oare simt că Badea Cârţan e mai mult decât spirit în
mine ? De unde vine acest Badea Cârţan pe linie genealogică în viaţa
mea ?
Da !
I-aş mai putea spune,
celui care mă întreabă ce este Columna lui Traian, că este şi Columna lui Badea Cârţan, cred
că m-ar întelege după ce i-aş explica că
ciobanul care a venit pe jos din Ţara Făgăraşului până aici călăuzit nu de
Baedecker, ci numai de nostalgii milenare, cum spune Blaga, a trăit apoteoza
emoţiei când a văzut Columna aceasta la care s-a închinat ca la sfintele icoane
din stâna lui. Şi i-aş cita câteva
rînduri, scrise cu puţin timp în urmă, de buna mea prietenă şi colegă,
profesoara Raluca Răducanu :
" Gheorghe Cârţan, peregrin al pămâtului românesc, eroul unei adevărate
odisee europene, a călătorit pe jos până la Roma, pentru a vedea Columna lui Traian, întru
căutarea şi adeverirea, pentru cei mulţi, a originii latine a poporului nostru.
Un drum lung şi anevoios, străbătut cu pasul, în căutarea obârşiilor neamului,
a zorilor fiinţei româneşti, în
încercarea de aflare a rosturilor şi a temeliilor noastre spirituale.
Măreţia sacră a gestului de a vărsa la piciorul columnei un săculeţ cu pământ
luat din grădina casei din Cârţişoara şi de a
semăna în ţârîna de acolo un pumn de boabe
de grâu, având semnificaţia încorporăriii definitive în rădăcini latineşti, ar
trebui să rezoneze cu fiinţa noastră, să se perpetueze în suferinţele şi în
înălţările noastre şi să devină durabilitate în faţa vanităţii, a
artificialului şi a perisabilităţii lumii de azi . "
Cine sunt eu? Sunt un simplu ucenic care încearcă să repete după Badea Cârţan lecţiile iubirii.
Drumul de odinioară al lui Badea Cârţan s-a împletit
tainic în luna lui Florar a anului de gratie 2763 ab Urbe condita – ex tempore-
cu drumul meu.
Apoi, după alţi
doi ani, drumul de odinioară al lui Badea Cărţan la Roma s-a împletit
şi el la fel de tainic şi
inefabil şi tot ex tempore cu drumul nostru, al urmaşilor săi (braşoveni şi
cârţişoreni, nici nu importă că
eram din Braşov sau din Cârţişoara Sibiului, căci la urma
urmei în cazul său vorbim de urmaşi spirituali, de umili ucenici dornici să
aprofundăm lecţia istoriei, a evlaviei, a iubirii) şi drumul
acesta pentru el, dar şi pentru noi
a fost echivalentul unei aventuri interioare ce s-a finalizat prin bucuria
regăsirii propriei identităţi.
„Se spune că strămoşi/, cari au murit fără de
vreme/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sânge,/ Cu soare viu în
patimi,/ vin/, vin să-şi trăiască mai departe-n noi vieaţa netrăită.” (Lucian
Blaga, Linişte) .
Emoţie mistică...Tăcerea este atitudinea proprie în faţa unei astfel de stări.
Dar...
Acum când toate tac,
am înţeles şi ştiu:
nu am venit să fac,
ci sunt chemat să fiu.
Dar cine sut
eu ?....Pentru cei mai mulţi sunt Cecilia
(şi mă bucur că, providenţial sau nu, am un
praenomen latin). Şi dacă stau
şi mă gândesc bine aş fi fost doar Maria, dacă nu ar fi fost să am o soră geamănă căreia să i se pună
două prenume. Sic fuit in fatum ! Căci acest
prenume Cecilia nu a fost nicidecum
opţiunea părinţilor. Îi datorez acest frumos prenume moaşei, şi dânsa
providenţială în viaţa mea, viaţă situată mereu sub providenţa Celui de
Sus, căci altfel cum aveam să studiez
filologia clasică, să fiu chemată la misiunea
dureros de dulce de a fi dascăl de limba latină ? Cum aş fi
ajuns la Roma,
la Biserica Santa
Cecilia di Trastevere, cum aveam să-l
descopăr pe Sfântul Augustin şi pe Rafael cu « Extazul Sfintei Cecilia », dar
mai ales de unde acel gând, acel fior
intraductibil şi total, acea îmbrăţişare discretă, acea strângere de mână, acel
semn discret cu ochiul, acel ceas înalt de alchimie cerească când în faţa
Columnei lui Traian Badea Cârţan mi-a răspuns la întrebarea « Cine
sunt eu ? »
Da, a trebuit să
ajung la Roma,
să călătoresc şi să înţeleg rostul acelei călătorii şi a celor care au urmat
apoi an de an « ca un joc al afinităţilor elective, un excitant
al memoriei ereditatere a spiritului », cum ar spune Tudor Vianu.
Ce este Columna
lui Traian ?
Sfântul
Augustin îmi vine în sprijin, parafrazandu-l:
Dacă nu-mi pune nimeni această
întrebare ştiu. Dar dacă aş vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă nu ştiu.
Când nu sunt întrebată ştiu : Columna
lui Traian este şi în mine şi, de ce nu, parte din Columnă sunt şi eu...
[1] Parentalia – sărbătoare din Roma antică, cu prilejul căreia erau onorate sufletele
morţilor (manes). Parentalia inaugura o perioadă dedicată
amintirii celor morţi ce se încheia
odată cu festivalul Feralia
(21 februarie). În timpul acestei săptămâni
aproape toate instituţiile, inclusiv templele erau închise, iar pe mormintele împodobite cu flori se lăsa
mâncare pentru spiritele celor decedaţi
[2] manes – nume dat în mitologia romanilor şi
vechilor popoare italice sufletelor morţilor, zei ocrotitotri ai căminului
[3] Clio – muza istoriei, una dintre cele 9 muze,
fiice ale lui Zeus şi Mnemosyne
[4] Melpomene-
muza tragediei
[5] ψυχοστασία - cântărirea sufletelor la judecata
de apoi a celor morţi de către instanţa divină supremă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu