Pr.
Protopop Vasile Gafton
Datorită păcatului săvârșit în rai, omul
trebuie să se adapteze și să se conformeze condițiilor lumii în care trăiește,
condiții în care toate cele oferite de lume devin, la un moment dat,
insuficiente pentru om, pentru că se transformă în lucruri, în obiecte care se
depreciază, dispar. Iar, omul, marcat de această depreciere continuă a lumii,
interiorizează acest "model". Se depreciază încercând să se confunde cu lumea obiectelor
care îl înconjoară, căci, tot așa cum
copilul-lup devine lup dacă-și duce viața în pădure, și noi devenim încetul cu
încetul funcționali aidoma obiectelor din preajma noastră[1].
Aceasta înseamnă că, dacă, reușim să scăpăm mediului uman supus lumii,
mediu care încearcă să ne transforme în obiecte perisabile, atrăgându-ne în "scandalul" lumii, acest fapt se datorează
doar orientării noastre spre opusul scandalului lumii care este credinț în
Dumnezeu.
Așadar, una dintre problemele
care ar trebui să suscite, astăzi, omului, cel mai viu interes - dacă nu cumva
o și face într-un fel sau altul - este aceea a necesității tot mai pregnante de
a se adapta la o lume pe care nu o mai (re)cunoaște, la oameni pe care nu-i mai
(re)cunoaște, la fel și fel de activități în și prin care su ne mai poate (re)cunoaște.
Și, aceasta, constituie pentru el o sursă de scandal.
Traversăm cu toții în viață fel și fel
de provocări pe care ni le adresează inopinat lumea. De multe ori simțim povara
acestor provocări ca un fior profund care ne taie respirația câteva clipe, pentru
ca, după ce dispare senzația de colaps, să ne trezim din nou la realitate
buimăciți. Sentimentul care ne stăpânește este acela că, ceva nu mai este cum a
fost. Dar, ce? Noi sau realitatea? Această întrebare este și ea tot un scandal!
Pentru cine? Pentru cei care nu cred în nimic, nici măcar în capacitatea
noastră, a oamenilor, de a fi, de a trăi viața în credință, ca pe o unitate
diversă a bunelor și relelor care o îmbracă în haina ei zilnică și, în același
timp, o deschid spre veșnicie.
Pe de altă parte, și viața omului purtat
de credință a traversat de-a lungul timpului scandal după scandal. Le-a trăit
încărcătura ambiguă, până la disperare uneori, dar, în mod scandalos pentru
lume, și-a păstrat credința sau, poate, chiar credința l-a păstrat pe el unitar,
nesfâșiat lăuntric[2]. În
schimb, păcatul fragmentează, sfâșie, atentează la unitatea lumii și la unitatea
firii umane. Și atunci, scandalul este acela dintre datul creat - chipul, care tinde spre asemănare (Fac. 1,26) - și lume. Referitor la acest scandal Sfântul
Pavel spunea: văd în mine o lege care se luptă
cu mine (Rom. 7,23). Întrebarea care rămâne să ne solicite în permanență un
răspuns este: Cine va birui?
Ca oameni, influențăm în
permanență lumea în care ne aflăm, în care viețuim și, lumea, ne influențează
la rândul ei, astfel încât, între noi și lumea în care ne aflăm/viețuim se
produce un permanent dialog, un permanent schimb de informații. Scopul? Adaptarea.
Transformarea noastră continuă este solicitată de cerința adaptării la lumea în
care ne aflăm, la comunitatea umană în mijlocul căreia existăm și ne formăm ca
oameni, apoi formăm pe alții, pentru ca viața umană în ansamblul ei să
persiste. Dar, ceea ce n-ar trebui nicidecum uitat este faptul că, formarea de
sine, precum și formarea celorlalți nu se cuvine să se producă mecanic,
automat, în afara credinței. Credința în Dumnezeu trebuie să fie implicită, în
caz contrar rezultatul fiind nu formarea, ci scandalul.
Datorită existenței noastre
ca oameni într-un mediu prin excelență social, cerința adaptării se constituie
ca necesitate de interrelaționare permanentă cu cei care compun mediul social
în care ne aflăm. Interrelaționarea dintre oameni se face mai mult decât orice
prin dialog, scopul dialogului fiind acela de a se stabili limitele personale
ale fiecăruia, de a se cunoaște reciproc și de a se putea dezvolta pe baza și
în conformitate cu cunoașterea acumulată/dobândită în urma dialogului. Rezultatul
scontat în urma dialogului va fi de fiecare dată acea adaptare a fiecăruia
dintre partenerii de dialog la ceilalți, în cazul contrar, respectiv, în cazul
unei adaptări la ceilalți defectuasă sau chiar ratată, apărând în discuție, din
nou, scandalul.
Astfel, omul biruit de scandalul lumii, scandal pe care îl
poartă în permanență în suflet, iscă, la rândul lui, scandaluri. Le clocește în
retorta minții sale născătoare de intrigi și dezbinare, le dă forme cât mai
provocatoare, cât mai apetisante, așa încât să poată înregistra scoruri
halucinant de mari la capitolul victime. Este întru totul al lumii și întru
totul "ca lumea", astfel
încât, lumea încă neatinsă de scandal să aibă deplină încredere în el. Și,
lumea, vine spre el pentru a găsi un refugiu, un liman. Iar, dacă, până să-l
întâlnească, mai trăgea nădejde să biruie măcar parțial scandalul, din momentul în care tentaculele lui i se înfășoară
strîns peste speranțe, acelea îi cedează neputincioase și o abandonează pe
de-a-ntregul scandalului.
Însă, cel mai tragic este faptul că,
el, biruitorul biruit, este conștient de faptul că, dușmănind credința celor pe
care încearcă - fie că reușește sau nu - să-i predea scandalului lumii, își
devine lui însuși dușman. Și nu există o
amărăciune mai profundă decât aceea a unui om care își este sieși cel mai
crâncen dușman[3].
Unde să alerge în acest moment? Desigur, spre lucruri.
Și, astfel, se ajunge într-o situație
tot mai frecvent constatată, anume, acea situație în care, în lumea noastră nu mai vorbește omul, vorbesc lucrurile.
Fiecare lucru își spune povestea, vorbește omului, iar, omul, tace. Tace
și ascultă monologurile lucrurilor. Tace, pentru că, pe de o parte nu mai are
încredere în alt discurs din partea semenilor săi, iar, pe de altă parte,
pentru că nici el nu mai are cuvânt și, chiar dac-ar mai avea, loviți cu toții
de scandalul lumii nu l-ar mai asculta nimeni.
Devine astfel de
notorietate faptul că oamenii, chiar și cei care au sau, mai ales, cei care duc
o viață opulentă nu mai sunt înconjurați
ca până acum, de alți oameni, ci de obiecte. În relațiile lor zilnice nu-i mai
au parteneri pe semenii lor, ci primesc și manipulează din ce în ce mai mult,
bunuri și mesaje.[4] De ce, așa? Pentru
că noi cerem lucrurilor să fie ceea ce ele nu sunt, iar, atunci când ele
continuă să fie doar ceea ce sunt și nimic altceva, avem impresia că răspunsul
lor este "nu" și că vor să ne opună o limită, o limită care, în
realitate nu este altceva decât dorința noastră după un sens al vieții care să
ne confere o libertate absolută.[5] Iată, încă un scandal!
Atunci, care ar fi scandalul omului care se încăpățânează totuși să creadă? Are și el
scandalul lui? Scandalul omului care crede devine într-o primă fază scandalul eu-lui care ia cunoștință de o lege duhovnicească,
de o lege care are alte caracteristici decât legile lumii acesteia, de o lege care
încearcă să îl facă și pe el altfel decât îl poate face lumea aceasta. Este
scandalul care durează doar până în momentul în care eu-l optează definitiv
pentru afirmarea credinței, depășind scindarea între cele două legi. Un eu care este împăcat cu sine, un eu care unifică, iar, nu unul care dezbină.
Aceasta nu înseamnă că provocările lumii vor înceta definitiv, însă, ele nu vor
mai avea forța să-l facă rob scandalului.
Și, totuși, cum se manifestă pentru
omul purtat de credință acest scandal?
Se manifestă, într-o etapă următoare, ca întrebarea și răspunsul privitoare la
rostul prezenței sale pe acest pământ. Se manifestă ca întrebare și răspuns
privitoare la sensul vieții sale, sens văzut ca o nevoie universal umană. De ce
tocmai aici? Deoarece, nu omul disperat, ci, omul care crede meditează la
sensul vieții și, meditează la sensul vieții pentru că are convingerea fermă că
va supraviețui oricărui scandal iscat de lume sau de cei înghițiți deja de
scandalul lumii[6]. Altfel
spus, insul credincios știe întotdeauna
încotro. Nu moartea, ci reînvierea, parousia, a doua venire a lui Iisus,
constituie orizontul existenței sale. Angoasa (sau scandalul, n.m. V.G.) este înlocuită, astfel, cu o stare de veghe
orientată[7].
Însă, trebuie spus că, omul care
reușește să creadă și să rămână în credință, parcurgând cele două etape
descrise anterior, devine el însuși scandal
și scandalos pentru lume. Este scandalos pentru lume faptul că, mânat de
credință, omul descoperă, în mod ciudat,
că cineva în el știe toate astea (adică, toate tertipurile prin care lumea
încearcă să-l atragă în scandalul ei,
s.m.V.G.), ca pe o evidență absolută[8]
și, știindu-le, le evită sau le face față. Jung mărturisea în autobiografia sa,
faptul că, avea convingerea certă că, în momentul în care nu dorește să
sesizeze un aspect (al scandalului cu care ne momește lumea, am spune noi) omul
care se depășește pe sine în mod mistic, prin credință, se poate minți relativ
ușor, însă, în fond, el va ști totdeauna foarte exact cum stau lucrurile[9].
Dar, în prezent, datorită generalizării
maxime a scandalului, care capătă caracter de fapt obișnuit în peisajul lumii,
pare că nu mai există scandaluri reale, deoarece se tinde atât spre anularea
multiplicității, cât și a unității. Nu știu cum, dar, am reușit să le
externalizăm pe toate în așa fel încât să credem că, de fapt, nu mai stabilim
niciun contact cu ele, însă, le simțim pe toate ca fiind parte din noi înșine!?
Nimic nu mai are miză interioară, nimic nu mai este fundamental, nimic esențial.
Totul se desfășoară la suprafață. Să ne fi abandonat și noi scandalului?!
În momentul în care cineva constată că
se află într-un colaps existențial, în clipa în care simte că viața sa începe
să nu mai aibă niciun sens, atunci, se cere schimbat ceva. Cu siguranță, undeva
s-a strecurat o eroare și, acea eroare, determină azi o serie de stări și de
situații care pe zi sau clipă ce trece devin de nesuportat. Ce-i de făcut?
Suntem scandalizați. Ce să facem? Creștinismul spune să ne schimbăm mintea
(metanoia). Cum? Renunțând la viață? Nu. Renunțând la scandal.
Dar, omul de azi - chiar și cel care se
declară credincios - este însetat de scandal. Tot atât de însetat precum era
odinioară creștinul de a ieși din scandalul lumii prin schimbarea minții/metanoia.
Creăm scandaluri, contribuim la generalizarea scandalului, gestionăm situații
conflictuale pentru a ne procura sentimentul că trăim, însă, uităm că sentimentul
vieții nu îl poți avea decât în momentul în care ai o minte nouă, o minte
schimbată, o minte aflată dincolo de conflicte, unitară, nu creatoare de conflicte.
Mintea creatoare de conflicte, orientată spre lucruri, spre multitudinea
lucrurilor, nu este decât o rațiune împrăștiată de gânduri, aflată în iminența
colapsului.
Mirajul scandalului își manifestă forța
de atracție în permanență. De aceea avem atâtea conflicte. Deoarece, omul
actual are impresia că în conflict stă totul. În fond, îi place conflictul, scandalul, pentru că i
se pare că în miezul lui pot coexista contrariile, iar el nu este nevoit să
opteze pentru o parte sau pentru alta, ci pentru ambele sau pentru toate. Nu este
nevoit să fie responsabil de opțiunea sa pentru că, de fapt, el nu optează
pentru nimic. Opțiunea lui este pentru un
tot amorf format din părți disparate aruncate laolaltă, dar, care nu
comunică între ele, ci, doar se supun scandalului de a ocupa același spațiu.
Metanoia presupune tocmai asumarea unei
vieți orientată în permanență spre depășirea conflictului, iar nu spre transformarea
lui într-o constantă a existenței. Scandalul trebuie să fie o nedumirire scurtă
generată de surpriza noului, o stare tranzitorie, o fulgurație care tinde să se
stingă, nu să capete consistență, așa cum se constată în ultima vreme mai peste
tot în jurul nostru. Creștinismul, a căutat întotdeauna să ofere, astfel, o
ieșire din scandal, o ieșire din criză. Faptul că lumea de azi optează în mod
preferențial pentru scandal, pentru criză, denotă o excludere din spațiul său a
credinței, a creștinismului, o expulzare a acestora în afara opțiunilor
posibile.
Cu toate acestea, trebuie să înțelegem
că orice ieșire legitimă din scandal, orice ieșire din criză corectă, onestă,
înseamnă pentru orice om o avansare spre domeniul minții, spre asumarea și
corectarea propriilor erori, o convertire a ființei lui la bine, la credință, o
apropiere de creștinism.
În fine, cu ce ne luptăm noi, de fapt?
Cu noi înșine. Cu acea latură a noastră care, robită nevoii bolnave de lume, de
lucrurile din lume, ne determină să afirmăm supremația lumii, a scandalului, a
lucrurilor și să negăm faptul că, ființa noastră mai are o latură, guvernată de
minte, că, acea latură a noastră are nevoie de Dumnezeu, de credință. Însă, atâta
timp cât vom alege să ne complacem în scandalul de a nega aceste lucruri,
înseamnă că suntem scandalizați de faptul că, scandalul, chiar poate fi depășit
printr-o regândire a vieții în sensul credinței, care hrănește unitatea perenă
a firii noastre în aparentul scandal al diversității perisabile a lumii.
Altfel, ceea ce ne paște este moartea,
deoarece, ne complacem în scandalul de a trăi fără a fi conștienți că totul e fals[10].
[1] Jean Baudrillard, Societatea de consum: mituri și structuri,
trad. de Alexandru Matei, Ed. Comunicare.ro, București, 2008, p. 30
[2] Arhimandritul
Simeon Kraiopoulos face referire la dificultatea păstrării acestei unități
lăuntrice în lumea în care trăim, o lume în care oamenii nu vor să se pocăiască, nu au nici o pornire spre pocăință. Și
dacă lucrurile îi silesc să-și accepte greșeala, se vor osteni s-o justifice în
mii de feluri, ca să se dezvinovățească pe ei înșiși. În, Adame, unde ești?Despre pocăință, trad.
de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008, p. 25
[3] C. G. Jung, Amintiri, vise și reflecții. Consemnate și
editate de Aniela Jaffé, Traducere și Notă de Daniela Ștefănescu, Ed.
Humanitas, București, 2010, p. 185
[4] Jean Baudrillard, Societatea de consum: mituri și structuri,
op. cit., p. 29
[5] Umberto Eco, De la arbore spre labirint. Studii istorice
despre semn și interpretare, trad. de Ștefania Mincu, Ed. Polirom, Iași,
2009, p. 511
[6] Este, de altfel, ideea
susținută de către Roy F. Baumeister în cartea Sensuri ale vieții, apărută în traducerea lui Kállay Éva la Editura
ASCR, Cluj-Napoca, 2011
[8] La, Basarab Nicolescu,
Michel Camus, Rădăcinile libertății, trad.
de Carmen Lucaci, Ed. Curtea Veche, București, 2004, p. 51
[9] În, C. G. Jung, op. cit.,
p. 73
[10] Basarab Nicolescu,
Michel Camus, Rădăcinile libertății, trad.
de Carmen Lucaci, Ed. Curtea Veche, București, 2004, p. 10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu