de Prof. MARIA
CECILIA ŞOŞU
C.N.
„UNIREA” - Braşov
Motto:
“Ne îndreptăm către Dumnezeu, nu mergând, ci
iubind (non ambulando, sed amando); nu paşii, ci trăsătura morală ne apropie de El.
Trăsătura morală nu se măsoară
prin ce ştie omul, ci prin ce iubeşte.”
( Epistulae 155 ,13
)
Dorinţa de a fi veşnic este sădită în fiecare
persoană. De
la cel care scrijeleşte pe trunchiul copacului numele său până la cel care
caută comuniunea cu Dumnezeu, cu toţii alergăm spre aceeaşi veşnicie. Ceea ce
îl face pe om nemuritor este iubirea.
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu dobândeşte în
mod tainic nemurirea.
Dumnezeu a creat pe oameni şi lumea pentru
eternitate. Dar eternitatea se câştigă printr-o mişcare spre El, care se
realizează în timp. Timpul este astfel mediul prin care Dumnezeu cel etern conduce creaturile spre
odihnă în eternitatea Sa:
Tu l-ai
îndemnat să-şi afle bucuria, lăudându-Te pe Tine, căci pentru Tine ne-ai zidit,
iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în Tine. ( Confesiuni I, cap. I, 1)
După Labriolle1, acest pasaj introductiv rezumă
întregul spirit al Confesiunilor:
adevărata odihnă intelectuală se află doar în Dumnezeu, căci doar El dizolvă rătăcirile
intelectului şi sfâşâierile inimii.
Fiinţele umane nu erau înzestrate cu eternitatea, căci
aceasta ar fi însemnat să fie eterne prin firea lor, dar între calitatea de
“creaturi” şi atributul “eternitate prin fire” este o contradicţie. Ele
trebuiau să ajungă la eternitate printr-un efort propriu, ajutate de harul
dumnezeiesc. De aici rezultă necesitatea pozitivă a mişcării şi a timpului.
După Augustin timpul este bun : “Pe cine a vătămat răsăritul soarelui sau pe
cine a vătămat apusul soarelui? Deci timpul nu
vatămă pe nimeni. Cei ce sunt răniţi sunt oamenii şi sunt răniţi de oameni.”2
Mişcarea în
timp este valorificată astfel de către eternitatea divină pentru atragerea
fiinţelor create în sânul ei. Sugestivă este în acest sens analogia pe care o
face Părintele Profesor Dumitru Stăniloae3 cu exerciţiul de întărire a mişcării copilului, aşezat la distanţă de
mamă şi atras de dorul ei.
Toată viaţa Augustin a fost stăpânit de dorul
(aspiraţia) spre pace, spre Dumnezeu şi implicit spre eternitate. Relevante
sunt în acest sens următoarele fragmente
din Confesiuni:
§ Pe Tine te
doresc, dreptate veşnică şi nevinovăţie
frumoasă, împodobită
cu
străluciri neprihănite şi cu încântări de care nu te saturi niciodată. La Tine
găsim o linişte adâncă şi o viaţă tihnită. Cine intră întru Tine intră întru
bucuria Domnului său, nu va mai avea de ce să se teamă şi se va simţi foarte
bine, întru bunătatea Celui Preabun. (Confesiuni II, cap. X, 18 )
§ În adâncul
sufletului meu aveam nevoie ca de o hrană lăuntrică de Tine
Însuţi,
Dumnezeul meu, dar nu de o asemenea foame eram eu flămând şi eram lipsit de
dorinţa pentru această hrană nestricăcioasă. ( Confesiuni III, cap, I, 1)
§ Cum mai ardeam, Dumnezeul meu, cât de mult ardeam de
dorinţa de a mă
ridica
în zbor de la cele pământeşti către Tine. – Quomodo ardebam, Deus meus, quomodo ardebam revolare terrenis ad te.
( Confesiuni III, cap. IV, 8)
§ Suspin după Tine zi şi noapte – Suspiro tibi die et nocte. (Confesiuni VII,
cap. X, 16)
La prima vedere
structura Confesiunilor este
derutantă. După nouă cărţi autobiografice, culminând cu o descriere profund
tulburătoare
a morţii şi a recviemului mamei, lucrarea îl deconcertează pe cititorul
neiniţiat, căci Augustin vorbeşte în continuare despre memorie, timp şi
creaţie.
De fapt în ultimele
patru cărţi se află cheia întregului text. Episcopul de Hippona şi-a
interpretat povestea ca microcosmos al
scenariului creaţiei: căderea în abisul haosului şi al “lipsei de formă”,
“convertirea” ordinii creaturale a universului la iubirea pentru Dumnezeu, pe
măsură ce creatura simte durerile chinuitoare ale nostalgiei originilor.
Explorarea propriei
experienţe de fiu rătăcitor din primele nouă cărţi capătă dimensiune cosmică în
ultimele. Secţiunile autobiografice sunt exemplificări accidentale ale
pribegiei sufletului omului în “tărâmul
disimilitudinilor”(expresia lui Platon pentru domeniul material aflat la
mare depărtare de cel divin).
Pribeagul este
asemenea călătorului însetat din deşert sau asemenea îndrăgostitului care duce dorul fiinţei iubite la care nu poate ajunge (Ps. 37.14):
“nu am păstrat cu mine decât o
amintire plină de adâncă iubire, de care îmi era dor, ca şi cum aş fi simţit
mireasma unei mâncări cu care nu eram încă în stare să mă hrănesc”.
Eternitatea lui
Dumnezeu şi timpul ar fi un interval între El şi creatură, dar şi mediu de
creştere a creaturii spre participarea la ea, conform schemei:
Suspiro
tibi die et nocte
ETERNITATEA ← ←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←←← TIMPUL
LUI
DUMNEZEU OMULUI
[ aspiraţia « mediu de
creştere » a omului spre
participare
la eternitate]
Mişcarea
de care se folosesc fiinţele raţionale pentru a ajunge de la existenţă, prin
existenţă bună, la existenţa fericită, eternă în Dumnezeu, este o mişcare prin voinţă,
şi primeşte prin aceasta numele de lucrare.
Prin lucrare aceste fiinţe înaintează spre Dumnezeu, întrucât se purifică de
pasiuni, dobândesc virtuţile, între care cea mai aleasă este iubirea şi, astfel, eliberate de
pasiuni, cunosc raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, adică văd sensul
acestora în Dumnezeu, sau pe Dumnezeu în toate. Este un drum de desăvârşire etică,
de îmbogăţire în cunoaştere. La sfârşitul acestui drum le apare Dumnezeu sau
intră în comuniune iubitoare cu El.
Motivul drumului (via), pe care îl abordează Augustin în Confesiuni, nu este lipsit de
importanţă pentru problema creaţiei.
Marie-Anne Vannier1, observă cu
acuitate faptul că Augustin găseşte astfel o modalitate de a arăta că
platonicienii l-au făcut să cunoască natura spirituală, necreată, infinită a
lui Dumnezeu, dar că nu au mers până la recunoaşterea Dumnezeului Creator. Prin
urmare, patria pe care o evocă ei nu poate fi atinsă urmând o cale. Dimpotrivă, creştinismul
propune o cale care nu este alta decât
Hristos şi care cheamă la smerenie, la recunoaşterea relaţiei dintre Creator şi
fiinţa creată. Lui Augustin i se dezvăluie o nouă viziune asupra fiinţei, care
îl conduce spre o nouă ontologie, o ontologie
teologală. În cadrul unei astfel de ontologii, Creatorul apare ca
Atotputernic (omnipotentissimus),
Neschimbător (immutabilis), în timp
ce fiinţele create sunt schimbătoare, create şi recreate de Creatorul lor, iar
Hristos le permite să înainteze spre El
Însuşi.
Iată câteva pasaje sugestive pentru acest motiv literar:
Am
rătăcit, înfumurat ce eram, ca să mă duc departe de Tine, iubind căile mele şi
nu pe ale Tale, iubind o libertate de sclav fugar. ( Confesiuni III, cap.
III, 5)
Pluteam
în voia valurilor, dar Tu mă cârmuiai, mergeam pe calea largă a lumii, dar Tu
nu mă părăseai.( Confesiuni, VI, cap V, 8)
Pălăvrăgeam despre aceste chestiuni ca un om priceput
şi, dacă nu aş fi căutat în Hristos, Mântuitorul nostru, calea Ta, aş fi
devenit în curând nu un om priceput, ci un om pierdut. ( Confesiuni
VII, cap. XX, 26)
La eternitatea lui Dumnezeu participă deplin cel
ce a devenit întreg al lui Dumnezeu, căci în acest caz şi Dumnezeu a devenit
întreg al lui. Dar aceasta înseamnă o iubire totală între om şi Dumnezeu. La această
stare se ajunge prin efort şi în timp.
Însă iubirea porneşte de la Dumnezeu ca ofertă şi
acestă ofertă o face El continuu.
El
este Cel Care nu va părăsi niciodată iubirea pentru tine, dacă tu nu vei părăsi
iubirea pentru EL.” (Confesiuni IV, cap. XI, 16)
Să se
întoarcă deci către Tine şi să Te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit
pe Creatorul lor, Tu nu ţi-ai părăsit creatura. (Confesiuni V, cap. III, 2)
Iubirea omului este numai un răspuns la această ofertă. Şi ea
n-ar putea avea loc dacă n-ar fi această ofertă, care este totodată şi o putere
dată omului de a-I răspunde.
Aceasta înseamnă că
eternitatea lui Dumnezeu ţine legat de sine timpul creaturii sau timpul
acesteia este legat continuu de eternitatea lui Dumnezeu. Mai mult, eternitatea
lui Dumnezeu este prezentă în timpul omului prin oferta iubirii Sale, care
provoacă şi ajută pe om la răspuns.
Contemplarea lui Dumnezeu este - în viziunea lui Augustin – calea de abolire a
trecerii timpului. Sugestiv în acest sens este întreg capitolul XXX din Cartea
a XI-a a Confesiunilor, din care
reţinem doar fragmentul: “aţintindu-mi
privirile neîncetat către cele ce sunt mereu prezente, printr-o încordare
desprinsă de orice risipire a spiritului urmez palma chemării cereşti, acolo
unde voi auzi glasul slavei şi unde voi contempla frumuseţea Ta, care nici nu
vine, nici nu trece.”
IUBIREA este cea care aşează
sufletul la locul care i se cuvine:
În voinţa
cea bună ne aflăm pacea. Prin greutatea sa, fiecare corp tinde spre locul ce i
se cuvine (…) Fiecare este împins de
propria greutate şi îşi caută locul care îi este propriu. Cât timp nu se află
la locul care li se cuvine, lucrurile sunt în mişcare; când îşi găsesc locul,
îşi află şi repaosul. Greutatea mea este iubirea (Pondus meus amor est.). Prin DARUL Tău suntem înflăcăraţi şi
purtaţi spre înălţimi; ardem şi astfel ne înălţăm; urcăm pe scara inimii şi
cântăm cântarea treptelor. Suntem arşi în focul Tău cel binefăcător şi ne
înălţăm, ne ridicăm în sus, către pacea Ierusalimului, deoarece m-am bucurat că
aud cuvintele acestea: vom merge în casa Domnului. Acolo ne va găsi locuinţă
voinţa cea bună şi nu vom mai voi nimic decât să rămânem acolo pentru veşnicie.
(Confesiuni,
XIII, cap.IX,10)
2.
Augustin, De
natura boni, CXXXVII, CSEL, vol. XXV, s VI, p II, p.873
3.
În Teologie
Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a
II-a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996
1 Marrie-Ane Vanier, Sfinţii părinţi pe înţelesul tuturor, vol 1, Creaţia, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2003, pg. 64-89
