de Pr. Ioan POPA
Din timpurile în care Dumnezeu a
intrat în legătură cu omul, acesta din urmă a simţit nevoia de a transmite
cuvântul lui Dumnezeu semenilor, celor care pierduseră legătura cu Creatorul.
Propovăduirea creştină îşi are bazele în
practicile din sinagogile iudaice[1].
În momentul în care profeţia Vechiului
Testament s-a încheiat, iudeii au început să citească şi să interpreteze
textele profeţilor. Această citire şi interpretare nu este altceva decât
întâlnirea cu Dumnezeu într-un timp şi spaţiu date. Bazele noului cult se pun
la momentul întoarcerii din robie. Astfel, la Neemia VIII. 1-8 se arată că Ezdra şi leviţii interpretează Legea.
Moise, însă, porunceşte citirea Torei,
a Legii, o dată la 7 ani, la Sărbătoarea Corturilor. Înlocuirea citirii Legii
cu citirea profeţilor pare să dateze de la Antioh IV Epifanes (I Macabei I. 56), care ordonă adunarea
tuturor sulurilor care conţin Legea[2].
În timp, în sinagogi se practică un serviciu
religios compus din lecturile cărţilor sfinte, cântece, omilii şi rugăciuni.
Omiliile urmau lecturii şi constau în interpretarea, pe rând, a fiecărui verset[3],
cu scopul de a fixa textul în mintea auditorilor şi de a-i determina să aplice
Legea în viaţa de zi cu zi.
Unii dintre predicatori apar ca învăţători
extraordinari[4], inspiraţi sau trimişi
special de Dumnezeu. Preoţii învaţă în mediu organizat, în mod regulat, iar
profeţii pot predica în diverse medii, fie regulat, fie ocazional. Predica creştină
ne apare, astfel, drept simbioză între cuvântarea preoţilor şi cea a
profeţilor.
Predica iudaică se bazează pe Revelaţia
vetero-testamentară. Mântuitorul Iisus Hristos apare în istorie îndeplinid
profeţiile vechitestamentare şi oferindu-ne calea spre viaţa veşnică. Fiind
Cuvântul prin excelenţă, predica Sa este modelul de propovăduire a Adevărului
pe care toţi ar trebui să-L urmeze. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos nu au
forţă doar prin calitatea discursului şi prin adecvarea acestuia la auditoriu.
Predica Mântuitorului aduce asupra celor care o ascultă sau o citesc Însuşi
harul divin. Predica Sa este învăţătură,
exemplu şi putere în acelaşi timp. „Cuvântul pe care-l rosteşte nu este pentru
Iisus, ca la noi, un ideal, un ţel, la care să ajungă, ci o revelaţie a
plenitudinii vieţii care este în El ... Viaţa lui întreagă este lumină,
predică, răspândire a Împărăţiei”[5].
Conţinutul învăţăturii Sale se referă la
realităţile vieţii veşnice: Dumnezeu, nemurire, suflet etc., toate fiind puse
în legătură cu lumea aceasta şi cu oamenii. El vesteşte venirea împărăţiei lui
Dumnezeu pe care omul trebuie să o câştige prin transformarea conştiinţei şi
prin har.
Mântuitorul Hristos nu are un loc anume
din care să-Şi facă auzite cuvintele. Poate învăţa în sinagogi, pe munte, în
pieţe publice sau pe corăbii ce străbat marea. El încearcă să Se facă auzit oriunde există oameni dispuşi să asculte.
Predica de astăzi îşi are rădăcinile în
învăţăturile Mântuitorului, nu numai din punctul de vedere al conţinutului, ci
şi al metodelor de abordare. Astfel, Mântuitorul utilizează principii adaptate
la auditoriu, cum ar fi cel psihologic, cel natural, cel intuitiv, cel
temeinic, cel practic şi cel educativ[6].
Evident că metodele Mântuitorului întrunesc perfecţiunea, fiind atât inductive,
deductive şi analitice, cât şi sintetice, generice sau experimentale.
În privinţa temei fundamentale pe care o
întâlnim în întreaga lucrare învăţătorească a Mântuitorului, aceasta este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu pe
care El are misiunea de a o întemeia în virtutea calităţii Sale de Fiu al lui
Dumnezeu venit în lume. Spre această împărăţie au fost îndemnaţi evreii de Ioan
Botezătorul, dar acestea au fost şi cuvintele rostite de Hristos când a ieşit
la propovăduire: „Pocăiţi-vă, căci s-a
apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei
III. 2; IV. 17) şi cu care i-a investit pe Sfinţii Apostoli să iasă la
propovăduire (Matei X. 7), pentru ca
în alt context să precizeze. „Împărăţia
lui Dumnezeu este înlăuntru vostru!” (Luca
XVII. 21). Fără teama de a greşi, putem considera acest
îndemn al Mântuitorului drept prima Sa predică.
Într-o formă ceva mai „dezvoltată”
începutul activităţii Sale catehetice îl realizează Hristos în sinagoga din
Nazaret. Acest episod ne este relatat de Sf. Evanghelist Luca, în Evanghelia
sa, la capitolul IV, versetele de la 16 la 21: „Şi a venit în Nazaret, unde
fusese crescut, şi, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi
S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând
El cartea, a găsit locul unde era scris: Duhul
Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a
trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea
şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut
Domnului. Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a şezut, iar ochii
tutror din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei:
Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. Observăm aici că
Mântuitorul susţine că El este cel care împlineşte profeţia lui Isaia[7].
El este Cel care Se revelează pe Sine, reprezentând însuşi Revelaţia şi
schiţează reperele începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.
În calitate de Fiu al Omului, Mântutorul
este modelul şi deplinătatea la care este îndemnată să ajungă persoana umană.
Pe temeiul acestei unităţi ipostatice proprie Persoanei Mântuitorului, cele
două direcţii ale căutării şi dialogului
dintre Dumnezeu şi om se întrepătrund devenind una singură. Această realitate
implică descoperirea lui Dumnezeu Tatăl în
mod desăvârşit deoarece este făcută din intimitatea cea mai profundă a
unicităţii fiinţei divine şi întrucât dinamica luminii, a iubirii şi cunoaşterii
nu este „bruiată” de nici un păcat.
Dumnezeu Tatăl, aşa cum ni-L revelează
Mântuitorul Hristos, nu este un principiu impersonal şi metafizic, ci un
Părinte iubitor (Matei VI. 6, 9).
Această iubire izvorăşte din iubirea intertrinitară, nu din idei sau din
principii. „Dumnezeu este iubire pentru că este Tată şi pentru că Hristos este
din veci”[8].
Relaţia lui Hristos cu Duhul Sfânt lucrătoare prin actul întrupării („de la
Duhul Sfânt”) are, pentru oameni, darul de a-i integra, de a-i naşte din duh (Ioan III. 5). Această naştere duhovnicească
reprezintă naşterea în Hristos prin Duhul Sfânt ca împlinire a condiţiei umane
specific duhovnicească. Aşadar, sursa îndumnezeirii omului o reprezintă viaţa
şi iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi pe care Hristos a avut misiunea de a o
descoperi oamenilor. În acest mod Hristos comunică oamenilor idealul unităţii,
modul dumnezeiesc conform căruia Treimea este totodată şi Unime sau Unitate.
Însăşi rugăciunea pe care o răsteşte Hristos este o adresare a comunităţii (Ioan XI. 41-42) şi pentru comunitate (Ioan XVII. 9-26), iar dacă iubirea
înseamnă asumarea vieţii persoanei iubite, prin întrupare Hristos îşi face
proprie natura umană şi trăieşte viaţa umană.
Cuvântul Mântuitorului nu învaţă pur şi
simplu, ci are puterea de a transforma sufletele ascultătorilor, de a le
transforma trupurile (redându-le sănătatea), de a alunga demonii: „Şi erau
uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere” (Luca IV. 32). Această putere va fi transmisă şi
Apostolilor, apoi, prin punerea mâinilor, tuturor episcopilor şi preoţilor.
Numai că, în cazul preoţimii din vremurile din urmă, această împărtăşire de Duh
Sfânt asupra credincioşilor mai depinde şi de râvna şi de vrednicia celor ce Îl
transmit (şi nu ne referim aici la Sfintele Taine ale Bisericii).
Mântuitorul Hristos nu a studiat la
vreo şcoală anume, nici nu a făcut parte dintr-o clasă rabinică, ci puterea
cuvântului său izvorăşte din Însăşi Persoana Sa, iar acest lucru Îl dosebeşte
net de ceilalţi „învăţători”: „Că îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar
nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei
VII. 29).
Sfinţii Apostoli au fost oameni simpli,
fără o educaţie desebită şi fără experienţe oratorice – excepţie fac Sfântul
Apostol Pavel care a avut o educaţie rabinică aleasă şi care a primit o misiune
aparte, precum şi Sfântul Apostol Matei care, prin prisma ocupaţiei sale
iniţiale de vameş, se presupune ca ar fi avut o pregătire intelectuală ceva mai
bună decât a celorlalţi Apostoli – şi cu toate acestea cuvintele predicilor lor
au avut un impact categorit asupra mentalităţilor şi conştiinţelor celor cărora
le-au predicat[9].
Revenind la Persoana Mântuitorului
Hristos, putem constata că întreaga Sa activitate învăţătorească a fost o
„predică aplicată” în sensul că în El au fost împlinite profeţiile
vetero-testamentare pe Care le explică ascultătorilor Săi (Matei IV. 23-25; IX. 35;
XIII. 54; Marcu I. 21-22; Luca IV 16-21, 31, 44; Ioan VII. 14, 16-19, 28-29).
Din punct de vedere ştiinţific, tehnic,
nu putem încadra activitatea oratorică a Mântuitorului Hristos în vreo
categorie a predicii de astăzi tocmai pe motivul că aceasta a fost, la fel ca
şi Persoana Sa, UNICĂ. „Fie în parabole, fie în celelalte forme de exprimare,
Mântuitorul îmbină armonios elementele omiliei
cu ale parenezei şi predicii propriu-zise, rezultând genul unic şi
inconfundabil, datorită caracterului său dumnezeiesc”[10].
Pe lângă această imposibilitate de
încadrare a „predicii” Mântuitorului într-un gen anume, se poate afirma şi
inutilitatea catalogării acestei activităţi învăţătoreşti drept predică în accepţiunea ştiinţifică a
noţiunii, deoarece Mântuitorul Hristos nu predicat în sensul tehnic utilizat
astăzi. Cel mult putem considera că activitatea învăţătorească a Mântuitorului
se poate încadra în tipul catehetic-biblic, dar tot la fel poate fi socotită şi
de tip profetic-biblic[11].
Din unicitatea stilului predicatorial al lui Hristos rezultă şi imposibilitatea
ulterioră de a putea fi urmat ca model oratoric.
Pe baza acestor considerente, putem
afirma că, în lipsa unor continuatori în ceea ce priveşte „stilul”
predicatorial şi pentru că în cuvântările lui Hristos se întâlnesc maiestos
asemănări cu toate genurile predicatoriale, Hristos a fost perceput şi practicat drept model pentru toate tipurile
de cuvântări creştine ulterioare.
Fie că vorbim despre faptul că
Mântuitorul Hristos ne oferă model[12] pentru
toate genurile oratorice (din care nu poate să lipsească genul omiletic), fie
că luăm în calcul chiar existenţa în predica Mântuitorului a tuturor genurilor
oratorice [13], inclusiv a omiliei[14],
putem conchide fără teama de a greşi că Hristos este „întemeietorul predicii creştine”[15].
Prin acestă titulatură înţelegem că
Acesta a instituit predica creştină asemenea Tainelor Bisericii[16]
potrivit cuvintelor de la Înălţare: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII. 19-20 şi Marcu
XVI. 15).
Chiar din perioada Apostolică
cuvântarea era parte integrantă a cultului Biserii, aşa cum vedem în capitolul
IV, fiind unită cu citirea Sfintei
Scripturi, frângerea pâinii şi agapa. Înţelegem de asemenea acest mod
al instituirii predicii creştine ca inaugurare
a existenţei sale, ca principiu de comunicare a lui Hristos cu oamenii, dar nu
şi ca modalitatea concretă de formulare a ei.
Ca principiu de interpetare al Sfintei
Scripturi, Hristos ne-a lăsat interpetarea în cheia hristologică[17],
aşa cum se observă în explicaţia pe care Acesta o face Ucenicilor Luca şi
Cleopa atunci când li se alătură în drumul spre Emaus: „Şi începând de la Moise
şi de la toţi prooroci le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”
(Luca 24. 27).
Pentru
generaţiile următoare de creştini acest tip ermineutic va deveni principiul
esenţial de interpretare a Sfintei Scripturi, aşa cum constatăm din cercetarea
scrierilor Sfinţilor Apostoli şi a Părinţilor Apostolici. Aşa se face că şi
interpetarea omiletică urmează acestui tip de interpretare inaugurat de către
Mântuitorul Hristos.
După moartea, învierea şi Înălţarea
Mântuitorului are loc Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Prin acest
eveniment, Sfinţii Apostoli primesc putere în propovăduirea lui Hristos cel
Înviat. Această propovăduire se face atât către iudei, cât şi către neamuri.
În activitatea Bisericii primare
propovăduirea Evangheliei lui Hristos ocupă locul demerminant, atât ca punere
în practică a misiunii încredinţate ei de către Hristos – „Mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Învăţându-le (διδάσκοντες) să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII. 19-20) – cât şi ca
modalitate de întărire în credinţă în vederea mântuirii: „Căci: Orice va chema numele Domnului se va
mântui!. Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum
vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor crede fără propovăduitor
(κηρύσσοντος)? Şi cum vor propovădui (κηρύζουσιν), de nu vor fi trimişi
(άποσταλωσι)?...Dar nu toţi s-au supus Evangheliei... Prin urmare, credinţa
este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (διά ρήματος Θεοΰ) (Romani X. 13-15, 16, 17).
Observăm că puterea cuvăntului
propovăduit are un dublu rol: de a-i întări în credinţă pe creştini şi de a-i
converti pe cei care nu erau creştini. În acest demers, drumul spre trăirea în
Hristos este determinat de un adevărat act de comunicare care determină la
rândul său instituirea unui dialog real şi constructiv între cei care ascultă
şi Cuvântul lui Dumnezeu, observabil în primă instanţă ca dialog între
auditoriu şi propovăduitori.
Treptat, se vor distinge câteva
adevăruri de credinţă formulate drept paradigmă. Ne referim aici la kerygma şi la didahie: „Biserica a fost preocupată de la început de a propovădui
Evanghelia la cei nebotezaţi – kerygma,
dar şi de a-i instrui în credinţă pe catehumeni – didahia, de a propune
învăţătura Mântuitorului, într-o formă sistematică, celor care deveniseră
creştini.”[18]. În aceeaşi linie, M. A.
Powell, în cartea sa „Despre ce se vorbeşte în Faptele Apostolilor”, susţine: „Învăţăturile Apostolilor par a fi prezentate
în două forme de bază: kērygma,
propovăduirea sau proclamarea către cei ce încă nu l-au urmat pe Iisus cu
intenţia de a-i aduce la credinţă, şi didachē
sau învăţătura pentru cei care s-au convertit deja, care intenţiona să
adâncească înţelegerea lor asupra a ceea ce reprezintă angajamentul lor faţă de
Iisus. Multe dintre primele predici rostite de Petru şi Pavel, după cum sunt
scrise de către Luca în cartea Faptele
Apostolilor, sunt un rezumat al kerygmei.”[19]
Ereziile apărute în timp vor determina o formulare mai completă a adevărului de
credinţă.
Deosebit de importantă pentru
înţelegerea nuanţelor celor două noţiuni este şi observarea etimologică a
acestora. Astfel, verbul κηρύσσω, pe
care l-am evidenţiat mai sus în Epistola
către Romani a Sfântului Apostol Pavel, desemnează acţiunea de „a anunţa, a
vesti cu autoritate”, în numele unei autorităţi, nu către o singură persoană
particulară, ci unei mulţimi adunate într-un loc public, anunţând în mod solemn
mesajul cu scopul de a-i determina pe
oameni la introspecţie, la raportarea la învăţătura divină şi regulile ei[20].
Pornind de la acest verb, subsantivul τò κήρυγμα[21] desemnează
acelaşi lucru: „vestire publică, propovăduire” care are ca mesaj esenţial
prezentarea Persoanei lui Hristos[22].
Conţinutul acestui substantiv poate fi pus în legătură cu istoria
vetero-testamentară în care întâlnim ca practică a profeţilor o proclamare a
voinţei divine prin acea kérussein sau KRZ pe care aceştia o rosteau[23].
Subsantivul ή διδαχή – întâlnit în Faptele Apostolilor II. 42 - exprimă
învăţătura elaborată, sistematizată, „doctrina care este împărtăşită prin
intermediul procesului de educaţie”[24],
deci într-un mod organizat.
Evident, Hristos cheamă pe toţi oamenii
la mântuire, nu numai pe iudei, Dumnezeu nu poate fi discriminator.
Propovăduirea către neamuri este un fapt natural, care se face din mai multe
motive, aşa cum susţine Stephen Wilson: „îndemnul Sfântului Duh de a se extinde
misiunea Bisericii, aceasta fiind însoţită de semne miraculoase; propovăduirea
către neamuri este poruncită chiar de Mântuitorul (Luca VII. 1-10) prin faptele Sale; această propovăduire este
prevestită în scriptură («Şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu». Luca III. 6)”[25].
Motivul principal al apariţiei kerygmei
a fost botezul necreştinilor. Biserica primară este de altfel încă de la
început o Biserică de credinţă, o Biserică a mărturisirii şi a propovăduirii.
Primii creştini au o puternică credinţă în Evanghelie şi se simt datori să o
propovăduiască şi celor nou-veniţi. De altfel, în Epistole găsim deseori
îndemnnul de a păstra cu stricteţe credinţa primită (Evrei III. 1; IV. 14; X. 23).
Apostolii propovăduiesc adevărul despre
Înviere, dar şi despre Euharistie (I
Corinteni XI, 23; XV, 3). Esenţa propovăduirii este Învierea, dar ei adaugă
şi alte fapte şi mărturii necesare: Iisus din Nazaret, Fiul lui David este
Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, are putere în tot ce face, dă o nouă lege cu
autoritate, este răstignit, îngropat şi înviază a treia zi, se înalţă de-a
dreapta lui Dumnezeu şi va urma o judecată universală. Cei care credeau în
această „veste bună” îşi schimbau viaţa şi urmau să primească iertarea
păcatelor şi viaţa veşnică.
Iniţial kerygmele sunt doar afirmaţii
scurte care se dezvoltă pe parcursul istoriei, în funcţie de necesităţile
Bisericii, în special a celor convertiţi dintre neamuri. La început kerygma
este o formulă de credinţă care era pronunţată de cel ce se boteza, fiind
adevărul care trebuia recunoscut înainte de botez.
Sfinţii Apostoli „considerau că este
datoria lor «slujirea cuvântului», adică propovăduirea mesajului care le-a fost
încredinţat”[26]. Astfel, este normal ca
aceştia să transmită urmaşilor datoria de a propovădui Adevărul. Ei lasă
episcopi şi preoţi care să păstorească turma şi care să aibă grijă ca esenţa
Adevărului să nu se modifice sau să se piardă.
O categorie aparte o constituie profeţii
şi didascalii. Aceştia sunt persoane care au primit harisme speciale de la
Duhul Sfânt. Profeţii revelează şi sfătuiesc sub directa inspiraţe a Duhului
Sfânt, iar didascalii aprofundează învăţăturile de credinţă în cadrul
comunităţii din care fac parte. Ei aveau rolul de a proteja învăţăturile
primite de deformări şi de a le apăra de eretici.
Cei ce urmează Sfinţilor Apostoli din
punct de vedere cronologic sunt Părinţii Apostolici. Aceştia scriu anumite
lucrări pentru a prezerva Adevărul primit de la Sfinţii Apostoli. Numim câteva
dintre cele mai importante scrieri: „Invăţătura
celor 12 Apostoli (Didahia)”, „Epistola”
lui Barnaba, scrierile Sfântului Clement Romanul, ale Sfântului Ignatie
Teoforul, ale Sfântului Policarp al Smirnei, „Păstorul” lui Herma şi altele.
Pe parcursul timpului, odată cu dinamica
evenimentelor şi cu schimbarea generaţiilor, predica creştină a luat contact cu
retorica păgână prin intermediul culturii şi a împrumutat sub aspect formal –
ca întreaga teologie creştină, de altfel -
figuri stilistice, moduri de expunere şi abordare retorice.
[1]
Pr. lect. univ. dr. Vasile GORDON, Propovăduirea
cuvântului în perspectiva mileniului al III-lea, în AB, Buzău, 2001, p. 38;
Pr. Constantin DRON, Originea şi formele
cultului creştin, Bucureşti, 1937, p. 41; Pr. prof. Spiridon CÎNDEA, Cultul creştin şi unitatea Bisericii lui Iisus
Hristos, în O, nr. 3-4/1963, p. 475;
Diac. dr. Haralambie ROVENŢA, Interpretarea
Scripturei după Origen, Râmnicu Vâlcea, 1929, p. 7.
[2] Ulrich BUSSE, Das Nazareth-Manifest Jesu, Stuttgarter
Bibelstudien 91, Stuttgart, 1978, p. 111. Conform tradiţiei unele citiri din Tora (Paraschen) se datorează lui Moise,
altele lui Ezdra.
[3] În
timpul mai vechi, al modului simplist de a propovădui, predicatorul repeta
pericopa verset cu verset şi propoziţie cu propoziţie, interpreta pasaje
singulare, introducând completări sau parafrazări lămuritoare şi
clarificându-le prin comparaţii sau trimiteri la evenimente şi persoane
istorice sau legendare, cunoscute lui şi comunităţii. Predicatorul se ostenea
să lămurească versetele prin citarea altor texte biblice din întreaga
Scriptură. Această înşiruire de texte biblice trece drept o artă deosebită,
comparabilă cu un şirag de perle. Judecată după noţiunile de azi, această
metodă constă în a te ţine cât mai strâns de text, a lăsa în primul rând textul
să grăiască şi a urma principiul „sacra
scriptura sui interpres“ Alfred
NIEBERGALL, Die Geschichte der christlichen Predigt, in Leiturgia, 2. Band, Kassel, 1955, p. 190.
[4]
Pr. prof. dr. Constantin DUŢU, Întâlnirea
predicii creştine cu retorica greco-romană, în ST, nr. 2/1991, p. 112.
[5]
Pr. prof. Constantin GALERIU, Mântuitorul
Iisus Hristos – Învăţătorul nostru suprem, în O, nr. 1/1983, p. 37.
[6]
Pr. prof. dr. Vasile GORDON, Introducere
în Catehetica Ortodoxă, Editura Σοφία, Bucureşti, 2004, pp. 18-19.
[7]
Pr. prof. Constantin GALERIU, op. cit.,
p. 37.
[8] Ibidem, p. 38.
[9] Dacă e să luăm în calcul
fie şi numai predica Sfântului Apostol Petru de la Cincizecime, consemnată de Faptele Apostolilor II. 14-36, care a
dus la convertirea şi botezarea celor 3000 de oameni.
[10] Pr. lect. dr. Vasile
GORDON, Predica ocazională (Pareneza).
Consideraţii teoretice şi exemplificări. Teză de doctorat în teologie,
îndrumător ştiinţific pr. prof. dr. Constantin Galeriu, EIBMBOR, Bucureşti,
2001, p. 38.
[11] Leonhard FENDT, Bernhard
KLAUS, Homiletik, zweite, Auflage,
Berlin, 1970, p. 129.
[12] Pr. dr. Marin C. IONESCU,
Altarul şi Amvonul, Bucureşti, 1942,
p. 19.
[13] Pr. Sebastian CHILEA, Predicatorul, în MO, nr.
3-4/1958, p. 183.
[14] Pr. prof. dr. Dumitru
BELU, Cu privire la textul predicii,
în MA, nr. 11-12/1964, p. 878.
[15] Pr. prof. dr. Constantin
DUŢU, op.
cit., p. 114.
[16] Drd. ierom. Veniamin
MICLE, Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele
Taine, în O, nr. 4/1972, p. 543; Pr.
asist. Nicolae DURA, Cultul Bisericii ortodoxe şi propovăduirea
învăţăturii creştine, în MA, nr.
9-10/1985, p. 602.
[17] Lect. dr. Constantin PREDA, Propovăduirea
apostolocă – Structuri retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR, Bucureşti,
2005, p. 65.
[18]
Lect. Dr. Constantin PREDA, op. cit.,
p. 313.
[19]
Mark Allan POWELL, Despre ce se vorbeşte
în Faptele Apostolilor, traducere în teza de dizertaţie nepublicată Teologia cărţii Faptele Apostolilor.
Coordonate principale – potrivit lui Mark Allan Powell şi Bonnie Thurston,
realizată de pr. Ionuţ Popa, Bucureşti,
2006, p. 55.
[20] Lect. Dr. Constantin PREDA,
op.cit., p. 36.
[21] O analiză detaliată a
substsntivului κήρυγμα, precum şi a
termenilor κῆρυξ
şi κηρύσσω găsim în lucrarea pr. Costachi GRIGORAŞ, Kerygma apostolică în predica Sfântului Apostol Pavel, Editura Trinitas a MMB, Iaşi, 2001, pp. 23-44.
[22] Lect. Dr. Constantin
PREDA, Ibidem.
[23] Pr. dr. lect. univ.
Nicolae DURĂ, Propovăduirea Cuvântului
şi Sfintele Taine. Valoarea lor în
lucrarea de mântuire, teză de doctorat în teologie, conducător ştiinţific
al lucrării pr. prof. dr. Constantin Galeriu, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 88.
[24] Lect. Dr. Constantin
PREDA, op.cit., p. 39.
[25]
Stephen G. WILSON, The Gentiles and the
Gentile Mission in Luke-Acts, Cambridge University Press, Cambridge, 1973,
p. 37..
[26] J. N. D. KELLY, Early Christian Creeds, third edition,
Longman, Oxford, traducere în teza de
licenţă nepublicată Simboluri de credinţă
creştine primare de Daniela Dincă, Bucureşti, 2004, p. 17.
