de Pr Protopop Vasile GAFTON
Nu
de fiecare dată meditația sau introspecția sunt cele mai facile și nici cele
mai de dorit întreprinderi ale ființei umane. De asemenea, nici ceea ce afli
despre tine, despre lume sau despre ceilalți în urma introspecției și/sau a
meditației nu este întotdeauna ușor de acceptat. Și, atunci, comportamentul celui
angrenat în meditație/introspecție devine identic cu acela al unui om care se
trezește dintr-odată singur, în întuneric, și începe să vorbească cu voce tare,
dialogând cu sine.
De
fiecare dată când te angajezi pe drumul cunoașterii - și, mai ales, pe drumul
cunoașterii de sine - ai straniul sentiment că ești în întuneric. De ce? Deoarece
constați cu stupoare că nu știi mai nimic. Neștiința înseamnă a te afla în
întuneric, iar, primul reper în întuneric - așa cum bine știm - este un cât de
mic zgomot, un cât de fin sunet care să te îndrume. Dacă acesta nu răsare de
nicăieri, atunci încerci să-l provoci tu... vorbind. Ascultându-te pe tine
începi să te definești puțin câte puțin, călăuzindu-te în funcție de ceea ce te
auzi spunând, până în momentul în care descoperi că, vorbind cu tine și despre
tine, vorbești, de fapt și în același timp, cu lumea și cu ceilalți despre lume
și despre ceilalți, cu care ești interconectat în permanență.
Astfel,
dorința de a te face mai bun devine dintr-odată dorință de a-i face și pe
ceilalți mai buni, dorință de a face și lumea mai bună și, invers, dorința de a
face lumea și pe ceilalți mai buni este în același timp dorință de a deveni tu
însuți mai bun. Din acest motiv, faptul că cineva spune sau chiar scrie anumite
lucruri încercând să învețe sau să îndrume pe alții nu trebuie să trezească
frustrări celor care ascultă sau citesc ce spune sau scrie acela, deoarece, el
nu doar învață și îndrumă, ci, mai ales, se învață și se îndrumă pe sine însuși.
Așa
cum este și firesc, în tot acest demers de a cunoaște și de a se cunoaște omul
ajunge la un moment dat să aibă strânse suficiente date, încât să înceapă să le
rătăcească sau să le risipească. Apare în acel moment o dorință și, poate,
aproape o temere de a nu pierde nimic din ceea ce a strâns. Nu din vanitate, nu
dintr-o dorință narcisică de autoafirmare apare această dorință, ci, din
dorința de a nu risipi pentru a nu se risipi. După ce s-a risipit o dată
dăruindu-se în și prin cuvântul său, nu-și mai dorește să se întâmple încă o
dată acest lucru prin risipirea cuvintelor sale, a cuvintelor care îl conțin și
care îl exprimă.
Și
atunci, iată-ne împreună, dinaintea unui demers ca acesta - tipărirea unei
cărți de Cuvinte folositoare de suflet
- care ni se propune, un demers al
concentrării propriului sine în cuvintele pe care le risipești spre alții.
Autorul întreține această relație - cu totul specială - cu propriul sine, prin
cei cărora le vorbește sau le scrie. Împrăștierea sau risipirea cuvintelor
devine singurul demers valid în încercarea sa de a se con-centra, de a-și da
consistență, de a-și defini aspirațiile, de a-și lămuri un traseu
duhovnicesc-existențial în întunericul tăcut pe care cunoașterea îl țese
împrejurul său.
Un
demers pe cât de interesant, tot pe atât de captivant de urmărit și de urmat în
sinuozitatea lui intrinsecă, pe care o creionează tatonând propria vocație,
propria chemare, autoexorcizându-și frustrările, temerile, limitele, dorințele,
speranțele, așteptările. Este, poate, doar un parcurs care se desfășoară sub
ochii noștri sau, în același timp, un parcurs al fiecăruia dintre noi. Acest
parcurs, cel puțin în această carte, se încheie cum nu se poate mai fericit. Cu
o... naștere.
Ce
urmează? Desigur, o nouă viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu