Uitarea
ni se pare o trădare.
Uitarea
e suprema lașitate.
(Victor
Eftimiu)
Care dintre noi nu a avut măcar din
când în când sau măcar o dată în viață un moment sau, poate, mai multe momente în
care să trăiască nostalgia timpurilor trecute, a timpurilor perindate prin
sufletele înaintașilor, când cu zbateri, când cu regrete, când cu nădejdi, cu
tristeți sau bucurii? Cred că, toți și fiecare în parte.
Și comunitățile umane își au memoria
lor. O memorie colectivă și, deopotrivă, o memorie afectivă. O comunitate
spirituală - cum este o parohie, de pildă - își are, cu atât mai mult memoria
ei, iar, preotul, care trebuie să fie conștiința
acestei comunități spirituale, este dator să vegheze ca memoria parohiei să
rămână intactă, să păstreze în permanență vie referința prezentului la valorile
memoriei afective ale comunității pe care o păstorește.
Așa văd eu demersul publicării unei
monografii de suflet care pune alături cuvinte și imagini din trecutul și din
prezentul unei comunități de credință - comunitate care încearcă să-și urzească
viitorul avându-i vii în suflet pe cei care au adus-o în existență - ca pe o
încercare de păstrare a unei legături strânse cu trecutul.
În ce privește paginile pe care le
avem dinaintea ochilor - pagini ale Monografiei Parohiei Ortodoxe Tălmaciu -,
cred că este vorba în cuprinsul lor despre două lucruri și anume: despre o
comunitate spirituală care rememorează oameni, fapte, etape ale dezvoltării și propășirii
ei spirituale, retrăind emoțiile și nădejdile care au pus-o în mișcare spre
"înainte" și, mai ales, despre preotul acestei comunități, care
încearcă și își dorește să se facă exponent al nevoii comunității pe care o
păstorește de a nu-și uita trecutul.
Știu, este cât se poate de dificil
să nu uiți. Mai ales în lumea de azi. Să nu uiți cine ești și, mai ales, de ce
ești cine ești. Și, totuși, de ce să nu uiți? Nu pentru că vrei neapărat să fii
și tu ținut minte. Nu. Ci, mai degrabă, pentru faptul că, neuitându-ți tu de
tine nu vor uita nici alții de tine și, mai ales, nu va uita de tine Dumnezeu.
În pofida acestui fapt, constatăm cu durere
că, noi, oamenii, uităm mereu lucrurile cele mai importante din viețile noastre
și ne amintim de cele neimportante. Ba, chiar facem totul să uităm lucrurile cu
adevărat importante, cum ar fi, bunăoară, de unde venim și ce zestre spirituală
uriașă ne-a lăsat trecutul. Și, totuși, de ce uităm? Oare, pentru că nu vrem să
fim responsabili?
Uitarea e ca moartea, pentru că, pe
tărâmul uitării fiecare e primul om
cum spunea scriitorul francez Albert Camus. Prin uitare, lucrurile pe care le
uităm și oamenii pe care îi uităm ies din responsabilitatea noastră, mor pentru
noi, nu mai există. Însă, sunt realități care există indiferent dacă noi le
uităm sau dacă ne amintim de ele. Bunăoară, uităm sau, mai corect spus, ne
facem că uităm de Dumnezeu, însă, atenție! aceasta nu înseamnă că El nu mai
există.
S-a produs în ultima perioadă de
timp (așa, cam de vreo douăzeci de ani) o erodare gravă a relațiilor sociale.
Atât de gravă încât, tot ceea ce se mai poate numi astăzi comunitate nu mai
este decât un simulacru al matricei etnice și spirituale care a generat și a
întreținut viața sacră a obștilor sătești. Cauza? Uitarea, pe fondul căreia s-a
putut lucra apoi la subminarea sistematică a responsabilității față de ceilalți
și a încrederii oamenilor în oameni.
Oamenii de azi sunt total
iresponsabili și din această cauză au uitat cum să mai fie oameni. Ce-i de
făcut? Poate, să privim spre cei din vechime, pentru a înțelege de ce cu toate
încercările, cu toate ispitele, cu toate războaiele și cu toate crizele, în
trecut oamenii au rămas, totuși, oameni, iar, relațiile sociale erau unele
sănătoase și rodnice deoarece erau bazate pe încredere și responsabilitate și
guvernate de principii ca frica de
Dumnezeu și rușinea de oameni.
Oamenii de azi nu mai au nici frică
și nici rușine, dar... se tem. Nici ei nu știu și nu-și pot explica de ce, însă,
nu pot scăpa de teamă și de sentimentul de instabilitate ce-i stăpânește. În
schimb, au început să-și uite trecutul, sub pretextul că viitorul este mai
ofertant. Din acest motiv, ei nu mai au încredere decât într-un singur lucru și
anume, în acela că doar părerea lor despre lume și oameni contează și contează
pentru că este corectă. Și atunci,
așa stând lucrurile, nimic și nimeni nu mai are dreptul să existe. Trecutul, cu
atât mai puțin. Și rezultatele acestui mod de a gândi se traduc în precaritatea
umană cu care ne întâlnim peste tot în lumea în care trăim.
În mijlocul situațiilor evocate, un
lucru ni se pare că trebuie tratat cu seriozitate maximă: să ne aducem aminte
că nu trebuie să uităm trecutul, deoarece, toate cele pe care le uităm reapar
la un moment dat în viața noastră ca să ne aducă aminte de existența lor,
existență care, de cele mai multe ori ajunge să ne șocheze, pentru că ne
descoperim responsabili de ele.
Am înșiruit aici câteva gânduri ce
pot părea, cumva, rupte de contextul logic al alcătuirii demersului nostru,
însă, cu siguranță le simt că sunt foarte puternic și intim contextualizate
afectiv.
Noi, toți cei care prin rânduiala
lui Dumnezeu ne aflăm strânși laolaltă ca alcătuitori ai acestei
lucrări-document, vom trece. Vom trece, la fel cum au trecut și mulți dintre
cei despre care se vorbește în această carte.
Însă, ceea ce rămâne este nădejdea
noastră - ca și a acelora de dinainte de noi - că, generațiile ce vor veni se
vor face vrednice de moștenirea pe care am primit-o și le-o încredințăm acum și,
mai ales, că își vor aduce aminte de noi, pentru că nici noi n-am fost cuprinși
de uitare față de trecut.
Pr. Vasile GAFTON,
Protopop al
Protopopiatului Ortodox Român Avrig
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu