traducere de
prof. Vasile Flavius DAN
Intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim,
împlinită cu strigătele mulţimilor şi ramuri de palmier, a fost deranjantă
pentru autorităţile religioase ale timpului. Salutarea „Osana, Fiul lui David,” era o aluzie directă la mesianitatea Lui,
o pretenţie la tron cu conotaţii politice. Avertismentul autorităţilor (Luca
19, 39) este clar: „Învăţătorule,
ceartă-Ţi ucenicii!” Merită să ne
oprim asupra răspunsului lui Hristos: „Vă
spun vouă că dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga.” De ce vor striga pietrele?
Sfântul Apostol Pavel ne oferă un
răspuns:
....
creaţia însăşi va fi deasemenea eliberată din robia stricăciunii pentru a se
bucura de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Pentru că noi ştim că
întreaga făptură împreună tânguieşte şi se chinuieşte în chinurile naşterii
până acum (Romani 8, 21-22).
Făptura strigă aşteptând-şi eliberarea.
Intrarea lui Hristos în Ierusalim – intrarea Sa triumfală -
este arătarea libertăţii făpturii (şi a
noastră). Dacă oamenii s-ar fi întors şi ar fi refuzat aclamarea venirii lui
Hristos, făptura însăşi ar fi îndeplinit acest rol.
Realizarea libertăţii noastre este un aspect sau
un sens al Patimilor lui Hristos adesea trecut cu vederea. Sensul Crucii a fost
aşa de limitat înţeles de către unii creştinii încât adevărata esenţă a
Evangheliei rămâne nemenţionată. Sfântul Apostol Pavel ne reaminteşte că „acolo unde este Duhul Domnului este şi
libertatea” (2 Cor 3, 17). Hristos Însuşi, citându-l pe Isaia, spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că
M-a uns să binevestesc săracilor... să vestesc celor robiţi libertatea”
(Luca 4, 18). Acea eliberare din robia morţii, a slăbiciunii şi a stricăciunii
este libertatea primită prin Moartea şi Învierea lui Hristos. Mai mult decât o
afacere legală, judiciară, Biruinţa lui Hristos este cosmică în scopul ei,
aducând tot ce este creat la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.”
Pentru credinciosul individual, evenimentele
din Săptămâna Patimilor sunt rar (sau chiar deloc) asociate cu libertatea.
Robia făpturii şi eliberarea ei ulterioară nu se potrivesc bine în schema
dreptăţii divine şi a răscumpărării. Este una dintre multele realităţi nou-testamentatare
care este frecvent omisă în eşecul ei de
a se conforma cerinţelor dogmatice.
Nu este omisă însă în Evanghelii. Mitropolitul
Kallistos Ware face câteva observaţii:
„...Făptura
întreagă participă la Patimile Mântuitorului: pământul s-a cutremurat, pietrele
s-au despicat, tot cosmosul s-a înfiorat (Matei 27, 51). După cum spune Sfântul
Efrem Sirul, „oamenii au tăcut aşa că pietrele au strigat”. Aşa cum spune vechiul poem englez, The Dream
of the Rood, „Toată
făptura se tânguia.”
Această participare atotcuprinzătoare la moartea Dumnezeului întrupat este
exprimată memorabil în seara Vinerii Patimilor sau dimineaţa devreme în Sâmbăta
Mare:
„Veniţi,
şi împreună cu întreaga făptură să-I aducem cântare de îngropare Creatorului.”
„Întreg pământul s-a cutremurat de frică, O Doamne, şi soarele şi-a ascuns
razele, când lumina Ta cea strălucitoare s-a ascuns în pământ.” „Soarele şi
luna s-au întunecat, o Mântuitorule, ca nişte slujitori credincioşi îmbrăcaţi
în haine negre de jale” „O dealuri şi văi, a strigat Sfânta Fecioară, neamurile
pământului şi întrega făptură, jeliţi şi vă văitaţi împreună cu mine, Maica lui
Dumnezeu.”
Mai
deosebite, în ceea ce este o mărturisire minunată, sunt cuvintele: „întreaga
făptură a fost schimbată de Patimile tale: pentru că toate au suferit cu Tine,
cunoscând, o Doamne, că Tu le ţii pe toate în comuniune.” ... Suntem oare
conştienţi cum se cuvine de faptul că Mântuitorul nostru a venit să izbăvească,
nu numai neamul omenesc, ci întreaga făptură? Ne gândim oare mereu că nu suntem
mântuiţi decât împreună cu Creaţia?”
Întruparea lui Hristos şi întreaga Sa operă –
patimile, moartea, îngroparea, pogorârea la iad, Învierea, Înălţarea – au
acelaşi scop – izbăvirea întregii creaţii (incluzând neamul omenesc) din robie
şi restabilirea ei la starea de libertate pentru care a fost creată – realizată
prin Învierea lui Hristos. Cuvinte precum „desăvârşire,” „sfinţire,” şi cele
asemenea, sunt sinonime şi se referă la opera mântuitoare a lui Hristos.
Dacă copiii ar tăcea în această privinţă,
pietrele însele ar striga.
Neînţelegerea semnificaţiilor Jertfei lui
Hristos este o tragică limitare a Evangheliei. Mult mai tragic, pentru mine,
este „jugul robiei” (Gal 5, 1) aşa de uşor acceptat de creştini. Să trăieşti în
libertatea Duhului este cea mai dificilă disciplină a vieţii creştine şi de
aceea este abandonată în favoarea unor surogate religioase.
Libertatea Duhului nu este o viaţă trăită fără
legi, fără tradiţie sau porunci: libertatea nu este haos. Felul cum noi trăim însă
aceste legi, porunci sau această tradiţie este o altă problemă. Legile după
care ne călăuzim viaţa, ca şi creştini, pot deveni cu uşurinţă mai degrabă
sfârşitul decât mijloacele existenţei noastre. Fiii lui Israel au părăsit robia
Egiptului dar în deşert cu toţii au tânjit după ea.
Să stăm deci „tari în libertatea cu care
Hristos ne-a eliberat” şi să strigăm împreună cu pietrele, „Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu