Instituţii social-medicale pentru îngrijirea bolnavilor în trecutul Bisericii, ca prelungire socială a Tainei Sfântului Maslu

Pr. MARIUS VALENTIN BELA,

 Parohia Oprea-Cârțișoara

Concepția despre boală și bolnav pe care Sfinții Părinți ai Bisericii au adus-o într-o lume în care bolnavul nu era de înteres pentru societate a fost una revolutionara deoarece, în societatea  primitivă, omul bolnav se situa în afara interesului membrilor societății. Cercetarea cauzelor bolii i-a condus apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevazute stau la originea bolii lor si mai apoi considerau bolnavul drept un pacatos care si-a atras mania divina prin păcatele săvârsite.

       Sfânta Scriptură oferă numeroase dovezi ale rolului pe care îl are conlucrarea dintre om si harul divin în actul tămăduirii. În Vechiul Testament întâlnim si preotul si doctorul implicati în actul tămăduirii trupesti. Noul Testament aduce noutatea tamaduirii harice a bolilor sufletesti si trupesti de catre Iisus Hristos si apostolii Sai, punand bazele slujirii tamaduitoare a Bisericii din care fac parte si clericul si medicul ortodox  astfel incat cercetarea si vindecarea bolnavilor converg intr-un act divino-uman eclesial.

       Astfel, chemarea pe care de veacuri Biserica o face oamenilor de a duce o viata demna, cinstita si in credinta a fost intotdeauna dublata și de diferite sisteme de sprijin moral si material pentru cei aflati in impas, pentru copii orfani, pentru bolnavii cu anumite deficiente fizice si psihice pentru alte categorii de oameni care la un moment dat necesita ocrotire sociala, astfel ca intr-un timp cat se poate de scurt acestia sa fie redati societatii.

           In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacre. Un rol esential la nasterea si dezvoltarea acestor institutii au avut Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur. Primul a ridicat in anul 369, intr-un cartier periferic din Cezareea un complex de asistenta sociala si sanitara. Acest asezamant numit Vasiliada dupa numele sau era tocmai un ansamblu de complexe dintre care amintim: Vrefotrofiile sau caminul de zi pentru copii, Orfanotrofiile sau resedintele orfanilor, Gherontocomiile sau azilele batranilor, Nosocomiile sau spitalele, Ptohiile sau azilele pentru saraci care asigurau gazduire si ingrijire medicala.

              Un aspect practic al slujirii aproapelui isi gaseste desavarsirea in persoana si activitatea Sfantului Ioan Gura de Aur, care indata ce ajunge Episcop al Constantinipolului in anul 397 cere intendentului conturile de cheltuieli ale Palatului Episcopal si taind pe cele nefolositoare atribuie surplusul in ajutorul saracilor si in spitalul pe care il organizeaza dupa exemplul Sfantului Vasile cel Mare.Din cuvantarile sale rezulta ca “amvonul a devenit o tribuna de analiza,de denuntare a inadvertentelor care socau constiinta crestina,sociala si umana in acelasi timp”.

             O alta Biserica dedicata iubirii aproapelui a fost Biserica sin Alexandria care la ordinele Episopului a construit corpuri de infirmieri, pe asa numitii parabolani care in anii 416, 418 au depasit numarul de 500. Pe de alta parte este de remarcat faptul ca tot in Alexandria Patriarhul Ioan cel Milostiv a ridicat un spital in anul 610. La Roma spre sfarsitul secolului al IV-lea a luat fiinta dupa cum spune Fericitul  Ieronim, spitalul vaduvei Fabiola. Exemplul ei la urmat curand Sfanta Paula care a cladit si ea un spital.

               Un spital monastic celebru a fost in secolul al XII-lea cel al Manastirii Pantocratorului”tipiconul”. Aceasta manastire descrie in detaliu doua institutii filantropice monastice: prima, o casa de ingrijire pentru 24 de batrani si infirmi si a doua un spital pentru 50 de pacienti. Este mentionat deasemenea , numarul mare de medici si asistenti medicali si avansarea lor in ranguri superioare.

              Activitatea filantropica a aparut in tara noastra in jurul manastirilor. Primele asezaminte in care se desfasurau activitati sociale au fost asa numite”bolnite manastiresti” unde erau ingrijiti calugarii bolnavi.

             In anul 1704 Spatarul Mihai Cantacuzino o intemeiat o manastire si primul spital din Tara Romaneasca cu o capacitate de 24 de paturi.

            Nicolaie Vatamanu atrage atentia ca in cea dea doua jumatate a secolului al XVIII-lea se constata un fenomen remarcabil: aparitia pe langa marile manastiri a unei noi “bolnite” cu caracter de spital, sub influenta institutiilor laice de acest gen,fenomen ilustrat mai ales de asezamintele create la Neamt din initiativa Staretului Paisie Velicicovschi. Tot in secolul al XVIII-lea , sub influenta medicilor de cultura apuseana s-a introdus termenul latin spital.

              In anul 1862 doamna Elena Cuza impreuna cu organele bisericesti contribuie la zidirea unui asezamant de fete orfane”azilul Elena Doamna” situate langa palatal Cotroceni din Bucuresti cu o capacitate de 100 de locuri. In urmatorii 3,4 ani creste capacitatea de cazare a acestui asezamant social ajungand la 400 de locuri.

         Începuturile organizării asistentei sociale pe baza de lege in Romania s-a facut in anul 1831 prin regulamentul organic, dar abia in 1881 se infiinteaza la primaria capitalei un serviciu de asistenta sociala iar in 1923 apar pentru prima data in Romania legi clare privind organizarea si desfasurarea activitatii de asistenta sociala.

        Pe lângă sprijinul acordat acestor organizatii, pe lângă construirea bolnițelor și a așezămintelor de îngrijire a bolnavilor și a tuturor acelora ce se aflau sau se află în suferință, Biserica, prin slujitorii ei, a fost și este mereu în mijlocul credincioșilor, prin rugăciunile ei care răsună neîncetat și care, de fapt, nu sunt altceva decât acel medicament râvnit de toti, medicament care ne liniștește și, cu ajutorul căruia, ajungem să dobândim biruința asupra bolilor.

Zoia cea de piatra - minunea Sfantului Nicolae din anul 1956

http://www.crestinortodox.ro/diverse/zoia-de-piatra-minunea-sfantului-nicolae-anul-1956-120865.html









Filmul "CHUDO" (2009) regizat de Alexandr Proshkin

Pietrele vor striga

traducere de 

prof. Vasile Flavius DAN

Intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim, împlinită cu strigătele mulţimilor şi ramuri de palmier, a fost deranjantă pentru autorităţile religioase ale timpului. Salutarea „Osana, Fiul lui David,” era o aluzie directă la mesianitatea Lui, o pretenţie la tron cu conotaţii politice. Avertismentul autorităţilor (Luca 19, 39) este clar: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!”  Merită să ne oprim asupra răspunsului lui Hristos: „Vă spun vouă că dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga.” De ce vor striga pietrele?

Sfântul Apostol Pavel ne oferă un răspuns: 

.... creaţia însăşi va fi deasemenea eliberată din robia stricăciunii pentru a se bucura de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Pentru că noi ştim că întreaga făptură împreună tânguieşte şi se chinuieşte în chinurile naşterii până acum (Romani 8, 21-22).

Făptura strigă aşteptând-şi eliberarea. Intrarea lui Hristos în Ierusalim – intrarea Sa triumfală -

este arătarea libertăţii făpturii (şi a noastră). Dacă oamenii s-ar fi întors şi ar fi refuzat aclamarea venirii lui Hristos, făptura însăşi ar fi îndeplinit acest rol.

Realizarea libertăţii noastre este un aspect sau un sens al Patimilor lui Hristos adesea trecut cu vederea. Sensul Crucii a fost aşa de limitat înţeles de către unii creştinii încât adevărata esenţă a Evangheliei rămâne nemenţionată. Sfântul Apostol Pavel ne reaminteşte că „acolo unde este Duhul Domnului este şi libertatea” (2 Cor 3, 17). Hristos Însuşi, citându-l pe Isaia, spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor... să vestesc celor robiţi libertatea” (Luca 4, 18). Acea eliberare din robia morţii, a slăbiciunii şi a stricăciunii este libertatea primită prin Moartea şi Învierea lui Hristos. Mai mult decât o afacere legală, judiciară, Biruinţa lui Hristos este cosmică în scopul ei, aducând tot ce este creat la „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.”

Pentru credinciosul individual, evenimentele din Săptămâna Patimilor sunt rar (sau chiar deloc) asociate cu libertatea. Robia făpturii şi eliberarea ei ulterioară nu se potrivesc bine în schema dreptăţii divine şi a răscumpărării. Este una dintre multele realităţi nou-testamentatare care este frecvent omisă în eşecul ei  de a se conforma cerinţelor dogmatice.

Nu este omisă însă în Evanghelii. Mitropolitul Kallistos Ware face câteva observaţii:

„...Făptura întreagă participă la Patimile Mântuitorului: pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, tot cosmosul s-a înfiorat (Matei 27, 51). După cum spune Sfântul Efrem Sirul, „oamenii au tăcut aşa că pietrele au strigat”.  Aşa cum spune vechiul poem englez, The Dream of the Rood, „Toată făptura se tânguia.” Această participare atotcuprinzătoare la moartea Dumnezeului întrupat este exprimată memorabil în seara Vinerii Patimilor sau dimineaţa devreme în Sâmbăta Mare:

„Veniţi, şi împreună cu întreaga făptură să-I aducem cântare de îngropare Creatorului.” „Întreg pământul s-a cutremurat de frică, O Doamne, şi soarele şi-a ascuns razele, când lumina Ta cea strălucitoare s-a ascuns în pământ.” „Soarele şi luna s-au întunecat, o Mântuitorule, ca nişte slujitori credincioşi îmbrăcaţi în haine negre de jale” „O dealuri şi văi, a strigat Sfânta Fecioară, neamurile pământului şi întrega făptură, jeliţi şi vă văitaţi împreună cu mine, Maica lui Dumnezeu.”

Mai deosebite, în ceea ce este o mărturisire minunată, sunt cuvintele: „întreaga făptură a fost schimbată de Patimile tale: pentru că toate au suferit cu Tine, cunoscând, o Doamne, că Tu le ţii pe toate în comuniune.” ... Suntem oare conştienţi cum se cuvine de faptul că Mântuitorul nostru a venit să izbăvească, nu numai neamul omenesc, ci întreaga făptură? Ne gândim oare mereu că nu suntem mântuiţi decât împreună cu Creaţia?”

Întruparea lui Hristos şi întreaga Sa operă – patimile, moartea, îngroparea, pogorârea la iad, Învierea, Înălţarea – au acelaşi scop – izbăvirea întregii creaţii (incluzând neamul omenesc) din robie şi restabilirea ei la starea de libertate pentru care a fost creată – realizată prin Învierea lui Hristos. Cuvinte precum „desăvârşire,” „sfinţire,” şi cele asemenea, sunt sinonime şi se referă la opera mântuitoare a lui Hristos.

Dacă copiii ar tăcea în această privinţă, pietrele însele ar striga.

Neînţelegerea semnificaţiilor Jertfei lui Hristos este o tragică limitare a Evangheliei. Mult mai tragic, pentru mine, este „jugul robiei” (Gal 5, 1) aşa de uşor acceptat de creştini. Să trăieşti în libertatea Duhului este cea mai dificilă disciplină a vieţii creştine şi de aceea este abandonată în favoarea unor surogate religioase.

Libertatea Duhului nu este o viaţă trăită fără legi, fără tradiţie sau porunci: libertatea nu este haos. Felul cum noi trăim însă aceste legi, porunci sau această tradiţie este o altă problemă. Legile după care ne călăuzim viaţa, ca şi creştini, pot deveni cu uşurinţă mai degrabă sfârşitul decât mijloacele existenţei noastre. Fiii lui Israel au părăsit robia Egiptului dar în deşert cu toţii au tânjit după ea.

Să stăm deci „tari în libertatea cu care Hristos ne-a eliberat” şi să strigăm împreună cu pietrele, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

from: http://fatherstephen.wordpress.com/2012/04/12/crying-stones/

Cugetare

„Sunt un datornic de fiecare clipă al Domnului, cu datorii materiale şi spirituale. Sunt îndatorat din cauza păcatului şi al trupului, căruia Domnul îi oferă daruri materiale: mâncare, băutură, bani, haine, aer, căldură, lumină, în general lucruri care fac viaţa comodă şi îndestulată. Putea-voi oare să nu mă bucur când îmi iert eu însumi datornicii – cei îndatoraţi material sau spiritual, când Domnul îmi iartă nenumărate datorii? Să nu împart eu însumi din darurile materiale şi spirituale, pe care mi le-a dat şi mi le dă Dumnezeu? Îmi luminează mintea şi inima, îmi dă pace şi bucurie în suflet, cunoştinţe de tot felul, îmi dă până şi aerul pe care îl respir! Ar fi monstruos dacă n-aş da şi eu, dar din dar! Alcătuim cu toţii acelaşi trup, suntem unul altuia mădulare şi, în acelaşi timp, datornici unii altora. Nici în organismul social nu putem face abstracţie unii de la alţii, este cu neputinţă ca eu să nu fiu dator cuiva şi îndeobşte să nu fim îndatoraţi unii altora. Deci nu putem să nu ne iertăm unii altora datoriile. Aşa cum într-un organism viu unele organe trăiesc adesea pe seama altora, de pildă stomacul pe seama capului, sau pe seama mâinilor şi picioarelor, aşa se întâmplă şi în societate. Principalul este să nu uităm că primim totul de la Dumnezeu şi că-I suntem îndatoraţi la nesfârşit şi că el ne iartă datoriile din iubire, doar – doar ne vom ierta şi noi datornicii. Să iertăm cu bucurie şi din inimă semenilor noştri datoriile cu care sunt încărcaţi faţă de noi, această iertare să I-o aducem lui Dumnezeu în fiecare zi ca pe o jertfă şi astfel vom trăi în dragoste. Să stârpim din noi samavolnicia şi nelegiuirea patimilor şi să ne supunem în toate voinţei lui Dumnezeu. Suntem chip al lui Dumnezeu iar Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8). Să trăim în iubire, să ne străduim către o asemenea viaţă! Doamne, vin-o în ajutorul nostru! Toate cele pământeşti – mâncarea, hainele, banii – să le socotim gunoi şi să nu-l mâniem pe Dumnezeu din cauza lor, mâncându-ne unii pe alţii, duşmănindu-ne între noi. Să-L vindem pe Dumnezeu pentru de-ale gurii sau pentru bani? Din două una: sau Dumnezeu, sau trupul. Nu poţi recunoaşte doi dumnezei şi nici să-i slujeşti pe amândoi. Trupul ne prescrie propriile sale legi, potrivnice cu totul celor ale lui Dumnezeu: lăcomia, neînfrânarea, beţia, banii, zgârcenia sau părerea de rău pentru înstrăinarea către aproapele a darurilor de la Dumnezeu, pornirea duşmănoasă împotriva semenilor din cauza mâncării, băuturii, banilor, dispreţul faţă de ei, invidia din aceeaşi cauză, nepăsarea faţă de omul aflat în necaz şi altele. Ce trebuie să facem ca să-L slujim pe Dumnezeu fără făţărnicie? Să ne răstignim trupul cu patimile şi cu poftele lui, să nu punem nici un preţ pe el şi toate cele ce slujesc trupului – plăcerile, banii, îmbrăcămintea, casele, trăsurile să le socotim deasemenea fără valoare, gunoi, putreziciune, pământ, aşa cum şi sunt de fapt.”

(Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp 223 - 224).

Despre vorbe

 de Lucian OLARU

Motto: „Vorba lungă, (e) sărăcia omului”

            A vorbi este omeneşte, a spune lucruri interesante este ne-plictisitor pentru cei ce te ascultă, iar a vorbi înţelept – după înţelepciunea lui Dumnezeu – este cu putinţă numai celor ce au har de la Cel Preaînalt;

            Cu toate acestea, fiecăruia dintre noi îi place când cei din jur îl aud şi îl ascultă; unii spun glume şi bancuri şi se bucură când oamenii din jur se desfătează cu vorbele lor şi se bine-dispun; alţii vorbesc murdar, înjură, râd zgomotos, ţipă chiar, şi li se pare că sunt înţelepţi şi ar vrea ca lumea toată să se conducă după mintea lor;

            Vorbele sunt pentru om nişte unelte cu care lucrează fiecare în ogorul lui Dumnezeu; cu aceeaşi unealtă omul poate face rău sau bine; poate să îl laude şi să-L cinstească pe Dumnezeu, sau dimpotrivă, poate să-I nege existenţa, bunătatea şi purtarea de grijă. Cuvântul poate să ucidă sau poate să zidească, poate să strice case şi familii sau să le întemeieze; acelaşi cuvânt dacă este adevărat izbăveşte pe văduvă şi pe orfan de la strâmtorare şi necaz, sau, dacă (cuvântul) este mincinos, îl pune la plată şi la închisoare pe cel nevinovat, aşa cum mărturiseşte împăratul David atunci când spune: «ceea ce n'am jefuit, aceea am plătit»[1].

În Scrisoarea pe care o adresează Colosenilor, Sfântul Pavel învaţă oamenii cum să vorbească unii cu alţii pentru că de acum sunt porniţi în viaţa cea nouă şi trebuie să fie cinstiţi în vorbă şi în purtare ca nişte fii ai lui Dumnezeu: “Cuvântul vostru să fie'ntotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia”[2]. Orice creştin de atunci sau de acum, trebuie să vorbească şi să se poarte în aşa fel ca numele lui Dumnezeu să fie lăudat şi preamărit. Orice insultă, cuvânt necuviincios sau vorbă rea, cu scopul de a face rău, nu sunt îngăduite nici unui om, fie el creştin sau altfel (necreştin); adeseori Domnul nostru Iisus ne avertizează să avem grijă ce “depozităm” în suflet şi în inimă, gunoi sau aur, ură sau iubire, sinceritate sau făţărnicie, “că din prisosul inimii grăieşte gura”[3]; din moment ce eşti om rău şi nu eşti cu Dumnezeu, nu poţi vorbi cele bune, după principiul natural enunţat de Domnul Hristos: “Orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune”. [4]

Cu altă ocazie Domnul Hristos ne învaţă că nu avem voie să fim duplicitari, cu o atitudine machiavelică, ipocrită: “cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este”[5]. Cu alte cuvinte, lui Dumnezeu nu îi plac şmecheriile, înselătoriile (înşelăciunile), hoţiile, necinstea, trufia, lipsa de sinceritate şi ne-fidelitatea inimii; toate acestea reprezintă un minus, o “bulină neagră” pentru cei ce zic că sunt creştini, dar nu sunt; cine nu umblă după faptele Legii lui Hristos este de la cel rău, face faptele celui viclean, aşa cum totdeauna ne aminteşte Domnul Iisus: “Cel ce nu este cu Mine e împotriva Mea, iar cel ce nu adună cu Mine, risipeşte”[6].

„Cuvântul” are şi alt sens, „Cuvântul lui Dumnezeu” (Vorba lui Dumnezeu) sau „Logosul” şi se referă la Persoana lui Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, „care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii”[7] „și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”[8]; de aceea orice cuvânt sau vorbă trebuie folosită cu rost, cu un scop bine definit şi pentru un rol pozitiv, ziditor de suflet, menit să înalţe firea umană spre Dumnezeu; orice folosire de cuvinte fără rost, mincinoase, cu scopuri negative, pentru manipulare, înşelătorie, făţărnicie, etc., constituie în mod indirect o jignire directă la adresa Fiului lui Dumnezeu, Logosul (Cuvântul) întrupat, care este Adevărul prin excelenţă!

Rostul normal al cuvintelor este să transmită sau să comunice numai adevărul semenilor din jur: foamea, setea, durerea, oboseala (ca stări pământeşti, omeneşti), iar bucuria, pacea, starea de fericire, înţelepciunea minţii, etc., ca stări (nemateriale) ale sufletului; de asemenea, scopul cuvintelor este prin definiţie: lauda lui Dumnezeu, mulţumire adresată Lui, vestirea sau propovăduirea lui Dumnezeu către alte neamuri (oameni necreştini); În general oricare dintre vorbele unui creştin trebuie să exprime numai lucruri bune, adevărate, atitudini şi sentimente care să încurajeze oamenii fără nădejde şi să atragă atenţia tuturor ascultătorilor – să îndrepte mintea audienţei numai spre Dumnezeu – Creatorul, Sursa Vieţii şi Fericirea ultimă a întregii lumi pământene sau nepământene. În această ordine de idei sunt cuvintele sfântului apostol Pavel către ucenicul său Timotei, dar şi către fiecare dintre noi: “Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, întru toată îndelunga-răbdare şi întru toată'nvăţătura”[9]

Cuvântul poate să laude spre osândă sau poate să mustre pentru învăţătură; poate să spună adevărul sau să linguşească cu o minciună; “Vai celor ce numesc răul bine şi binele, rău, celor ce fac întunericul lumină şi lumina, întuneric, celor ce fac amarul dulce şi dulcele, amar!”[10] Tehnica diabolică a manipularii, a înşelării şi a denaturării (devalorizării) adevărului, amestecarea adevărului cu minciuna, reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale omului creştin; este nevoie de un “sistem” de purificare a informaţiei şi de “restabilirea” adevărului cu mijloace personale rudimentare; citirea zilnică a Evangheliei şi în general Noul Testament cu Psalmi este “telefonul fără fir” cu care păstrăm legătura cu Legea Iubirii şi a Adevărului; dacă Îl rugăm, El ne ajută să ne păstrăm întraga viaţă în adevăr cu Duhul Sfânt.

Adeseori noi facem conversaţie, adica, la propriu, vorbim ca să  nu tăcem; parcă ar trebui să plătim bani grei pentru că tăcem! De aceea a apărut o vorbă în popor cum că “dacă tăceai, filosof rămâneai” … iar înţeleptul Solomon spune aşa: “Chiar şi nebunul, când tace, trece drept  înţelept; când închide gura este asemenea unui om cuminte”.[11]

Vorba aiurea, spusă fără rost sau fără un scop precis, pozitiv, era interzisă şi în Vechiul Testament de către Dumnezeu prin porunca a 3-a şi a 9-a din Decalog: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”(porunca 3); “Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (porunca 9)[12].

Înţeleptul Solomon ne învaţă că limba poate fi sursă de menţinere a vieţii sau dimpotrivă, cauza şi instrumentul care grăbeşte moartea, pierirea: “În puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei”[13], iar dacă raportăm aceasta la viaţa veşnică, tot limba (cuvintele rostite de ea) este cea care ne osândeşte la Judecata lui Dumnezeu, atunci când vom trece în veşnicie: “Cel ce-şi păzeşte gura şi limba lui îşi păzeşte sufletul lui de primejdie”[14], “Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană…”[15].

Am spus la început că “vorba lungă sărăcia omului”, (adică vorba lungă e sărăcia de Dumnezeu). În sens duhovnicesc, acest cuvânt înseamnă că vorbind prostii de tot felul, vorbind fără rost sau cu rost negativ, legătura noastră cu Dumnezeu slăbeşte şi încet-încet se rupe; odată ruptă, cu greu o mai putem înnoda din cauza îndărătniciei şi slăbiciunii inimii noastre şi din cauză că ne slăbeşte credinţa. Trebuie neapărat să refacem, să cârpim legătura noastră cu Dumnezeu şi să o facem mai strânsă, mai puternică. Acest lucru se poate realiza prin mijlocirea Tainei Mărturisirii şi a Tainei Sfintei Euharistii;

Trebuie neapărat să ţinem cont de cuvintele Domnului Iisus deoarece ele sunt pline de viaţă; să fim cu mare băgare de seamă la orice vorbă care iese din inima noastră prin gură, întrucât El ne este Judecătorul: „vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”.[16]Acest verset de la vameşul Matei, evanghelistul,  trebuie să ne preocupe serios, pentru că, în societatea contemporană în care vieţuim: minciuna este socotită virtute şi este confundată cu înţelepciunea; vorba deşartă se numeşte că eşti comunicativ, sociabil; bârfa se cheamă că eşti în pas cu lumea şi ţii de urât aproapelui; manipularea aproapelui la locul de muncă sau chiar în familie se cheamă că eşti inteligent; vorbele tăioase, jignitoare se cheamă că eşti sincer, în timp ce cuvintele linguşitoare se cheamă că ai dragoste de semeni; toate aceste deformări ale sensurilor adevărate ale cuvintelor îşi fac apariţia violent în viaţa noastră, pe nesimţite şi tind să ne îndepărteze de la Legea Domnului Hristos.

Unul dintre darurile lui Dumnezeu care ne deosebesc de animale este raţiunea (capacitatea de a gândi,) dar şi vorbirea (capacitatea de a transmite idei, informaţii, stări sufleteşti sau trupeşti) sau comunicarea cu semenii noştrii; fiecare om (pentru că are de la Dumnezeu raţiune, voinţă, sentiment) are capacitatea (din naştere) de a aduna în inimă bune sau rele, grâu sau neghină; după ce chiverniseşte şi strânge omul în suflet, bune sau rele, fapte de cinste sau de necinste, după acelea va fi judecat şi condamnat; „Omul bun, din comoara lui cea bună le scoate pe cele bune; pe când omul rău, din comoara lui cea rea le scoate pe cele rele”[17]; sfântul apostol Iacob, ne învaţă să nu confundăm, vorbăria şi făţărnicia cu cucernicia „Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică”[18].

În situaţii excepţionale, oamenilor aleşi – plăcuţi lui Dumnezeu – li se întâmplă lucruri ieşite din comun, adesea numite minuni; unul dintre acestea este cazul proorocului Valaam căruia i-a grăit asinul, episod relatat în Pentateuhul lui Moise, cartea Numeri: “Cum şedea el pe asina sa, însoţit de două slugi ale sale, a văzut asina pe îngerul Domnului, care stătea în drum cu sabia ridicată în mână, şi s-a abătut din drum pe câmp; iar Valaam a bătut asina cu toiagul său, ca să o întoarcă la drum… Îngerul Domnului însă a trecut iar şi a stat la loc strâmt, unde nu era chip să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Iar asina, văzând pe îngerul Domnului, s-a culcat sub Valaam… Dar Domnul a deschis gura asinei şi aceasta a zis către Valaam: "Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?". Şi Valaam a zis către asină: "Pentru că ţi-ai râs de mine; … ". Răspuns-a asina lui Valaam: "Au nu sunt eu asina ta, pe care ai umblat din tinereţile tale şi până în ziua aceasta? Avut-am oare deprinderea de a mă purta aşa cu tine?" Şi el a zis: «Nu!»”[19] Concludem de aici că  Dumnezeu comunică oamenilor, chiar şi sfinţilor prooroci tot prin oameni sau chiar prin animale cum este cazul de faţă; înţelegem de aici că cuvântul, vorba, este forma prin care adesea Însuşi Dumnezeu alege să ne comunice voile Sale;

---

[1] Psalmi, cap. 68, 4.

[2] Coloseni, cap. 4, 6.

[3] Matei cap. 12, 34.

[4] Matei cap. 7, 17-18.

[5] Matei cap. 5, 37.

[6] Matei cap. 12, 30.

[7] Simbolul Credinţei, „Crezul”, art. 2, la

http://www.crestinortodox.ro/diverse/simbolul-credinta-crezul-120632.html

[8] Ibidem, art. 3.

[9] II Timotei, cap. 4, 2.

[10] Isaia cap. 5, 20.

[11] Pildele lui Solomon, cap. 17, 28.

[12] Ieşire cap. 20, 7, 16.

[13] Pildele lui Solomon 18,21.

[14] Pildele lui Solomon 21,23.

[15] Luca 12,22.

[16] Matei cap. 12, 36.

[17] Mt 12, 35.

[18] Iacob 1, 26

[19] Numeri 22, 23-30.

Dreptul Iov multpătimitorul,

model universal valabil de soţ, tată şi cetăţean

de Pr. Prof. Ion CIUNGU

       Iov este cinstit în iudaism, creştinism, islamism şi druze.

În cadrul creştinismului este cinstit în următoarele date:

De ortodocşi şi greco-catolici pe 6 mai, de luterani pe 9 mai, de romano-catolici pe 10 mai, iar de armeni pe 30 august.[1]

 

În cele ce urmează încerc să selectez din cartea Iov versete care arată calităţile menţionate în titlu. 

(Job selon le peintre Léon Bonnat (1880)

Ca soţ:

“ Făcusem legământ cu ochii mei şi asupra unei fecioare nu-i ridicam.”

 ( cap. 31, v. 1 )

“Dacă inima mea a fost amăgită de vreo femeie şi am stat de pândă la uşa aproapelui meu,

Atunci nevasta mea să învârtească la râşniţă pentru altul şi alţii să aibă parte de ea.

Căci aceasta ar fi o urâciune, o nelegiuire vrednică de pedeapsa judecătorilor,

Un foc care mistuie până la iad şi care nimiceşte toată strânsura mea;”

( cap. 31, v. 9-12 )

          Când Iov suferea mult datorită leprei cauzată de Satan, nevasta l-a îndemnat să blesteme pe Dumnezeu şi să-şi atragă astfel drept pedeapsă moartea, pentru a scăpa de durere. Iov însă a răspuns:

          "Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?"

( cap. 2, v. 10 )

(dreptul IOV, alături de nevasta lui şi cei trei prieteni Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah, veniţi să împărtăşească durerea lui şi să-l mângâie).        

Ca tată:

“Şi i s-au născut şapte feciori şi trei fete.”

“Feciorii lui se duceau unul la altul şi făceau ospeţe în casele lor, fiecare la ziua lui, şi trimiteau să cheme pe surorile lor ca să mănânce şi să bea cu ei.

Şi apoi, când isprăveau zilele petrecerii lor, Iov chema şi sfinţea pe feciorii săi şi se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numărul lor al tuturor, căci Iov zicea: "Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu". Şi aşa făcea Iov mereu.”

 ( cap. 1, v. 2 şi 4-5  )

“Mâncam, oare, singur bucata mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea?

          Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan ca un tată şi de la naştere, am călăuzit pe văduvă.”

( cap. 31, v. 17-18 )

          Ca cetăţean:

(Job restored to prosperity by Laurent de la Hyre)

          “Nu vede, oare, Dumnezeu căile mele şi nu numără El toţi paşii mei?

Umblat-am oare întru minciună şi picioarele mele au zorit spre înşelăciune?

Să mă cântărească în cumpăna dreptăţii şi Dumnezeu să cunoască neprihănirea mea….

Dacă paşii mei s-au abătut de la calea cea dreaptă şi inima mea a fost târâtă de ochii mei, iar de mâinile mele s-a lipit vreo murdărie,

Atunci altul să mănânce ceea ce eu semăn şi vlăstarii mei să fie scoşi din rădăcină!

Dacă aş fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, în socotelile lor cu mine,

Ce mă voi face eu  când Dumnezeu se va ridica şi ce răspuns Îi voi da, când va lua procesul în cercetare?

Cel ce m-a făcut pe mine în pântecele mamei mele nu l-a făcut şi pe robul meu? Nu este, oare, El singur Care ne-a alcătuit în pântece?

Datu-m-am, oare, în lături, când săracul dorea ceva şi lăsat-am să se stingă de plânsete ochii văduvelor?

Dacă vedeam un nenorocit fără haină şi vreun sărac care n-avea cămaşă pe el,

Nu mă binecuvântau coapsele lui şi nu-l încălzea lâna mieilor mei?

Dacă am repezit mâna mea împotriva vreunui orfan, fiindcă vedeam că am sprijinitori la masa judecăţii,

Atunci să cadă umărul meu din încheietură şi braţul meu să se dezlege de osul celălalt!

Dar eu mă temeam de pedeapsa lui Dumnezeu şi înaintea măreţiei Lui nu puteam să stau.

Mi-am pus eu încrederea în aur sau am zis aurului lămurit: Tu eşti nădejdea mea?

Ori eram fericit peste măsură, că aveam atâta avere şi că mâna mea agonisise mult?

Ori când vedeam soarele în strălucirea lui şi luna înaintând cu măreţie,

A fost inima mea amăgită în taină şi am dus eu mâna la gură, ca s-o sărut?

Şi aceasta ar fi fost o mare fărădelege, fiindcă aş fi tăgăduit pe Dumnezeul cel Preaînalt.

M-am bucurat eu de nenorocirea duşmanului meu şi am tresăltat când vreo răutate dăduse peste el?

Eu n-am îngăduit limbii mele să greşească şi să ceară moartea duşmanului, blestemându-l.

Oamenii care ţineau de casa mea ziceau: "Unde s-ar găsi vreunul care să nu se fi săturat la masa lui?"

Străinul nu petrecea noaptea niciodată afară; porţile mele le deschideam călătorului.

Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă, păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greşeala făptuită,

Pentru că, adică, mă temeam de zarva cetăţii şi mă înspăimânta dispreţul cetăţenilor şi atunci rămâneam fără glas şi nu mai mă arătam în poartă?

...............

Nu cumva ogoarele mele cer răzbunare împotriva mea şi brazdele lor sunt prididite de lacrimi?

Nu cumva m-am înfruptat din roadele lor şi n-am plătit şi am făcut pe vechii lor stăpâni să se plângă de mine?

Dacă ar fi aşa, atunci să crească pe ele pălămidă în loc de grâu şi neghină în loc de orz!"

( din cap. 31 )

          Când Satan i-a nimicit cirezile şi  turmele şi i-a omorât slugile şi copiii,

“Atunci Iov s-a sculat şi-a sfâşiat veşmântul, s-a ras pe cap şi, căzând la pământ, s-a închinat,

Şi a rostit: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!"

Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu.”

( cap. 1, v. 20-22 )

---

[1] Job ( biblical figure ), Job in Christianity, from Wikipedia, the free encyclopedia

http://en.wikipedia.org/wiki/Job_(biblical_figure)