de Lucian Olaru
„Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele”[1].
"Dumnezeu, a zis El oare, să
nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"[2].
Îndoiala[3]
este unul dintre defectele raţiunii noastre rezultate în urma decăderii şi degradării
naturii umane datorată păcatului; ea poate fi pozitivă – atunci când ne
îndeamnă la documentare, cercetare, căutarea adevărului; dar este cu siguranţă
şi negativă – atunci când ne insuflă îndoială în credinţă (căci aici nu toate
lucrurile se pot cerceta pentru a se ajunge la convingere, şi de aceea multe
din dogmele Bisericii noastre le acceptăm (asimilăm) prin credinţă sau
încredere în spusele altora – ale Domnului Iisus şi ale sfinţilor părinţi ai
Bisericii).
Se spune
despre unele persoane că au un caracter îndoielnic, adică se îndoiesc de orice
afirmaţie sau faptă, sunt neîncrezători, şovăielnici, unele persoane nu sunt de
încredere, nu îţi poţi pune nădejdea în astfel de persoane; sau: se pomeneşte
de altcineva că are o moralitare îndoielnică, adică integritatea morală sau
renumele acelei persoane sunt puse sub semnul întrebării datorită unor acuze
care n-au putut fi în totalitate dovedite juridic;
Îndoiala poate fi o virtute, mai mică – e adevărat, deoarece ea exprimă
existenţa deja a unui început de credinţă, însă nu încă o convingere puternică.
Este cazul tatălui din sfânta Evanghelie[4],
care-şi avea fiul în suferinţă, robit fiind de un duh mut şi surd încă din
copilărie. Prima dată tatăl a apelat la ucenicii Domnului Iisus din jenă, sau
pentru că Acesta era ocupat cu alţi oameni; ştim că ucenicii Domnului au primit
de la Învăţătorul lor puteri speciale de a face minuni[5],
că puteau alunga demonii din oameni şi vindecau tot felul de boli[6];
cu toate acestea, ucenicii nu l-au putut ajuta pe acest tată, iar cărturarii se
sfădeau între ei. Domnul Iisus vindecă pe demonizat şi descoperă secretul
insuccesului apostolilor doar între „patru ochi”, cum că «Acest
neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post»[7]. Tatăl bolnavului îşi exprimă credinţa săracă, neajunsă
încă la maturitate: «Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele»[8].
Aşa cum vedem, îndoiala sau credinţa nesigură, şovăielnică, ne îndeamnă să ne
documentăm pentru a ne înmulţi, întări şi permanentiza credinţa.
Acelaşi lucru îl urmăreşte Dumnezeu prin diferite încercări pe care ni le
trimite pe parcursul întregii vieţi.
Un caz asemănător este o întâmplare
din viaţa sfântului apostol Petru. Fiind
pe mare împreună cu ceilalţi ucenici, l-au întâlnit pe Domnul Iisus mergând pe
apă la a patra strajă[9]
din noapte; de frică s-au înspăimântat şi au strigat; Petru cere o verificare
neobişnuită a identităţii lui Iisus; el ştie că dacă acel străin din noapte
este chiar Învăţătorul, atunci va putea merge şi el pe apă. Gândul apostolului
se materializează: la invitaţia lui Iisus iese din corabie şi merge pe apă ca
pe uscat. Îndoiala este pentru moment duşmanul cel mai grozav al apostolului,
căci în mintea lui se îngrămădesc mulţime de gânduri: «nu cumva visez?, poate fi acela chiar Iisus, căci noi l-am lăsat departe
în urmă, la ţărmul celălalt! te pomeneşti că este o nălucire prostească! Cât de
necugetat (imprudent) am putut fi ca să cobor
din barcă în apă în toiul nopţii!!!» Cu fiecare propoziţie gândită, sfântul
Petru se afunda constant în mare; văzând valuri uriaşe înconjurându-l, cu frică
dar disperat într-o ultimă încercare de a se salva, îşi aruncă toată nădejdea
în Acela care ştia cu adevărat că a mai făcut minuni nenumărate de nimeni: “Doamne,
scapă-mă!”[10] Iisus
îi dă mâna şi urcă amândoi în corabie. Acest episod, şocant pentru
apostolul Petru, este o minune în plus, o nouă “pietrificare” a credinţei
tuturor apostolilor şi a noastră a celor de azi care am retrăit cu mintea trasformarea
sufletească de la îndoiala credinţei la îndrăzneală şi curaj în credinţa în
Domnul Iisus Hristos.
Atunci când un
credincios păşeşte în profunzime în tainele credinţei, când credinţa lui devine
mai stabilă şi mai puternică, o ispită (încercare) din partea vrăjmaşului este
inevitabilă, el încercând prin orice mijloace să strecoare (fără ca să ne dăm
seama) îndoiala în suflet, iar apoi căderea în păcat.
De acelaşi necaz,
îndoiala, sufereau şi evreii în pustie; după ce au băut apă din piatră seacă şi
uscată, au pus sub semnul întrebării puterea Lui: "Va
putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustiu? - Pentru că a lovit piatra şi au curs ape şi
pâraiele s-au umplut de apă. Oare, va putea da şi pâine, sau va putea întinde
masă poporului Său?[11]
Îndoiala
aceasta faţă de Providenţa Creatorului este o ispitire de la cel rău,
care urmăreşte să semene neghină în sufletele oamenilor; clătinarea în credinţă
este omenească, este de înţeles, dar perseverarea în ea este diavolească, ea
poate duce chiar la îndoială în existenţa diavolului sau îndoială chiar în
existenţa lui Dumnezeu. Se spune că cea mai mare viclenie a celui rău este să
îl facă pe om să se îndoiască de existenţa diavolului, caz în care omul lasă
armele jos, nu se mai luptă în nici un fel cu duşmanul, devenind astfel o
captură (victimă) sigură.
Adeseori
se întâmplă ca noi să promitem lui Dumnezeu înaintea preotului la spovedanie că
ne vom face oameni de treabă, că vom rupe zápisul[12]
cel vechi cu veliar cel înşelător, – în general – că ne vom îndrepta şi ne vom
îndepărta de la relele făcute până acum. Această hotărâre a noastră este de
obicei sinceră şi spontană, la invitaţia duhovnicului nostru: «Îţi pare rău de
păcate? Făgăduieşti să te îndrepţi?». Ar fi foarte bine să putem răspunde
afirmativ şi convingător pentru noi înşine la aceste întrebări. Cu toate
acestea, în viaţa de zi cu zi suntem adeseori tentaţi de lucruri sau de oameni
să călcăm aceste promisiuni şi să recidivăm în greşelile obişnuite de până
acum. La început vine îndoiala,[13] când
în mintea noastră are loc un mic război nevăzut de cei din jur: oare e chiar aşa de rău? Parcă nu ar fi o
greşală aşa mare pentru că toţi fac la fel; aşa merge treaba, aşa sunt
vremurile de acum; nu se poate cum am
gândit atunci , nu am fost realist; acea hotărâre este doar idealul şi nu este
rezonabilă!!! În acest fel omul
se îndoieşte de promisiunile lui, de Legea lui Dumnezeu, pune la îndoială
răutatea păcatului şi legitimitatea preotului duhovnic de a sfătui spre bine ca
mesager din partea lui Dumnezeu. Iar dacă nu este sufleteşte suficient de legat
de Dumnezeu, omul sfârşeşte uitându-L şi nesocotindu-I poruncile.
Pentru a
ni-L ţine pe Dumnezeu aproape, pe lângă rugăciune, avem nevoie să ne înarmăm cu hotărârea împotriva
păcatului şi împotriva răului; în lupta noastră trebuie să ne asigurăm că
suntem de partea lui Dumnezeu[14]. Îndoiala
de orice fel din suflet trebuie scoasă afară şi înlocuită imediat cu îndrăzneala,
curajul şi credinţa. Adeseori Dumnezeu ne creditează necondiţionat –
are încredere constantă în noi, – deşi nu merităm pentru că de nenumărate ori
L-am înşelat, L-am trădat sau chiar L-am negat conştient sau inconştient. De ce
Îl privim pe Dumnezeu cu atâta suspiciune? De ce punem la îndoială vorbele Lui
cele veşnice[15]?
De ce avem impresia că El nu ştie, nu vede, nu cunoaşte ce gândim, ce vorbim,
ce facem? De ce nu Îl luăm pe Dumnezeu în serios???
Dragi
credincioşi, în relaţiile noastre cu Dumnezeu trebuie să fim totdeauna fără
îndoială faţă de existenţa lui Dumnezeu sau faţă de bunătatea Lui, să avem în
El credinţă tare şi nădejde plină, fără nici o urmă de îndoială în purtarea Lui
de grijă pentru omenire. Siguranţa zilei de mâine ne-o oferă numai Dumnezeu, garanţie depusă acum
două milenii prin Jertfa de pe Golgota.
[2] Facere 3, 1: «Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate
fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către
femeie».
[3] Îndoială = dubiu,
incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială,
șovăire, ezitare, îndoire, necredință,
aporie; Bănuĭală, presupunere, a sta la îndoială, a fi nehotărît, a nu
ști ce să faci; A cădea la îndoială
= a începe să se îndoiască de ceva, a fi nesigur; La http://dexonline.ro/definitie/îndoială .
[5] Matei 10, 8:
«Tămăduiţi pe cei neputincioşi,
înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi
luat, în dar să daţi». Marcu
6, 7: «… şi le-a dat putere asupra
duhurilor necurate».
[6] Marcu 6, 13: «Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu
untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau»; Marcu 16, 18: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător
de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi
se vor face sănătoşi».
[9] Fiecare dintre cele patru unități de timp în care se împărțea noaptea
(potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cât făcea de strajă un
ostaș; la http://dexonline.ro/definitie/straja
.
[12] Zápis =
document, dovadă scrisă, act (de vânzare sau cumpărare), înscris. La http://dexonline.ro/definitie/zapis .
[13] Dubiu,
îndoială, nesiguranţă, neîncredere, incertitudine, rezervă, şovăială; La Maria
Păun, Dicţionar integral de sinonime, Ed. Saeculum vizual, Bucureşti,
2007, p. 128, dubiu.
[14] “Nu
mă rog ca Dumnezeu să fie de partea mea. Rugăciunea mea este ca eu să fiu de
partea Lui”, Abraham Lincoln, la Gurie
Giorgiu şi Cristian Tia, Despre mântuirea sufletului în era
post-industrială, Ed. Info, Craiova, 2001, p 106.
