NĂDEJDEA

„Nădejdea creştină este nădejdea noastră în Hristos şi în fericirea veşnică, făgăduită de Hristos. El este tot ce ne-am putea dori să avem mai de preţ în această viaţă. «El va mântui poporul Său de păcatele lor» (Matei 1, 21). «Bucura-m-aş să mă duc la rai, dar păcatele nu mă lasă», spun mulţi creştini, care habar n-au de nădejdea creştină, ca şi cum păcatele ar fi un zid de netrecut. Nu este aşa. Aş zice că acest zid a fost năruit prin Cruce, prin moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a deschis Raiul lui Dumnezeu celor ce se căiesc. De aceea vin şi stărui că trebuie să învăţăm cum să nădăjduim în Hristos, fiindcă nu orice nădejde este creştinească,adevărată, mântuitoare. Voi arăta, deci, calităţile nădejdii creştine: temeinicie, tărie, deplinătate. Mai sunt şi alte caracteristici după care putem şti că avem nădejde creştină. Voi spune că nădejdea creştină respiră prin rugăciune aşa cum respirăm aerul prin plămâni; se susţine  şi se întăreşte prin Dătătoarele-de-viaţă Taine, prin citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin virtuţile fiecăruia dintre noi. Voi arăta că, întrucât creştinul este fiinţă liberă şi raţională, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar şi căzută (din proprie voinţă) sau îndepărtată de Dumnezeu prin fărădelegi, trebuie să se apropie, prin credinţă, nădejde şi dragoste, de chipul său cel dintâi. Vom da sfat fiecărui creştin să se cerceteze pe sine cu luare aminte: ce anume reprezintă în fiinţa lui asemănarea cu Dumnezeu, partea sa de nemurire; îi voi spune să-şi îndrepte atenţia spre inimă, să ţină seama de cerinţele ei, care se vădesc de cele mai multe ori în conştiinţa omului, şi să le satisfacă neîntârziat. Inima ne cere să credem în Dumnezeu şi în posibilitatea de a ne uni cu El, fiindcă ea îşi găseşte în Dumnezeu pacea şi fericirea. Dar ea se poate lăsa şi amăgită, prin uneltirile duhului întunericului şi prin stricăciunea originară, de toate cele pământeşti care nu-i aduc nici pace, nici viaţă, nici fericire, ci doar necazuri şi suferinţă, Unirea inimii cu Hristos, prin dragoste şi credinţă – aceasta le-o vom dori celor ce vor asculta cuvântul nostru despre nădejde. Să curmăm nădăjduirea noastră în bunurile pământeşti, în oameni, în onoruri, în bogăţie, în desfătări trupeşti, iată, care trebuie să ne fie unica dorinţă. Ne înecăm în păcate şi de multe ori ne cuprinde urâtul, disperarea, pierim de mulţimea păcatelor. Eu aş vrea ca privirile tuturor să se îndrepte către nădejdea noastră – Hristos, când ne aflăm în păcat, în necazuri, în toate împrejurările vieţii, fericite sau nefericite, să pot convinge că El este Dumnezeul celor ce se căiesc şi Mântuitorul celor ce se mântuiesc. Să arăt că viaţa noastră este în Hristos, ca şi fericirea, lumina, bogăţia, mâncarea, băutura – totul – şi să-i învăţ pe oameni că trebuie să tindă toată viaţa spre Hristos, ca spre supremul ţel al vieţii noastre, iată ce mi-aş dori cel mai mult să fac. Iisus este izvorul a tot ce e viu. Aş vrea să pot face astfel încât fiecare dintre voi să-L numească din toată inima pe Iisus «Iisusul meu», «Mântuitorul meu». Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să strigăm vreodată: «Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?»(Ioan 12, 38; Cf Isaia 53,1)”[1].

„Mijloacele care chezăşuiesc nădejdea creştină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor când ne rugăm, citirea deasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales împărtăşirea cât mai deasă cu De-viaţă-făcătoarele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos”[2].

„Călăuzele noastre în nădejdea creştină: Domnul Iisus, Preacurata Sa Maică, toţi sfinţii, proorocii, apostolii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii; toţi s-au îndreptat spre Dumnezeu în nădejdea mântuirii şi nimeni nu s-a ruşinat, toţi s-au mântuit. «Nădejdea nu ruşinează» (Romani 5, 5) spune Scriptura, nici nu a ruşinat vreodată”[3].

„Nădejdea presupune aşteptarea unui bine de cae duci lipsă: «Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare» (Romani 8, 25). Dar întrucât cel mai mare bine la care putem spera este să nu mai păcătuim deloc şi întrucât nu avem acest bine suferim zilnic de păcat, care ne poate duce la veşnică pierire, nădejdea creştină trebuie îndreptată spre Hristos, ca spre izbăvitorul de păcate şi Mântuitorul nostru”[4].

---

[1] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 430-431.

[2] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 432.

[3] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 432.

[4] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 433.

FATHER DAMIEN ( sărbătorit ca sfânt la 10 MAI )

de Lucian Olaru

(1840-1889)

Iosif de Veuster a fost un preot misionar romano-catolic, născut la Tremeloo, Belgia, în 3 ianuarie 1840, fiind ultimul din cei şapte fraţi. Tată său era mic fermier şi l-a trimis la colegiu pentru o profesie comercială, însă el a ales provocarea oferită în 1858 de „Redemptorists”[1], de a fi preot catolic misionar; a intrat ca novice (începător) la Congregaţia Părinţii Inimilor Sacre a lui Iisus şi a Mariei[2], la Louvain, primind numele de Damien.

Era pentru o viaţă religioasă strictă, şi în ciuda constituţiei robuste, mânca puţin, iar pentru a se disciplina dormea pe podea. Fratele său a fost hirotonit preot şi i s-a încredinţat misiunea Inimilor Sacre în Hawaii. În timp ce slujea bolnavilor de tifos din Louvain, s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut pleca; aşa a rămas un loc liber pe vapor, iar Damian (care nu era nici diacon), a cerut aprobarea Superiorului General al Congregaţiei de a merge în locul fratelui său bolnav în Hawaii. A primit aprobarea şi la 21 mai 1864 a fost hirotonit preot la Honolulu, la vârsta de 24 de ani[3].

Mai târziu i s-au dat în grijă diferite districte pe insula Hawaii, urmând cu zel arzător impulsurilor inimii sale. A fost nu doar un preot misionar pentru localnici, ci a şi construit câteva capele cu mâinile sale proprii, atât în Hawaii, cât şi în Molokai.

Guvernul a înfiinţat şi dezvoltat pe insulă o colonie de leproşi unde au fost izolate toate persoanele care sufereau cumplit de boala dezgustătoare. Departamentul de sănătate a furnizat haine şi mâncare nefericiţilor, dar la început a fost în imposibilitatea de a le asigura medici rezidenţi şi asistenţi medicali. Părintele Damian a venit la colonia de leproşi la cererea proprie, fără aprobarea episcopului, ca şi preot rezident în 1873. Atunci erau 600 de leproşi. „Atâta timp cât leproşii se pot ajuta ei înşişi, sunt aproximativ liniştiţi, dar de îndată ce cumplita boală îi aduce în stare de neputinţă, ar părea că demonii înşişi ar compătimi condiţia lor şi le grăbesc moartea”, scria directorul departamentului de sănătate, episcopului Maigret. Cu toate acestea, părintele Damian a fost singurul care le-a adus ajutorul de care ei aveau aşa mare nevoie; nu le-a oferit doar mângâiere religioasă, dar le-a acordat şi puţin ajutor medical şi alinare trupească, atât cât îi stătea în putere. Le pansa bubele, îi ajuta să construiască bordeie şi chiar le săpa mormintele şi le făcea sicrie. După 12 ani de muncă eroică (îngrijindu-se de nevoile fizice, spirituale şi afective ale leproşilor din colonie), a descoperit în trupul său primele semne ale bolii în 1885. Cu toate acestea, el şi-a continuat misiunea caritabilă, fiind ajutat în această perioadă de către alţi doi preoţi şi de către doi fraţi laici. La 28 martie 1889, părintele Damian a devenit neputincios şi a murit după 18 zile, la 15 aprilie, în vârstă de 49 ani, în Kalaupapa, Molokai, în insula Hawaii. I-a slujit pe leproşi timp de 15 ani încheiaţi[4].

El este considerat „martir al dragostei”. A fost a zecea persoană declarată sfântă de către Biserica Catolică, dintre cele care au trăit, au muncit şi au murit în SUA. El este venerat şi invocat ca sfânt în ambele rituri ale Bisericii Catolice (cel Latin sau Apusean şi cel Răsăritean). Biserica Catolică l-a beatificat[5] la 4 iunie 1995 în „Basilica of the Sacred Heart” – „Biserica Sfintei Inimi” – Koekelberg, Bruxelles, de către Papa Ioan Paul al II-lea. Papa Benedict al XVI-lea l-a canonizat[6] ca sfânt pe Father Damien la 11 octombrie 2009. Sfântul Damian este sărbătorit în fiecare an la 10 mai în lumea întreagă, iar la 15 aprilie în SUA şi Hawaii. Are moaşte la Louvain, Belgia, şi Molokai, Hawaii. Enciclopedia Catolică îl numeşte „apostolul leproşilor”, iar alţii îl numesc „preotul lepros”[7]. În anul 1999 a fost realizat un film care prezintă viaţa acestui preot Damian[8].

Regele David Kalakaua i-a acordat distincţia: Comandant al Cavalerilor Ordinului Regal de Kalakaua, medalia fiind oferită personal de către prinţesa Lydia Liliuokalani care a vizitat colonia. Biserica Angliei a trimis mâncare, medicamente, haine şi alte provizii. Se spune că părintele Damian nu a purtat vreodată medalia primită, cu toate acestea ea a fost aşezată lângă el la serviciul funerar[9].

---

[1] „Congregation of the Most Holy Redeemer” („Congregaţia celui mai sfânt Mântuitor”) este o societate de preoţi misionari romano-catolici fondată de Sfântul Alphonsus Maria Liguori în 9 noiembrie 1732, la Scala, lângă Amalfi (Italia), cu scopul de a munci printre oamenii neglijaţi de la ţară, în vecinătăţile oraşului Napole. Membrii Congregaţiei sunt preoţi catolici cunoscuţi ca „mântuitori” şi slujesc în peste 77 de ţări din toată lumea. Ei au obligaţia de a se forţa să imite virtuţile şi exemplele lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, dedicându-şi viaţa special predicării Cuvântului lui Dumnezeu celor săraci. Ei iau de bunăvoie voturile simple de sărăcie, castitate şi ascultare, iar prin votul sărăciei sunt obligaţi să refuze toate demnităţile bisericeşti din afara congregaţiei

(vezi http://www.newadvent.org/cathen/12683a.htm şi http://en.wikipedia.org/wiki/Congregation_of_the_Most_HolyRedeemer ).

[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Congregation_of_the_Sacred_Hearts_of_Jesus_and_Mary.

[3] http://www.sacredhearts-sscc-usa.com/pages/x_Damien/damien_bio.htm.

[4] http://www.newadvent.org/cathen/04615a.htm

[5] A trece o persoană în categoria fericiților Bisericii, aflați pe o treaptă inferioară sfinților (vezi http://dexonline.ro/definitie/beatificat).

[6] A trece în rândul sfinților; a ridica la rang de sfânt; a sfinți; a sanctifica; a sacraliza (vezi http://dexonline.ro/definitie/canoniza).

[7] http://en.wikipedia.org/wiki/Father_Damien; vezi şi http://www.fatherdamien.com.

[8] http://www.imdb.com/title/tt0165196 ; „Molokai: The story of Father Damien” (1999).

[9] http://en.wikipedia.org/wiki/Father_Damien 

Parohia Râu Sadului

Părintele Adrian Drăguşin a făcut un pelerinaj împreună cu credincioşii din parohie.


Pelerinaj la Mănăstirea Recea

Dovada Vieţii

Pr. Stephen Freeman

Ca mulţi oameni moderni, urmăresc cu interes rapoartele trimise de Mars Rover: "Vom descoperi viaţă pe Marte?". Într-un fel mă  îndoiesc de lucrul acesta. Mă îndoiesc de existenţa vieţii pe Marte pentru că este aşa de greu de găsit. Experienţa noastră în ce priveşte planeta noatră ne arată că nu poţi scăpa de viaţă: este pretutindeni. Ne-am scufundat în adâncurile oceanelor, am verificat apele  de temperaturi extreme de deasupra izvoarelor de sulf venite din adâncimea pământului şi am găsit viaţă. Cele mai sterpe peisaje sunt aşa doar pentru o privire fugară. Dacă ne-am opri şi am cerceta de-aproape, am vedea că viaţa este mereu prezentă. În general nu este numai prezentă ci şi organizată. Oricine este implicat în prevenţia infecţilor ştie că - viaţa nu este numai prezentă ci - este imposibil de înlăturat.

În descrierea Creaţiei (a treia zi) citim: Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine...

Trăim într-un loc care a fost binecuvântat prin poruncă divină "să dea din sine". Şi o face - fără încetare. Nu am idee dacă vreun alt loc, din toată Creaţia, a primit o astfel de poruncă. Există motive să nu credem aceasta (aşa numitul principiu antropic - Paul Dirac: "Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat") dar nici un motiv pentru a bănui că ar mai exista un astfel de loc. Nu ştim.

Avem însă experienţa vieţuirii pe o planetă unde există viaţă. Nu este rară. Deşi individual este fragilă, se pare că a supravieţuit cu încăpăţânare oricărei catastrofe imaginabile (asteroizi, schimbare climaterică globală, campanii politice fără limite)

Cred că nu numai viaţa are această capacitate. Frumuseţea pare să împărtăşească această tenacitate fermă. În ciuda eforturilor noastre oribile de a ne denatura şi desfigura  vieţile şi tot ce ne înconjoară - frumuseţea pare totuşi să biruiască în vreun fel.(The world will be saved by beauty” -Dostoyevsky). Mă întreb cum reuşesc unii oameni să cânte - şi încă frumuseţea cântecului uman este incomparabilă cu cântul oricărui alt animal.

Aseară am văzut un filmuleţ despre nişte tineri din Paraguay, ale căror familii trăiesc reciclând gunoiul lângă groapa de gunoi a oraşului. Au descoperit modalităţi de a-şi confecţiona instrumente muzicale din lucruri aruncate (faptul că viaţa a găsit timpul de a-şi face instrumente, în aceste circumstanţe, e extraordinar). Am ascultat muzica lui Vivaldi cântată de un tânăr la un astfel de instrument. O tânără spunea, "Fără muzică, viaţa mea nu ar mai avea sens". Cuvântul muzică, care rămâne în vocabularul cuiva născut lângă grămezile de gunoi ale lumii moderne, este o dovadă în favoarea vieţii şi a naturii vieţii care a fost binecuvântată să apară din sine.

Mântuirea noastră are o natură similară. Cea mai rea definiţie a mânturirii este "răsplata de după moarte". Aproape că nu-şi găseşte justificare în Scriptură şi banalizează lucrarea lui Hristos. Mântuirea noastră are un aspect veşnic - care face mai mult referire la  calitate decât la cantitate.  Mântuirea este o existenţă care transcende timpul şi este unită cu veşnicia Necreatului. Ca atare, această neschimbată calitate continuă să se manifeste pe sine în interiorul şi în jurul nostru, în ciuda celor mai bune eforturi ale noastre de a ne distruge şi condamna pe noi înşine.

Această calitate este Învierea lui Hristos. Este prezentă în Paştile Lui, călcând cu moartea pe moarte. Este viaţa care iese la iveală din totala goliciune a iadului. Este prezentă chiar în cuvintele începutului: "Să fie lumină!" pentru că aceste cuvinte au fost rostite prin Sine, de către Sine şi pentru Sine. Actul Creaţiei este o icoană şi o înainte-arătare a slăvitelor şi sfintelor Sale Paşti. Creaţia este existenţă din non-existenţă aşa cum Paştile  sunt viaţă din moarte.

Aceasta este calitatea care nu dispare şi nu va fi tăgăduită. Aşa cum văd zilnic copleşitoarele dovezi ale existenţei vieţii, aşa văd zilnic copleşitoarele dovezi ale biruinţei Vieţii lui Hristos.

El a venit ca să avem Viaţă şi s-o avem din belşug. Viaţa adevărată!

(Articol preluat de la " The evidence of life ")
Traducere de Prof. Dan Vasile Flavius