Iisus Spovedindu-se

de Andrei

Într-o zi, un preot străbătea biserica în mijlocul zilei… şi trecând prin altar, se hotărî să mai rămână prin apropiere, pentru a vedea cine mai venea să se roage. În acel moment poarta se deschise, iar preotul mirat văzu un bărbat apropiindu-se de altar; omul era nebărbierit de mai multe zile, îmbrăcat cu o cămaşă ruptă, avea o haină uzată, cu marginile care începuseră să se destrame. Omul îngenunchie, înclină capul pe spate, apoi se ridică şi plecă. În zilele următoare acelaşi om, întotdeauna în mijlocul zilei era în Biserică, cărând o sacoşă… îngenunchia pentru scurt timp şi apoi se întorcea şi ieşea.

Preotul, puţin cu teamă, începu să suspecteze că era vorba de un hoţ; de aceea, într-o zi s-a aşezat în uşa Bisericii şi când omul se pregătea să iasă, îl întrebă: «Ce faci aici?». Omul spuse că lucra prin apropiere, că avea o jumătate de oră pentru prânz şi profita de acest moment să se roage, “numai câteva clipe, ştii, pentru că fabrica este un pic mai departe, aşa că doar îngenunchiez şi zic: «Doamne, am venit din nou, numai să-ţi povestesc cît de fericit mă faci că mă eliberezi de păcatele mele… nu ştiu prea bine cum să mă rog, dar mă gândesc la Tine în fiecare zi…aşa că Isuse, ăsta este Jim spovedindu-se».

Preotul simţindu-se prost, îi spuse lui Jim că face foarte bine şi că este binevenit în Biserică oricând îşi doreşte.  Preotul îngenunchie în faţa altarului, simţi topindu-i-se inima de căldura dragostei şi întâlni pe Iisus, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji şi în inima sa repeta rugăciunea lui Jim :

“AM VENIT NUMAI SA-TI SPUN, DOAMNE, CÂT DE FERICIT SUNT DE CÂND TE-AM ÎNTÂLNIT PRINTRE SEMENII MEI ŞI M-AI LIBERAT DE PĂCATELE MELE… NU  ŞTIU FOARTE BINE CUM SĂ MĂ ROG, DAR MĂ GÂNDESC LA TINE ÎN FIECARE ZI… AŞA CĂ, ISUSE, SUNT EU CARE MĂ SPOVEDESC”.

Într-o zi preotul văzu că bătrânul Jim nu a mai venit. Zilele următoare au trecut fără ca Jim să mai vină să se roage. Continua să lipsească, fapt pentru care preotul începu să se preocupe, până când într-o zi se duse la fabrică să întrebe despre el; aici i-au spus că el era bolnav, dar că deşi medicii erau îngrijoraţi de stadiul în care era; totuşi mai credeau că avea şanse să supravieţuiască. Săptămâna în care Jim a fost în spital a adus multe schimbări, iar el surâdea tot timpul şi veselia lui  era contagioasă. Infirmiera şefă nu putea înţelege pentru ce Jim era aşa de fericit, deşi niciodată nu primise nici flori, nici cărţi, nici vizite.

Preotul se apropie de patul lui Jim cu infirmiera şi aceasta îi spuse, în timp ce Jim asculta: “Nici un prieten nu a venit să-l viziteze, el nu are unde să se ducă”. Surprins, bătrânul Jim spuse surâzând: “Infirmiera se înşeală… dar ea nu poate şti că IN FIECARE ZI, de când am sosit aici, LA PRÂNZ, UN PRIETEN DRAG AL MEU VINE, SE AŞEAZĂ AICI PE PAT, MĂ PRINDE DE MÂINI, SE APLEACĂ ASUPRA MEA ŞI ÎMI SPUNE: “Am venit numai ca să îţi spun, Jim, cât de fericit am fost de când am întâlnit prietenia ta şi te-am eliberat de păcatele tale. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult rugăciunile tale; Mă gândesc la tine în fiecare zi ... aşa că, Jim, Acesta este Iisus Care se spovedeşte”.

Spovedeşte-te!

Astăzi e momentul...

Mâine poate fi prea târziu!

BUNĂ, AICI ESTE UNUL DIN CEI MAI BUNI PRIETENI AI TĂI,     SPOVEDINDU-SE !

Arătarea Domnului/Boboteaza, Praznicul "deschiderii cerurilor"

de Pr. Protopop Vasile GAFTON

La râul Iordanului, acolo unde Ioan Botezătorul se face binevestitor și Înaintemergător Domnului, încercând să le deschidă ochii, auzul, sufletele semenilor săi cu privire la apropierea vremii mântuirii, se întâmplă un lucru minunat.

De fapt, momentul este pregătit pentru noi încă din cea de-a treia zi a Crăciunului, prin martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan, eveniment care este dublat de același fapt pe care îl întâlnim și la Praznicul Bobotezei. Despre ce este vorba? Ștefan mărturisește acuzatorilor: Văd cerurile deschise și pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui (F.Ap. 7,56). Descoperirea. Arătarea Treimii Celei deoființă: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Cel Care deschide cerurile. Cerurile se deschid deasupra jertfei. Cel care își jertfește viața are viziunea Treimii. Oare, de ce? Pentru că, Treimea poate fi contemplată în coborârea de bună voie, în dăruirea totală de sine, iar, cel care are viziunea cerurilor deschise dă mărturie despre ea.

Ioan Botezătorul este cel care și-a jertfit viața unui singur scop: pregătirea căii Domnului. Dedicarea lui totală, îi mijlocește pe malul Iordanului o viziune similară celei a Sfântului Ștefan: cerurile deschizându-se pentru a revela Treimea (Mc. 1,10). Dar, și apele de retrag, se dau înapoi, fug în momentul în care Iisus Se coboară în râu pentru a fi botezat de Ioan, așa cum se mărturisește în una din rugăciunile Aghiazmei mari: Te-au văzut apele, Dumnezeule, Te-au văzut apele și s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându-Se trupește și intrând într-însul (Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 585).

De altfel, există o similaritate între ape și cer subliniată încă din Cartea Facerii, unde se spune că, Dumnezeu, a despărțit apele de sub tărie (tăria cerului), de apele cele de deasupra tăriei (Fac. 1,6-7). De asemenea, atunci când Dumnezeu scoate pe evrei din robia egipteană, apele Mării Roșii se despart și străjuiesc trecerea poporului israelitean de o parte și de alta, întocmai unor pereți (Ieșirea 14,22). Când Cerurile se deschid asupra pământului și apele de sub cer dau semn, se deschid pentru a deveni materie a botezului ființei noastre cu energiile Duhului Sfânt de care se încarcă.

Deschiderea cerurilor este un fapt ce poate să ne devină familiar și nouă. Pe măsură ce lumea nu mai devine singura opțiune a ochilor noștri și, atâta timp cât viața noastră ni se revelează ca dar al lui Dumnezeu pentru noi, iar nu ceva care ne aparține de drept, cerurile se deschid. Ceea ce ni se revelează prin deschiderea cerurilor este, de fapt, scopul vieții noastre: Prea Sfânta Treime. Orice ni s-ar părea nouă că ar putea fi scopul vieții noastre, este descoperit a fi, în cele din urmă, un scop fals. Slujba Aghiazmei Mari conține rugăciuni de o mare frumusețe și de o bogăție generoasă în explicații în sensul evocat de către noi. Iată ce spune una di aceste rugăciuni: Treime mai presus de fire, preabună, preadumnezeiască, atotputernică, a toate văzătoare, nevăzută, nepătrunsă, făcătoarea ființelor celor înțelegătoare și a firilor celor cuvântătoare; bunătatea cea firească, lumina cea neapropiată, Care luminezi pe tot omul care vine în lume, strălucește și întru mine, nevrednicul slujitorul Tău! Luminează-mi ochii minții mele, ca să îndrăznesc a lăuda binefacerea și puterea Ta cea nemăsurată. (Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 583)

Cerurile deschise sunt condiția vederii Treimii. Prea multă vreme din viața noastră o petrecem sub un cer care nu se deschide niciodată. Din această pricină, uităm că Dumnezeu există, pentru că nu-L mai vedem; nu vedem mai departe de cerul pe care îl boltesc deasupra noastră grijile, problemele, aspirațiile, dorințele noastre. Acest cer nu se deschide niciodată pentru că noi îi adăugăm tărie în fiecare clipă, cu fiecare opțiune pe care o facem pentru lumea pe care ne-o dorim, pentru lumea cu care ne hrănim. Nu dăm Duhului Sfânt permisiunea de a deschide cerurile și de a lăsa să Se descopere în viața noastră Sfânta Treime.

În casele noastre primim deschiderea cerurilor prin binecuvântarea stropirii cu Agheasmă Mare. Ce suntem noi? Purtători de Hristos. Hristofori. Peste cine se deschid cerurile la Bobotează? Peste Hristos, Cel din noi. Dacă Îl avem pe Hristos în noi, cerurile se deschid deasupra noastră. Troparul care se cântă la casele oamenilor vorbește despre ceea ce se întâmplă în casa care se deschide Domnului la apelul binevestitorilor Lui.

Malul Iordanului devine casa noastră și casa noastră devine malul iordanului unde Duhul Sfânt face ca Sfânta Treime să fie o prezență familiară, intimă.

Cuvinte

            „De obicei diavolul vine şi se aşează în noi sub forma unei intenţii rele sau a unui gând amăgitor, sau printr-o poftă păcătoasă, pentru ca apoi, odată aşezat, să lucreze în noi şi să ne tulbure. Oare nu cu atât mai mult, Domnul, Dumnezeul Duhurilor vine şi se aşează în noi tot printr-un gând, prin dragoste curată şi sfântă, şi petrece cu noi, şi lucrează în noi, şi este totul pentru noi? Roagă-te deci, fără să te îndoieşti, simplu, curat, în simplitatea şi curăţia inimii şi fără nici o ezitare. Aşa cum îţi este uşor să gândeşti, să-ţi fie uşor şi să te rogi”.

Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 244.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

„Ziua este simbolul vieţii noastre pământeşti, repede trecătoare. Mai întâi dimineaţa, apoi ziua, pe urmă noaptea şi, o dată cu venirea nopţii, a trecut ziua toată. Aşa trece şi viaţa. Mai întâi copilăria, ca zorii unei dimineţi, apoi adoleşcenţa şi maturitatea, când soarele urcă pe cer, până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrâneţea ca un amurg şi după ea moartea, de care nu scapă nimeni.”

            Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 249.