DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI

de Pr. Prof. Ion CIUNGU

"Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului !"[1]

şi

“Myriam, tu eşti ca mine, eşti mamă şi eşti evreică! Ajută-l pe fiul meu Paul !”[2].

"Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea

piciorului ! " Aşa se ruga cu lacrimi, într-o noapte din primăvara anului 1933, smeritul monah Ilarion Ionică, care avea o rană cangrenată la un picior lovit în pădure. " După puţin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuvioasă, în chipul unei doctoriţe din Târgu Neamţ, şi îl întreabă: «De ce plângi, părinte Ilarion?» El i-a răspuns: «Doamna doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare greu. Simt că voi muri curând şi plâng că nu m-am pocăit.»

După ce doctoriţa aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte: «Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni... » Apoi a plecat acea Sfântă Femeie şi bătrânul a adormit liniştit. Era Maica Domnului. Dimineaţa bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului. Mai trăind exact un an de zile, la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, părintele Ilarion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost petrecut de obştea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir."

Aşa a povestit arhimandritul Cleopa Ilie, care îl îngrijise pe Ilarion.

În volumul din care am citat, protosinghelul Nicodim Măndiţă a adunat 469 de minuni ale Maicii Domnului. El a alcătuit acest volum, folosindu-se de alte volume. În special de "69 Minuni ale Maicii Domnului", tradusă din greceşte în româneşte de protosinghelul Rafail din Râmnicu Vâlcea şi tipărită la Craiova în 1820; apăruse în greceşte la Veneţia în 1641-1642.  De asemenea, Mândiţă a mai folosit " peste 400 de minuni ale Maicii Domnului" adunate de ieromonahul Ioanichie Glavatovschi, după un manuscrs din 1696 şi tipărite în 1921. Pe lângă acestea două, a mai folosit şi alte volume.

Să revenim la cealaltă rugăciune către Maica Domnului.

" Myriam, tu eşti ca mine, eşti mamă şi eşti evreică! Ajută-l pe fiul meu Paul ! "

Myriam este cuvântul în limba ebraică pentru Maria.

"Iarna lui 1991. Stadiul final. Eugenie se răsuceşte de durere în pat. Chimioterapiile succesive au epuizat-o, însă nu au putut învinge cancerul de plămâni, care o macină fără milă. În căsuţa din Val d`Oise viaţa continuă prin copiii şi nepoţii ei, în vreme ce pentru ea întâlnirea cu Dumnezeul părinţilor ei se apropie cu paşi mari. Lucru pe care nu-l apreciază defel.

Eugenie s-a născut la Bilda, în Algeria, dintr-o frumoasă seminţie evreiască, care a numărat printre membrii ei rabini şi oameni de rugăciune...

Frigul din decembrie s-a abătut asupra Parisului, se apropie Crăciunul. Micuţa Esther, de şase ani, fetiţa lui Paul, declara tuturor că nu, nu o vom îngropa pe bunica, căci ea se va vindeca... «Imaginaţie de fetiţă» gândeşte familia.

Într-un colţ al sufrageriei tronează o icoană a Mariei, căci Paul s-a căsătorit cu o catolică, Eliane, dar acest fapt nu deranjeaza pe nimeni. De altfel, icoana i-a stârnit emoţii acum câteva zile, când bunica Eugenie a privit-o. Cum îşi făcea sânge rău pentru Paul, care căuta de lucru, ea nu s-a putu stăpâni să strige către  icoană:

Myriam, tu eşti ca mine, eşti mamă şi eşti evreică ! Ajută-l pe fiul meu Paul! Atunci din spatele ei s-a auzit o voce cristalină şi clară:

- Nu-ţi face griji, voi fi aproape de fiul tău !

Eugenie se întoarce… nimeni! Timbrul era feminin, tânăr şi divin de dulce încât Eugenie a primit o descărcare de iubire greu de suportat. Ea se clatină de uimire, de fericire, dar şi de teamă... Aleargă în bucătărie să vadă dacă nu cumva e cineva acolo: nimeni ! E singură, va să zică....  Myriam i-a vorbit! Atunci icoana raspândeşte un parfum extraordinar; trandafir? iasomie? N-ar şti să spună. Parfumul va rămâne multă vreme şi va fi simţit de toţi cei care vor intra în cameră.

Întâlnirea de angajare a fost fructuoasă pentru Paul. Contra tuturor aşteptărilor, el este acceptat ca inginer comercial. Întors acasă, el exclamă fără a se adresa cuiva anume:

- Este incredibil, în timpul întâlnirii s-a simţit un parfum inexplicabil, ceva foarte delicat, între trandafir şi iasomie... Dar... şi aici se simte! Este acelaşi parfum!

Micuţa Esther nu a pierdut nimc din convorbirea celor mari, ea venerează icoana şi are şi ea o relaţie cu Sfânta Fcioară, care o va conduce pe căi cu totul deosebite. Dacă ea declara sus şi tare că bunica Eugenie se va vindeca, ştie ea de ce spune acest lucru... "

Eugenie s-a vindecat atunci. Însă în 1995 s-a îmbolnăvit din nou de cancer la celălalt plămân.

"Eugenie s-a stins într-o mare pace pe 5 iunie 1996, la vârsta de optzeci de ani şi a fost înmormântată după ritualul evreiesc tradiţional, la care au fost adăugate cu bucurie câteva Tatăl nostru, Bucură-te Marie şi alte invocaţii către Copilul-Iisus..."

            Se cuvine să o invocăm pe Maica Domnului şi când nu avem dureri mari.

---

[1] Minunile Maicii Domnului, se tipăreşte cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Agapis, carte pentru suflet, f. a., p. 463.

[2] Sora Emmanuel, MEDJUGORJE, ANII 90..., Triumful Inimii, Editura Adoremus, 1998, pp. 331-335, traducere din limba franceză după originalul "Medjugorje, les annee 90" de Soeur Emmanuel, Edition des Beatitudes, 1998, Burtin, F- 41600 Nouan-le-Fuzelier.

Căutarea lui Dumnezeu

de Lucian OLARU

 „Cel ce vrea să se mântuiască,

cu întrebarea să călătorească”

            Toată viaţa omul caută ceva: cândva căuta aur; şi pentru că acela s-a epuizat, omul caută altceva: un loc de muncă, serviciu mai bun, adolescentul îşi caută o prietenă, un prestigiu trecător în societate, caută a-şi împlini visurile; pe plan trupesc omul caută alte plăceri, caută alte mijloace artificiale care să înmulţească, să înteţească plăcerile sau să le diversifice, dar omul credincios îl caută pe Dumnezeu!

            Omul îl caută pe Dumnezeu pentru că şi Dumnezeu îl caută pe om. A venit Domnul Iisus pe pământ „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”[1], să caute „drahma” cea pierdută, să găsească oaia cea rătăcită prin munţii păcatelor şi ai uitării de Dumnezeu, pe care găsind-o, cu puterile cereşti să o aşeze în casa Lui, în Rai. Găsindu-l pe om, Domnul Iisus bate răbdător la poarta sufletelor noastre şi aşteaptă să Îi deschidem ca să intre la noi şi să Îşi facă lăcaş în noi[2] prin Duhul Sfânt.

                Prin cuvintele din sfânta Evanghelie, Iisus ne îndeamnă adesea să nu fim superficiali în scurta viaţă pământească, ci să ne angajăm cu seriozitate în aflarea sensului vieţii pământeşti care este păzirea poruncilor, iar ca premiu, să „furăm” moştenirea vieţii veşnice în rai! Prin cuvintele „căutaţi şi veţi afla” ne aminteşte Domnul Iisus „că oricine caută află, şi celui care bate i se va deschide”, cine cere primeşte, „Cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească.”

Căutarea este esenţială pentru om, fiecare caută fericirea, caută să simtă că este împlinit, că este iubit, că este apreciat la justa lui valoare; cei tineri caută să îşi facă un (re)nume în viaţă, să reuşească în afaceri şi fiecare îşi caută o profesie potrivită după gustul fiecăruia; în linii generale fiecare om caută Fericirea, adică pe Dumnezeu, dar nu Îl caută acolo unde trebuie,

Îl caută acolo unde nu-i

Nădejdea toată-n oameni

Nesocotit ţi-o pui![3]

Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii este un scurt dar important capitol din Dogmatica Ortodoxă; el se referă tocmai la întâlnirea fiecărui om cu Dumnezeu în anumite momente ale vieţii, de obicei în momente limită, în situaţii de criză, adeseori dramatice. Renumitul părinte ortodox Iosif Trifa (1888-1938), conclude că viaţa sa pe pământ a însemnat 30 de ani de suferinţe adânci şi boli: primii 15 ani, suferinţa i s-a părut a fi un blestem, un demon negru; însă următorii 15 ani a simţit că suferinţa este de fapt un înger şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om, căci te apropie foarte mult de El[4]. În suferinţă îl aflăm mult mai uşor pe Dumnezeu, Îl simţim şi Îl pricepem; El este cu noi tot timpul, atâta doar că nu îl vedem cu ochii trupeşti. Răbdarea necazurilor, suferinţelor şi bolilor care ni se întâmplă în viaţă fără cârtire, asumându-ne suferinţa cu încredere în Dumnezeu, este cel mai bun şi mai performant „motor de căutare” şi metodă de descoperire a lui Dumnezeu în viaţa noastră pământească!

Dintre pildele despre căutare din Evanghelie, amintim pe acestea două: cea cu drahma pierdută, când femeia caută drahma pierdută iar atunci când o găseşte cheamă prietenele şi se veseleşte cu mare bucurie; a doua, pilda cu oaia cea pierdută, în care păgubitul „lasă totul baltă”, lasă cele 99 de oi în staul şi pleacă în căutarea oii pierdute, pe care aflând-o, mai mare este bucuria aceasta decât pentru celelalte 99 de oi care nu s-au pierdut.

Dragi credincioşi, noi oamenii suferim de un mare necaz, de o mare pagubă: aceea că am pierdut pe Dumnezeu, L-am rătăcit pe undeva prin cotloanele sufletului nostru. La fel ca în pildele de mai sus, ar fi extraordinar de frumos dacă am lăsa cele „99” de deşertăciuni şi fleacurile lumii acesteia stricate de păcat şi am lega prietenie adâncă, veşnică cu Dumnezeu.

Cel mai mare (re)nume pe care şi-l poate face un om pe acest pământ este acela de prieten al lui Dumnezeu, co-mesean cu Domnul Iisus Hristos. Să aderăm cu toţii la Partidul lui Iisus Hristos, să ne stabilim permanent în staulul duhovnicesc al Bisericii Lui, unde tot cel ce cheamă numele Lui, se va mântui[5].

Sf Pavel – vechiul Saul din Tars – l-a căutat insistent pe Dumnezeu, chiar prigonindu-L inconştient ... şi Iisus nu a întârziat să I se reveleze pe drumul Damascului, convertindu-l în Pavel - apostolul neamurilor. De cele mai multe ori căutarea presupune chin şi zbucium, durere intensă care se manifestă ca un „foc curăţitor”, pentru că în urma acestui zbucium adânc ni se revelează răspunsul mult aşteptat. Apostolul neamurilor, era într-o profundă căutare a lui Dumnezeu; simţind că nu este îndeajuns de mulţumitoare împlinirea pe din afară, doar a literei legii Vechiului Testament, Pavel persecută pe creştinii primelor veacuri până când realmente îl găseşte pe Domnul Iisus pe drumul Damascului; această căutare-aflare se va concretiza în ceea ce noi cunoaştem azi sub numele de sfântul apostol Pavel, care nu îl va mai trăda (prigoni) pe Iisus ci îl va iubi nespus, îşi va dedica întreaga viaţă trup şi suflet lui Iisus cel răstignit şi înviat. Să subliniem că o căutare adevărata cere insistenţă, răbdare, dăruire necondiţionată, iar la început căutarea presupune chiar un eşec parţial.

O frumoasă priceasnă în cinstea sfinţilor Petru şi Pavel apostolii, spune aşa:

Hristos îl alege pe Simon – pescarul

Şi Petru-l numeşte în apostolat,

Pe Pavel din duşman îl schimbă în prieten

Şi-l face apostol cu zel înfocat.

Cu dragoste mare ei merg după Domnul

Hristos îl proclamă, Fiu Dumnezeiesc;

Îar El drept răsplată în slavă îi ridică

La viaţa aceasta şi-n raiul ceresc.

Prin glas şi prin carte ei predică crucea

Şi focul iubirii aprins de Hristos,

Biserica creşte în inimă-n suflet

Sfinţind prin credinţă pe cel păcătos.

Neron împăratul în temniţă-i puse

Pe urmă la moarte crud i-a osândit,

Şi Pavel îşi dete sub sabie capul...

Iar Petru pe cruce muri răstignit.

Aşa cum am spus, un eşec parţial în planul căutării lui Dumnezeu este inevitabil din cauza nepriceperii noastre, a nestatorniciei inimii noastre şi a ispitelor şi a înşelărilor venite de la diavolul pentru a ne determina să renunţăm ... de aceea noi trebuie să stăm tari în credinţa şi-n nădejdea în Domnul Iisus şi să nu ne dăm bătuţi orice ar fi. Şi în planul vieţii pământeşti moartea este un eşec inevitabil, un aparent deznodământ tragic, o dramă umană (pentru omul fără de Dumnezeu), pe când iubitorii şi cinstitorii de Dumnezeu, sfinţii au sfârşit murind pentru Cauza lor, au fost prădaţi şi de ultima brumă de avere pământească, trupul lor, dar apoi s-au dus la cer!

Odată cu moartea le-a ieşit în cale Hristos care îi aştepta de veacuri ca să-i îmbrăţişeze!

---

[1] Luca 19, 10.

[2] Ioan 14, 23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el”.

[3] Priceasnă.

[4] Pr. Gheorghe Gogan, „Preotul Iosif Trifa o viaţă de propovăduitor al lui Hristos”, editura Traian Dorz, Simeria, 2008,  p 15.

[5] Faptele Apostolilor 2, 21: „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui".

te port in mine

de Zorica Laţcu

Te port în suflet, ca pe un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit sirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumina rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în brate, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă , fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais.
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

„Cel ce a împodobit cerul cu stele putea oare să nu împodobească şă nu împodobească şi mai frumos ceru său duhovnicesc cu Preasfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu? Cel ce a smălţuit pământul cu multe şi felurite flori, făcându-le să răspândească miresme fără seamăn putea oare să nu-şi împodobească Maica cea după trup cu multele şi feluritele flori ale virtuţilor, dăcându-o să răspândească toate aromele duhovniceşti? Astfel Stăpâna noastră s-a făcut cer şi tron al dumnezeirii, preaînfrumuseţată cu toate splendorile şi cu toate miresmele, mai presus de toate aromele pământului. O, dacă bunătatea dumnezeiască m-ar pomeni şi pe mine, neruşinatul, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici, dacă m-ar înmiresma şi pe mine, necuratul! La Dumnezeu, toate sunt cu putinţă! «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face» (Isaia 1, 18).”

Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 243.

Prin alții, spre propriul sine

de Pr Protopop Vasile GAFTON

Nu de fiecare dată meditația sau introspecția sunt cele mai facile și nici cele mai de dorit întreprinderi ale ființei umane. De asemenea, nici ceea ce afli despre tine, despre lume sau despre ceilalți în urma introspecției și/sau a meditației nu este întotdeauna ușor de acceptat. Și, atunci, comportamentul celui angrenat în meditație/introspecție devine identic cu acela al unui om care se trezește dintr-odată singur, în întuneric, și începe să vorbească cu voce tare, dialogând cu sine.

De fiecare dată când te angajezi pe drumul cunoașterii - și, mai ales, pe drumul cunoașterii de sine - ai straniul sentiment că ești în întuneric. De ce? Deoarece constați cu stupoare că nu știi mai nimic. Neștiința înseamnă a te afla în întuneric, iar, primul reper în întuneric - așa cum bine știm - este un cât de mic zgomot, un cât de fin sunet care să te îndrume. Dacă acesta nu răsare de nicăieri, atunci încerci să-l provoci tu... vorbind. Ascultându-te pe tine începi să te definești puțin câte puțin, călăuzindu-te în funcție de ceea ce te auzi spunând, până în momentul în care descoperi că, vorbind cu tine și despre tine, vorbești, de fapt și în același timp, cu lumea și cu ceilalți despre lume și despre ceilalți, cu care ești interconectat în permanență.

Astfel, dorința de a te face mai bun devine dintr-odată dorință de a-i face și pe ceilalți mai buni, dorință de a face și lumea mai bună și, invers, dorința de a face lumea și pe ceilalți mai buni este în același timp dorință de a deveni tu însuți mai bun. Din acest motiv, faptul că cineva spune sau chiar scrie anumite lucruri încercând să învețe sau să îndrume pe alții nu trebuie să trezească frustrări celor care ascultă sau citesc ce spune sau scrie acela, deoarece, el nu doar învață și îndrumă, ci, mai ales, se învață și se îndrumă pe sine însuși.

Așa cum este și firesc, în tot acest demers de a cunoaște și de a se cunoaște omul ajunge la un moment dat să aibă strânse suficiente date, încât să înceapă să le rătăcească sau să le risipească. Apare în acel moment o dorință și, poate, aproape o temere de a nu pierde nimic din ceea ce a strâns. Nu din vanitate, nu dintr-o dorință narcisică de autoafirmare apare această dorință, ci, din dorința de a nu risipi pentru a nu se risipi. După ce s-a risipit o dată dăruindu-se în și prin cuvântul său, nu-și mai dorește să se întâmple încă o dată acest lucru prin risipirea cuvintelor sale, a cuvintelor care îl conțin și care îl exprimă.

Și atunci, iată-ne împreună, dinaintea unui demers ca acesta - tipărirea unei cărți de Cuvinte folositoare de suflet -  care ni se propune, un demers al concentrării propriului sine în cuvintele pe care le risipești spre alții. Autorul întreține această relație - cu totul specială - cu propriul sine, prin cei cărora le vorbește sau le scrie. Împrăștierea sau risipirea cuvintelor devine singurul demers valid în încercarea sa de a se con-centra, de a-și da consistență, de a-și defini aspirațiile, de a-și lămuri un traseu duhovnicesc-existențial în întunericul tăcut pe care cunoașterea îl țese împrejurul său.

Un demers pe cât de interesant, tot pe atât de captivant de urmărit și de urmat în sinuozitatea lui intrinsecă, pe care o creionează tatonând propria vocație, propria chemare, autoexorcizându-și frustrările, temerile, limitele, dorințele, speranțele, așteptările. Este, poate, doar un parcurs care se desfășoară sub ochii noștri sau, în același timp, un parcurs al fiecăruia dintre noi. Acest parcurs, cel puțin în această carte, se încheie cum nu se poate mai fericit. Cu o... naștere.

Ce urmează? Desigur, o nouă viață.