Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

de MONICA GUJAN, responsabil CDI,
Liceul Tehnologic "J. lebel" Tălmaciu

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu

 şi Dumnezeu era Cuvântul.”(Ioan 1,1)

           

           

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai înălţătoare sărbătoare a creştinătăţii, cu mare însemnătate pentru credincioşi, reprezentând reazemul puterii credinţei noastre. Existenţa umană nu ar avea sens fără minunata Înviere, care ne întăreşte în speranţă şi iubire. Data sărbătorii Paştilor variază. „Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care şi cea română), serbează de fapt Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) şi 8 mai (data cea mai târzie a Paştilor).”[1] Ziua de 8 mai este cea în care este sărbătorit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, iar liturghia Învierii este strâns legată de acesta, întrucât textul evanghelic din această zi începe cu primele cuvinte din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

            Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, un pescar din Betsaida Galileii, a fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, apoi unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos. A scris Evanghelia a patra, care îi poartă numele, trei epistole soborniceşti şi Apocalipsa. Este sărbătorit în 8 Mai, apoi împreună cu cei Doisprezece Apostoli, în 30 iunie, iar adormirea sa este prăznuită pe 26 septembrie.[2]

Viaţa Sf. Ap. şi Ev. Ioan

            Fiu al lui Zevedeu şi al Salomeei, Ioan a fost chemat la apostolat de către Domnul nostru Iisus, împreună cu fratele său, Iacob. „Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvârşită şi pentru curăţia fecioriei.”[3]

            Cel mai tânăr dintre ucenici, Ioan făcea parte, alături de Iacob şi Petru, din grupul celor care aveau să fie martorii unor evenimente extraordinare, precum: învierea fiicei lui Iair, Schimbarea la faţă de pe muntele Tabor sau ruga din grădina Ghetsimani. Ioan este cel care s-a rezemat de pieptul Mântuitorului, la Cina cea de Taină; este singurul dintre ucenici căruia nu i-a fost teamă să urce pe muntele Golgota pentru a fi martorul patimilor Domnului, plângând alături de Preacurata Fecioară, iar sub cruce, Domnul răstignit i-o încredinţează pe mama Sa: „văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27). De asemenea, Ioan este primul martor al mormântului gol (Ioan 20, 2-8) şi primul care-L recunoaşte pe Domnul Hristos cel înviat (Ioan 21, 7). ). Sfântul Apostol e de faţă la pogorârea Duhului Sfânt, predică, vindecă şi este închis împreună cu Petru, participă la Sinodul Apostolic, este numit de Pavel „stâlp al Bisericii“[4].

            După adormirea Maicii Domnului, Ioan s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, ca să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.

1.      Chinurile şi minunile din EFES. În jurul anului 69, Ioan părăseşte Ierusalimul şi se aşază, împreună cu ucenicul său, în Efes. În ciuda chinurilor la care sunt supuşi de o femeie rea, Romana, Ioan săvârşeşte minuni mari, cu ajutorul Domnului: învie oameni, tămăduieşte şi întoarce pe mulţi la Hristos (printre care Dioscorid, Domnos, mai-marele cetăţii şi Romana).

Eparhul Asiei l-a prins şi l-a trimis pe Ioan la Roma, iar cezarul Domiţian, prigonitor al creştinilor, l-a otrăvit pe Ioan, apoi l-a aruncat într-un cazan cu untdelemn fiert. Apostolul a rămas nevătămat, prin putere divină, dar a fost exilat în insula Patmos.

2.    Exilul pe insula PATMOS. Nici călătoria pe mare până pe insulă nu a fost una liniştită, Sf. Ioan săvârşind minuni în văzul tuturor, determinându-i pe ostaşi să se boteze în numele lui Hristos. Ajunşi pe insulă, Ioan şi Prohor au locuit în casa lui Miron, socrul ighemonului. Ioan a scos demonul care stăpânea corpul lui Apolonid, fiul lui Miron, aducându-i familia la credinţa cea adevărată. Bătăile primite de la oamenii rătăciţi sufleteşte şi care se închinau unui vrăjitor numit Chinops nu l-au împiedicat pe Ioan să elibereze insula de demonii care o stăpâneau, să vindece boli grele sau să învie morţi, cu numele lui Hristos. S-au botezat în numele Domnului, în urma minunilor săvârşite de Ioan, vrăjitorul Nuchian, văduva Procliania împreună cu fiul său şi aproape tot poporul de pe insulă, care au renunţat să se mai închine la zei.

            După ce împăratul Domiţian a fost ucis, scaunul Romei a fost luat de Nerva, om foarte bun, care a eliberat pe toţi cei aflaţi sub pedepse. Astfel, Ioan a fost eliberat din exil şi a decis să se întoarcă la Efes, nu înainte de a le lăsa celor din Patmos, la rugămintea lor, Evanghelia pe care a scris-o acolo (cea rescrisă de Prohor, întrucât pe cea dintâi a ţinut-o Ioan la el).

3.      Ultimii ani din viaţă. Întors la Efes, Ioan a petrecut timpul în casa lui Domnos, unde a continuat să facă multe minuni, aducându-i pe mulţi la credinţa în Hristos. La vârsta de peste 100 de ani, considerând că misiunea lui s-a încheiat, Ioan le-a poruncit ucenicilor săi să sape un mormânt în chipul Crucii, iar lui Prohor i-a spus să meargă la Ierusalim şi să stea acolo până la sfârşitul său. Apoi le-a spus ucenicilor, după ce i-a sărutat: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă.”[5]

Sfântul care s-a înmormântat singur, Ioan este cel care, cutezând să lupte cu însăşi Artemis, Diana cea venerată în întreg imperiul roman, a biruit, propovăduind cuvântul lui Hristos şi schimbând credinţa omenirii, în această parte a lumii. Se spune că în fiecare an, la data de 8 mai, o pulbere albă, frumos mirositoare şi tămăduitoare, pe care efesenii o numesc „mană”[6], iese din mormântul Sf. Ioan din Efes.

Scriitori şi opere din primele veacuri creştine cu privire la Sf. Ap. şi Ev. Ioan

            „Scriitorii creştini din secolele al doilea şi al treilea ne mărturisesc tradiţia universală şi indubitabilă că Ap. şi Ev. Ioan a trăit în Asia Mică în ultimele decade ale secolului întâi şi că a ghidat din Efes bisericile acelei provincii. În „Dialogue with Tryphon” (cap. 81), Sf. Iustin Martirul se referă la „Ioan, unul din Apostolii lui Hristos”, ca unul din martorii care a trăit „cu noi”, la Efes. Sf. Irineu vorbeşte în multe locuri de Ap. Ioan şi de reşedinţa sa din Asia şi declară în mod expres că el şi-a scris Evanghelia la Efes („Against Heresies” III.1.1) şi că a trăit sub domnia lui Traian. Cu Eusebiu („Church History” III.13.1.) şi alţii suntem obligaţi să plasăm exilul Ap. Ioan în Patmos, sub domnia împăratului Domiţian (81-96). Înainte de aceasta, conform mărturiei lui Tertulian („De praescript”, xxxvi), Ioan fusese aruncat într-un cazan cu ulei încins, înaintea Porţii Latine din Roma, fără să fie vătămat. După moartea lui Domiţian, Apostolul se întoarce în Efes în timpul domniei lui Traian, unde moare în jurul anului 100, la o vârstă înaintată. Tradiţia vorbeşte despre multe trăsături frumoase din ultimii ani ai vieţii sale: faptul că refuză să rămână sub acelaşi acoperiş cu Cerint (Irineu, „Ad haer”, III, iii, 4); teama sa cu privire la un tânăr care a devenit hoţ (Clemens Alex., „Quis dives salvetur”); repetarea constantă, spre sfârşitul vieţii sale, a cuvintelor: „Copilaşi, iubiţi-vă unii pe alţii” (Ieronim, „Comm. in ep. Ad. Gal.”, vi, 10). Pe de altă parte, poveştile spuse în Apocrifele lui Ioan, care apar în cel de-al doilea secol, sunt invenţie neistorică.”[7]

[Sf. Iustin Martirul, apologet grec, moare martir la Roma în anul 165 sau 166; Sf. Irineu, scriitor de limbă greacă, episcop de Lugdun (Lyon), moare martir pe la anul 202; Tertulian, din Cartagina, „creatorul limbii latine creştine”, moare pe la anul 240; Eusebiu, din Cezareea Palestinei, scriitor de limbă greacă, „cel mai mare istoric bisericesc din veacurile primare”, moare în 339 sau 340; Ieronim, „cel mai mare filolog biblic latin şi traducătorul clasic al Sf. Scripturi în limba latină”, stabilit la Betleem, moare în anul 420 sau 419.][8]

[Cerinthus, un egiptean circumscris, care „a întemeiat în Asia o şcoală şi a adunat discipoli”. „Doctrinele lui Cerinthus erau un amestec ciudat de gnosticism, iudaism, hiliasm şi ebionitism”. Se spune că Sf. Ap. şi Ev. Ioan a scris Evanghelia a patra „împotriva erorilor lui cu privire la divinitatea lui Hristos.”][9]

Opera Sf. Ap. şi Ev. Ioan

            Evanghelia după Ioan este scrisă în cetatea Efes, către sfârşitul secolului I şi le-a fost destinată creştinilor din Asia Mică, pe care Apostolul a dorit să-i întărească în credinţă, pe de-o parte, şi să-i apere de primele erezii, pe de altă parte.

         Noutatea Evangheliei după Ioan. „Apostolul Ioan nu-şi propune să reia şi să amplifice evangheliile sinoptice, ci să le completeze cu relatări inedite asupra vieţii şi învăţăturii Domnului, dar ordonându-şi materialul după alte criterii. El îşi ia libertatea (şi-şi asumă autoritatea) de a prezenta o altă cronologie a evenimentelor, de a insista asupra unor minuni şi cuvinte omise de predecesorii săi; chiar când istoriseşte aceleaşi fapte relatate şi de sinoptici, el introduce anume particularităţi care-i sunt proprii, fie în ţesătura naraţiei, fie în vocabular, fie în stil. Nota dominantă a Evangheliei însă - şi care o face net superioară tuturor - este dimensiunea ei teologică (fapt pentru care autorul ei este numit şi „Sfântul Ioan Teologul“, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu“). Mesajul ei suprem este acela de a înfăţişa misterul hristologic în toată amploarea şi profunzimea lui, misterul prin care Logosul (Cuvântul) întrupat, El Însuşi Dumnezeu, le descoperă oamenilor pe Dumnezeu-Cel-Nevăzut, le aduce Lumina şi Viaţa, le asigură cunoaşterea şi comuniunea lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi comuniunea intimă cu Iisus Hristos. Dacă limba greacă a operei, corectă de altfel, e destul de săracă, lipsită de anvergura lui Matei, savoarea lui Marcu sau măiestriile lui Luca, în schimb ea izbuteşte să exprime o gândire de mare altitudine duhovnicească, continuu însufleţită de adierea Duhului Sfânt. Scrierea lui Ioan e cea mai întraripată dintre toate evangheliile, un unicat care-l situează pe autorul ei printre marii inspiraţi ai omenirii.”[10]

Evanghelia a patra este„capodopera teologică a Noului Testament.”[11]

Epistola I a Sfântului Apostol Ioan „este prima din cele trei epistole soborniceşti ale apostolului şi una din cele şapte epistole soborniceşti ale Noului Testament. Epistola este un avertisment şi o combatere a diverselor erezii din primele decenii ale creştinismului. Ea este un îndemn către umblarea în lumină, ceea ce înseamnă asumarea şi mărturisirea păcatelor, care duce la iertarea acestora.”[12]

A doua epistolă sobornicească a Sf. Ap. Ioan „este o avertizare împotriva ereticilor vremii şi o recomandare privind atitudinea potrivită- foarte distantă- faţă de aceştia. Ea este o reamintire a credinţei drepte care constă în faptul că Iisus a venit în lume în trup. Epistola este, de asemenea, o reamintire a poruncii de a ne iubi unii pe alţii şi a faptului că iubirea constă în paza poruncilor lui Dumnezeu.”[13]

            În Epistola a treia a Sf. Ap. Ioan, acesta „îl laudă pe Gaius pentru că umblă în adevăr şi pentru credincioşia sa, îi dă câteva sfaturi şi îl critică pe un anume Diotref pentru mândria lui, pentru faptul că îi cleveteşte pe el şi pe credincioşii săi şi pentru faptul că îi exclude dinBiserică arbitrar pe fraţii creştini veniţi la el.”[14]

            Apocalipsa Sfântului Ioan. Exilat în insula Patmos, între anii 94-95, Ioan, „în stări de extaz, primeşte el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în cartea menită să încheie canonul Noului Testament şi, totodată, să-i reconforteze pe creştinii care vor crede că, în ciuda uriaşelor şi devastatoarelor ofensive ale răului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos; întru El se vor bucura atât cei ce au rezistat ispitelor căderii, cât şi cei ce au murit mărturisindu-şi credinţa.”[15]

„Scrierea îi aparţine genului numit „apocaliptic“(…). Ca atare, şi Apocalipsa Sfântului Ioan, deşi inspirată, foloseşte toate mijloacele şi procedeele genului, precum aproximaţia (ambiguitatea artistică), hiperbola (exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substituirea de nume proprii, relaţia nomen-cognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor, al pietrelor, şi în primul rând al numerelor). Toate acestea, menite aiurea să deconcerteze, sub pana Sfântului Ioan capătă transparenţă, unitate şi sens, în scene de o mare densitate simbolică, în care prevalează gustul pentru ordine, simetrie şi mişcare dramatică, un gust care izbuteşte să învingă precaritatea limbii greceşti în care e scrisă opera.”[16]

            Deşi paternitatea Apocalipsei a fost mult discutată, tendinţa actuală este mai ales de a lega această scriere şi evanghelia lui Ioan de cercurile creştine din Efes, care se consideră moştenitori ai învăţăturii apostolului Ioan.[17]

Evenimente relatate doar de Sf. Ap. Ioan

-          Prima minune a lui Iisus (transformarea apei în vin), In 2, 1-12

-          Iisus curăţă templul în timpul Paştilor, In 2, 13-25

-          Nicodim îl vizitează pe Iisus noaptea, In 3, 1-21

-          Iisus de vorbă cu femeia din Samaria, In 4, 4-42

-          Iisus îl vindecă pe omul de la Betesda, în Ierusalim; mărturia pentru Iisus, In 5, 1-47

-          O femeie prinsă în adulter este adusă înaintea lui Iisus, In, 8, 1-11

-          Iisus Se declară lumina lumii; evreii necredincioşi încearcă să-L ucidă cu pietre, In 8, 12-59

-          Iisus vindecă un cerşetor orb din naştere, In 9, 1-41

-          Iisus, Păstorul cel bun, In 10, 1-21

-          Iisus merge în Betania, îl învie pe Lazăr din morţi, In 10,40-11,44

-          Iisus spală picioarele discipolilor Săi, In 13, 1-20

-          Iisus Se arată discipolilor de două ori, In 20, 19-29

-          Iisus Se arată la Marea Tiberiadei, In 21, 1-24

-          Concluzia lui Ioan la evanghelie, In 20, 30-31 şi 21, 25[18]

Pelerin prin lume

ü  Biserica Sfântul Ioan Teologul din Efes

Ruinele impresionantei biserici bizantine din Efes  (Turcia) închinate Sfântului Ioan Teologul marchează locul unde, potrivit tradiţiei, acesta ar fi fost înmormântat[19].

ü  Mănăstirea Sfântul Ioan din Patmos şi Peştera Apocalipsei

Mănăstirea Sfântul Ioan este o mănăstire ortodoxă, asemănătoare unei fortăreţe, în insula Patmos, din Marea Egee. Fiind construită pe vârful muntelui, este atât de proeminentă încât se poate vedea din orice loc al insulei[20]. Peştera în care Ioan a avut revelaţia Apocalipsei este unul dintre cele mai vizitate locuri de pe această insulă grecească. Peştera Apocalipsei se află la jumătatea distanţei dintre ţărmul mării şi mănăstirea de pe culmea dealului, pe drumul ce leagă între ele localităţile Chora şi Skala[21].

Pentru minte şi suflet

            Ioan şi fratele său, Iacob, au fost numiţi de Domnul la început fiii tunetului (Marcu 3,17). Câteva din faptele lui Ioan sunt sugestive în acest sens: acesta propune răzbunare faţă de samaritenii care i-au refuzat (Luca 9, 51-56), interzice altora să scoată demoni în numele lui Iisus, dacă, exterior, se disociază de apostoli (Marcu 9, 38-40 şi Luca 9, 49-50). Pe parcurs, concepţia şi caracterul lui Ioan se schimbă spre iubirea de fraţi, sub influenţa covârşitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

            Fericitul Augustin (354-430), referindu-se la simbolul acestui evanghelist, spune că: „Ioan se înalţă ca un vultur deasupra norilor infirmităţii umane şi priveşte insistent la lumina adevărului neschimbător cu cei mai ageri şi fermi ochi ai inimii.”[22]

v   „Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire.”(NT, Epistola întâi Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, cap. 4, 7-8)

v  „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.”(NT,Evanghelia după Ioan, cap. 14, 21)

v  „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”(NT, Evanghelia după Ioan, cap. 21, 25)

v  „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.”(NT, Apocalipsa Sfântului Ioan, cap. 22, 13)

---

[1]Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985, p. 219.

[2]Apostolul Ioan, http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Ioan

[3]Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 336.

[4]cf. ÎPS Bartolomeu Anania, în Introducere la Evanghelia după Ioan, http://www.dervent.ro/biblia.php.

[5]Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 354.

[6]cf. Bogdan Lupescu, Casa Maicii Domnului din Efes, http://www.formula-as.ro/2009/873/societate-37/casa-maicii-domnului-din-efes-11239

7 St. John the Evangelist, Catholic Encyclopedia, The later accounts of John,  http://www.newadvent.org/cathen/08492a.htm

8 Preot prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Apare cu binecuvântarea ÎPS Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 43, 57, 51, 106, 159-160.

9 Cerinthus, Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/03539a.htm.

[10]ÎPS Bartolomeu Anania, în Introducere la Evanghelia după Ioan, http://www.dervent.ro/biblia.php

11idem.

12Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, http://ro.orthodoxwiki.org.

13 A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, http://ro.orthodoxwiki.org.

14 A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, http://ro.orthodoxwiki.org.

15ÎPS Bartolomeu Anania, în Introducere la Apocalipsa Sfântului Ioan, http://www.dervent.ro/biblia.php.

16 idem.

17 cf. Auteur et circonstances de composition, în Traduction Oecuménique de la Bible, Alliance Biblique Universelle - Le Cerf, 1995, p. 1793.

[18]Extras din A Harmony of the Four Gospels, în The Holy Bible, King James Version, with concordance and special helps, Regency Publishing House, Nashville, New York, 1976, p. 1846-1850.

[19]Cf. Radu Alexandru, Biserica Sfântul Ioan Teologul din Efes, http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfantul-ioan-teologul-efes-122541.html.

[20]Mănăstirea Sfântul Ioan din Patmos, http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-sfantul-ioan-patmos-67613.html.

[21]Cf. Teodor Danalache, Peştera Apocalipsei din insula Patmos, http://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/pestera-apocalipsei-insula-patmos-120850.html.

[22] St. Augustine of Hippo, De consensu evangelistarum 1.6.9 (în NPNF 1),  6.168-169),  http://catholic-resources.org/Art/Evangelists_Symbols.htm

Despre rostul postirii sau Ce ar fi trebuit să înțeleagă Adam cu referire la moarte?

de Pr. Protopop Vasile Gafton

Iată am pus astăzi dinaintea ta

viața și moartea, binele și răul (...)

Alege deci viața!

(Deut. 30, 15;19)

Lumea, în care noi ne încăpățânăm să spunem că trăim, ne oferă oportunitatea de a ști tot mai multe lucruri, însă, pe măsură ce știm tot mai mult, înțelegem tot mai puțin. Pe măsură ce acumulăm în noi tot mai multă lume, pierdem viață. Nu mai înțelegem rostul multor lucruri care erau înțelese și experiate de cei care au trăit cu mult timp înainte de noi în lume. De fapt, fără teama de a greși prea mult, aș putea spune că noi, oamenii, nu ne mai înțelegem rostul în această lume. Spun acest lucru acum, la vremea postului. De ce? Deoarece, postul este, din acest punct de vedere, un demers care trebuie să ne mijlocească o înțelegere a ceva ce azi nu mai poate fi înțeles. Ce am putea să înțelegem prin post? Tocmai rostul vieții noastre sau dacă vrem, sensul vieții noastre. De fapt, la baza tuturor problemelor omului stă lipsa de înțelegere. Alegerea fără înțelegere a primului om.

Postirea ridică omului trăitor în lumea de azi serioase probleme, cu privire la aspectul motivației de a posti. Din acest motiv, chiar și unii dintre cei care postesc își pun întrebarea: dar, de ce trebuie să postim? Nu înțelegem. Ei bine, nu trebuie să postim. Dacă nu vrem să facem ceva, Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să facem lucrul pe care nu-l vrem, însă noi nu ne dăm seama de acest lucru. Lumea, însă, în diferite moduri, ne obligă să facem în special ceea ce nu vrem, iar noi, firește, nu ne dăm seama. Lumii îi este atât de proprie impunerea prin forța plăcerii, urgența conformării, necesitatea irațională. Dumnezeu, ne lasă întotdeauna posibilitatea de a alege, de a înțelege că trebuie să fim liberi și vii prin libertatea noastră. Lumea ne hrănește doar cu aparența libertății - atât de mult clamată peste tot! - și, în consecință, ne oferă o viață la fel de aparentă, iluzorie, lipsită de posibilitatea alegerii.

Dar, ce-ar fi dacă am încerca să judecăm lucrurile prin prisma protopărinților Adam și Eva și a primei alegeri pe care au trebuit să o facă ei în legătură cu viața. Cu propria lor viață.

 Astfel, am putea, credem, să numim pomul cunoștinței binelui și răului de care se leagă prima poruncă/recomandare pe care Dumnezeu a adresat-o omului: pomul lumii. La fel ca și el, lumea este cea care, în prezent, ne oferă posibilități, nu atât nelimitate cât apetisante, de a ne exercita libertatea, însă, în cele din urmă, și mai ales azi, nelimitat nu poate să însemne altceva, decât tot numai bine și rău. Mai mult, la fel ca în rai, binele înseamnă și azi tot viață, iar, răul, tot moarte.

Postirea ni se propune ca modalitate de a alege în mod liber apropierea de viață. Ca un parcurs invers al dinamicii care ne scoate din noi înșine și ne îngroapă în lumea care ne devine mormânt. Postirea ne întoarce înspre noi, înspre adâncul nostru, așa încât noi ne devenim nouă înșine mormânt - iar, nu lumea - și, astfel, avem posibilitatea de a învia în adâncurile noastre și din adâncurile noastre, adică, de acolo de unde Se află îngropat Hristos, încă de la primirea Tainei Botezului.

Doi poli se pun astfel în discuție în legătură cu postirea, doi poli care subîntind domeniul opțiunilor, al alegerilor noastre, fie spre viață, fie spre moarte, iar această stare/situație persistă încă din vremea lui Adam. Postim de lume, adică de moarte.

Ce este lumea de azi? O dezvoltare fără precedent a opțiunilor pe care le fac oamenii, o coabitare a alegerilor tuturor oamenilor și, în același timp, o perpetuă stare de conflict între alegerile divergente ale oamenilor, conflict menținut cu greu într-o stare de potențialitate. Cu alte cuvinte, noi trăim în latura și în umbra morții (Mt. 4,16). În spatele tuturor alegerilor noastre pândește - la fel ca și în cazul alegerii făcute de Adam - moartea, care este menținută într-o stare de latență, de nemanifestare. Ne împărtășim din moarte cu fiecare alegere nouă pe care o facem, puțin câte puțin în fiecare clipă, iar viața este precum luminița de la capătul tunelului la care n-am încetat să visăm. Problema care se pune este strâns legată de întrebarea, unde suntem noi? În întuneric, în tunel. Dar, nu știm dacă sensul în care ne îndreptăm este cel care duce în direcția Luminii sau în altă direcție.

Așadar, atunci când vorbim despre postire, vorbim despre viață și despre moarte.

Moartea apare încă din primele capitole ale Sfintei Scripturi, încă din Rai (Cf. Fac. 3,3). Adam, primul om, a primit atenționarea Creatorului că, neascultarea poruncii divine îi va aduce moartea. Mă tot întreb, ce-o fi priceput Adam când a auzit cuvântul moarte? El era viu. Dumnezeu, Care l-a creat era Însuși Izvorul Vieții. Eva, femeia care i-a fost adusă de Dumnezeu, a primit de la Adam acest nume care înseamnă chiar viață. Iar Adam știa să pună nume. De ce a numit-o așa? Pentru că el nu cunoștea moartea, ci doar viața. Biblia spune că femeia i-a fost făcută omului spre ajutor. Spre plinirea sau împlinirea vieții. Spre plenitudinea vieții.

Prin urmare, ne întrebăm: ce o fi înțeles Adam cu referire la moarte? Probabil, că ar fi cel mai mare rău care i s-ar putea întâmpla dacă încalcă porunca lui Dumnezeu. Și nici nu greșea. Dar, care ar putea să fie cel mai mare sau cel mai mic rău pentru primul om, de vreme ce, nici răul nu era cunoscut încă de către Adam? El cunoștea doar binele în care se afla, în care trăia și, desigur, pe Autorul acelui bine, pe Dumnezeu. Ce să însemne atunci răul? Ce să însemne moartea? Cu siguranță, lipsa binelui pe care îl avea. Imposibilitatea de a mai fi în bine. Imposibilitatea de a face binele, adică de a fi bun, de a fi viu prin intermediul binelui. De aceea a rămas până azi o vorbă rostită dintr-un soi de automatism verbal, dar, care, fără a fi suficient conștientizată reușește să sublinieze legătura dintre absența binelui, rău și moarte, și care sună așa: Decât așa - adică, rău -, mai bine mort! - de fapt, abia atunci, rău, în adevăratul sens al cuvântului.

Din momentul căderii în păcat sau, am putea spune, din momentul încălcării cuvântului poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței, omul începe să se înrăiască, începe să moară. Astfel moartea devine cel mai mare rău cunoscut. Desigur, unii vor încerca să demonstreze cu bogate argumentații că sunt și alte rele, mult mai mari decât moartea. Totuși, mă îndoiesc.

În lume oamenii mor. Adevărul acesta nu poate fi contestat de nimeni. Dar oamenii mor cu mult înainte de a muri. Cum? Înrăindu-se. De multe ori ne întâlnim de-a lungul vieții cu oameni care fac manifestă, fac vizibilă această răutate. În prezența lor ne simțim ca în prezența morții. Am vrea să fim cât mai departe de ei, dacă se poate nici să nu intrăm în contact cu ei. Exact așa și cu moartea. Nu o agreem, nu ne face plăcere că există, nu ne place când o simțim că bântuie prin apropiere, dar știm că existența ei este o certitudine. Și Adam știa.

De asemenea, prezența morții în noi este tot o certitudine, doar că noi nu știm, nu vrem, ne ferim s-o vedem și s-o recunoaștem ca atare. Și totuși, apropierea sau îndepărtarea de moartea fizică sunt relative, în sensul că, în pofida faptului că nu avem nici un motiv să ne gândim la moartea noastră cea după trup, ori de câte ori se ridică în sufletele noastre gândul sau imboldul răutății suntem mai aproape de moarte. Răutatea permanentizată cu acordul nostru și în urma alegerilor noastre în propria noastră viață, înseamnă că moartea își stabilește în noi un habitat permanent. Din acest motiv viața este o luptă permanentă împotriva răului, nu pentru a fi morali, ci pentru a fi vii.

Răul, propriul rău pe care nu-l înțelegem, dar, alegem să-l săvârșim, nu ne face imorali, răul ne omoară.

Și când mă gândesc câtă moarte purtăm în noi! Cu cât mai multă răutate, cu atât mai multă moarte. De aceea, uneori ni se pare că este irespirabil în lumea aceasta, pentru că, fiind creată pentru a întreține viața, a ajuns să găzduiască atât de multă moarte. Apăsarea pe care o simțim în această lume este, datorată faptului că, în ea a început să locuiască prea multă răutate, deci, prea multă moarte.

În Vechiul Testament, îndemnul pe care Dumnezeu l-a făcut poporului ales a fost acela de a alege viața (Deut. 30,19). Hristos a venit să ne aducă viață (In. 10,10). De ce? Nu aveam? Se pare că nu. Oamenii n-au înțeles. Cum ar fi putut? Să vină cineva - chiar Fiul Lui Dumnezeu fiind - și să le aducă ceea ce aveau deja, adică viață?! Însă, chiar din momentul în care Adam a ales, a ales pomul cunoștinței binelui și al răului, pomul lumii, iar nu pomul vieții. Cu alte cuvinte, el a renunțat la viață.

Astfel, ceea ce trăiesc azi oamenii nu mai este viață. Sunt doar propriile lor alegeri, propriile lor opțiuni. Pe acestea le trăiesc oamenii, iar nu viața. De aceea, în întreaga Sa misiune pământească, Mântuitorul n-a făcut altceva decât să arate contrariul: oamenii nu mai aveau viață în ei înșiși. Ceea ce aveau ei era doar o agitație răutăcioasă rezultată din frustrarea că propriile alegeri, cărora ei le spuneau viață, erau greșite și ei știau acest lucru. Aceste alegeri greșite erau ceea ce ei confundau cu viața. Dar, agitația, mișcarea, febrilitatea hrănirii cu lumea în care trăim nu este viață. Este mai degrabă o zbatere a morții, o zbatere spre moarte. Acestei zbateri îi spuneau oamenii din vremea lui Iisus Hristos viață. Și, tare mi-e teamă că, și noi, cei de azi, desemnăm eronat aceeași zbatere dureroasă rezultată din propriile alegeri greșite, cu termenul de viață.

Iată de ce ne îndoim că, atunci când vorbim despre moarte, ne-am referi la încetarea vieții noastre în trup și nu la răutatea rezultată din alegerile noastre, răutate atât de răspândită și, din păcate, atât de familiară nouă, celor care ne trăim moartea, travestită/confundată în mod permanent - și cu acordul nostru tacit - în viața însăși.

Revenind la postire, acum, la încheierea excursului nostru cu privire la modul în care ne amăgim dureros cu faptul că trăim, să spunem că, renunțarea la răutate, renunțarea la toate alegerile noastre în favoarea vieții, aceasta este cu adevărat postire. Postul asumat înseamnă a alege viața sau, poate, chiar a renunța la alegerile personale, a nu mai alege deloc, ci, în modul cel mai simplu și mai direct, a fi. A fi viu.