Actualitatea, importanța și necesitatea sfintelor icoane pentru viața și misiunea Bisericii azi

( Conferinţă Pastoral-Misionară, partea I ) 

de Pr. Nicolae Vintilă

Parohia Cisnădie I

                             Sfântul Ioan Damaschin

             Trăim într-o lume în care valorile imanente, materiale capătă tot mai mult teren în detrimentul celor spirituale. Factori de natură economică, financiară sau politică au dobândit o importanță primă în ciuda nevoilor de ordin spiritual atât de resimțite în aceste vremuri tulburi. Având la bază autonomia lumii și a omului față de Dumnezeu, modernitatea a tras concluzia că lumea poate fi gândită și fără existența lui Dumnezeu. Acest proces a început cu umanismul Renașterii, în care omul a fost pus în centru lipsindu-l de orizontul infinității; a continuat în secolul al XVIII-lea, cu Iluminismul, în care omul deja își proclamă autonomia față de Dumnezeu și Biserică. Tezele lui Voltaire și Diderot și ai altora precum aceștia, au  rămas extrem de vii și incitante și în perioada modernă, în care Nietzche anunța moartea lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu a murit, conform unui personaj dostoievskian, totul e permis. Așa toate aspectele societății  au primit amprente evoluționiste, apoi și nihiliste care au creat terenul  propice fenomenului secularizării cu tot ce presupune el. Lumea se vrea ieșită de sub tutela lui Dumnezeu, respinge transcendența Sa pe de-o parte, iar pe de altă parte își declară neutralitatea. Pentru omul postmodern totul e permis, el nu mai poate face diferența între bine și rău, confundă adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, zgomotul este muzică, iar kitschul devine artă. Sfinții sunt desconsiderați, în schimb starurile sunt adulate, ele fiind exponentele unei adevărate explozii de senzualitate. Sincretismul, agnosticismul, indiferentismul, scientismul, neopozitivismul cuprind tot mai mult lumea. Am putea spune că omul a câștigat lumea, dar și-a pierdut sufletul. În virtutea acestei autonomii, omul devine prizonierul lumii unde trăiește, supus angoaselor și, de ce să nu o spunem, forțelor demonice. 

            Fenomenul secularizării înseamnă declarația de război pe care societatea occidentală a dat-o Bisericii. În condițiile în care Biserica are rolul de a sacraliza lumea, cultura apuseană tinde spre emanciparea de sub tutela autorităților ecleziastice. Datorită antropocentrismului omul își adoră limitata-i rațiune. Chiar dacă începutul secolului al XX-lea a debutat sub auspicii dintre cele mai pozitive, caracterizate de progres de ordin științific și tehnologic, din punct de vedere spiritual avem parte de un cert regres.

            Biserica este stâlpul și temelia Adevărului. Ea are datoria să  gândească continuu, să găsească mijloace și metode pentru a duce la desăvârșire pleroma, chiar și în aceste vremuri deloc ușoare. Misiunea constituie o necesitate permanentă ce revine întregii Biserici, un mandat de la care nu se poate sustrage, aceasta este extinderea împărăției lui Dumnezeu pe pământ [1]. Sarcina Bisericii nu e numai de a-și proteja identitatea și unitatea, ci de a se pregătii pentru viitor, ca o comuniune de mărturisire preocupată de a-și asigura transmiterea Tradiției către noile generații. Memoria istoriei mântuirii nu trebuie să fie pierdută, ci trebuie să fie păstrată cu fidelitate. Este important ca membrii Bisericii să aibă conștiința apartenenței la istorie, să actualizeze și să vivifice ceea ce strămoșii au păzit și apărat uneori chiar cu prețul vieții, tezaurul Tradiției.

                                                                           

            Tradiția, presupune așadar, nu numai a afirma ce s-a întâmplat în trecut, ci a fi mărturisitor a ceea ce face Dumnezeu pentru fiecare generație [2]. Transmiterea Tradiției e un act fundamental pentru Biserică și de aceea toate resursele trebuie puse în joc. Biserica e chemată să dea sens lumii, să o umple de conținut sublim. Ea nu e numai ”poporul lui Dumnezeu”, ci și semnul prezenței lui Dumnezeu în lume. Chiar în această  orbire a lumii, dorința lui Dumnezeu rămâne aceeași, de a conduce lumea la desăvârșire, Bisericii îi revine sarcina de a netezii calea spre Adevăr.  

                                                                                                              

            Trăim într-o eră a desacralizării, cu tot ce presupune, și așa cum am amintit mai sus, aceste componentele ale postmodernismului le întâlnim în toate aspectele vieții. În ciuda acestor evidențe, noi nu trebuie să luptăm împotriva lor, trebuie mai întâi să le înțelegem iraționalitatea, iar mai apoi să venim cu inițiative, cu valori alternative, cu modele. Modelul suprem este DOMNUL HRISTOS care este:„  Același, ieri  și astăzi și în veci”(Evr.13,8). Ființa noastră, care s-a închis prin cădere iubirii lui Dumnezeu, nu se redeschide decât prin Hristos, Care ni s-a făcut darul culminant al lui Dumnezeu. Dumnezeu ia astfel formă de dar, care se dăruiește oamenilor cu infinitatea iubirii Sale în chip uman, apropiat nouă la maximum, ce vrea să se dăruiască într-o maximă intimitate cu plenitudinea Sa în mod continuu [3] . Mântuitorul a venit în lume cu misiunea mântuirii și înnoirii lumii și a omului. De aceea, El vrea ca fiecare persoană să fie o lumină ce „ luminează tuturor”(Mt.5,16). Iată cum Întruparea lui Hristos ne îmbracă pe toți în veșnicie, iar moartea Lui se face eliberatoarea morții noastre [4] .Acesta reprezintă și temei prim al existenței icoanei [5]

                                 Sfântul Grirorie de Nazianz

       Cuvântul își găsește prelungirea în icoană [6] . Preluând  misiunea cuvintelor Evangheliei, icoana devine imagine liturgică [7] . Este emblematică această legătură de negrăit între textul liturgic și icoană . Mai mult , icoana țintește spre inima și culmea actului liturgic, Euharistia [8]. Așadar, prin icoană are loc legătura nemijlocită a limbajului plastic de Adevăr, fapt ce conferă limbajului plastic dimensiuni dogmatice [9] .Iată cum, icoana devine Evanghelia în culori, așa cum Evanghelia este icoana verbală a lui Hristos [10] .  

         

          Domnul Iisus Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat este prima icoană [11]. Chipul Său s-a întipărit întâi în inimile ucenicilor ca o pecete mai de neșters decât pe mahramă, de acum Chipul Domnului Hristos era pentru ei icoană sfântă. Cel ce se dovedise viu, biruind moartea prin înviere, trebuia să fie viu și în viața și în cugetul și în viața tuturor fiilor Bisericii Sale [12].

            Icoana s-a integrat firesc în cultul bisericesc, astfel liturgic, prezența euharistică a Fiului lui Dumnezeu în Biserica s-a acordat firesc cu reprezentarea iconografică. Dacă în Sfânta Euharistie avem prezența reală și nu simbolică a Trupului Domnului nostru Iisus Hristos, în icoană avem o prezență prin energie stabilită prin relația icoană-prototip. Participând la Sf. Liturghie, inimile noastre devin purtătoare de Hristos, iar prin icoane ne sfințim cugetul și ochii duhovnicești cu marile taine din orbita transcendentă. Acest lucru se petrece  pentru că arta icoanei nu este autonomă, ci este inclusă în misterul liturgic [13]. Mai mult, icoana face reală în cult prezenta Bisericii nevăzute [14].Astfel cultul icoanelor intră în cursul firesc al Tradiției bisericești, instructivă fiind în acest sens paralela care se poate stabili cu imnografia [15]. Prin urmare icoanele devin realități pnevmatizate ale lui Hristos, in ele Sfinții Părinți văzând o sălășluire a lui Hristos sau a Duhului Său, respectiv a puterii și lucrării dumnezeiești necreate, un mijloc de unire cu Dumnezeu prin contemplare [16] .La fel și Sfinții, prin  strădania lor continuă de a-și îndumnezeii firea umană au devenit fii și moștenitori prin harul lui Dumnezeu, și prin aceasta mijlocitori între Dumnezeu și om și icoane vii de urmat în credință și în acest efort, în această epectază de îndumnezeire a firii noastre umane [17].

             Rațiunea existenței icoanei este de a arăta ceea ce nu se vede [18], ea fiind cerută de insuficiența firii omenești, care nu poate avea cunoștința deplină a celor nevăzute și  are nevoie de reprezentări perceptibile. Nevoia de a avea în față o icoană decurge din caracterul concret al sentimentului religios, care adesea nu se mulțumește cu o simplă contemplație spirituală și caută să se apropie de Divinitate în chip nemijlocit. Privind și rugându-se în fața ei, omul își satisface ochii sufletului cu misterul ce-l înconjoară, are nevoie să sărute sau să o atingă, lucru firesc pentru că omul se compune din suflet și trup[19].Ea nu rămâne o simplă imagine sacră, ci procură sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu și al Sfinților [20].Icoana indică coborârea lui Hristos în lume și participarea omului la viața divină [21].Prin icoană are loc deplina intimitate între fața omenească sau persoana umană și caracterul personal și iubitor a lui Hristos și om. Astfel oamenii nu mai sunt înfricoșați să privească la fața omenească și plină de slavă dumnezeiască a lui Dumnezeu cel întrupat, ci dimpotrivă sunt dornici să o privească neîncetat și să o vadă ca model de desăvârșire a feței lor proprii [22].

---

[1] Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003, p. 264.

[2] Pr. Prof. Aurel Pavel, Reflecții critice asupra misiunii creștine, vol. I, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 25.

[3] Pr. Prof. D. Stăniloae, Creația ca dar și tainele Bisericii, Art. în Ortodoxia , An XXVIII,  Nr. 1,  1976, p. 12.

[4] Pr. Prof. I. Bria, Harul Botezului și viața duhovnicească creștină, Art. în Glasul Bisericii, An  XIX,  Nr. 1-2, 1960,  p. 939

[5] Drd. D. Ichim, Învățătura ortodoxă despre sfintele icoane , Art. în Studii Teologice, An  XXII, , Nr. 5-6,  1970, p. 449.

[6] Michael Quenot, De la icoană, la ospățul nupțial, Ed. Sophia, București, 2007, p. 86.

[7] Idem, Sfidările icoanei, Ed. Sophia,  București, 2004, p. 85.

[8]Idem, De la icoană, la ospățul nupțial, Ed. Sophia, București, 2007, p 96.

[9] Pr. Serghei Bulgakov, Icoana și cinstirea sfintelor icoane, Ed. Anastasia, București, 2000, p. 16.

[10] Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Cinstirea Sfintelor Icoane în Cultul ortodox, Art. în Mitropolia Ardealului,  An XX, Nr.  9-10, 1975, p. 592.

[11] Pr. Prof. N. Petrescu, Cinstirea sfintelor icoane, Art. în Mitropolia Olteniei, An XXXIII, Nr. 7-9, 1981, p. 436.

[12] Pr. Ilie D. Brătan, Sfintele icoane, Art. în Mitropolia Olteniei, An XXIX, Nr. 7-8, 1977, p. 576.

[13] Drd. D. Ichim, art. cit., p. 450.

[14] Pr. Dr. Ioan Dură, Icoana și Liturghie, Art. în Ortodoxia, An XXXIV, Nr 1, 1982, p. 87.

[15] Drd. Adrian Alexandrescu, Duminica Ortodoxiei și cinstirea sfintelor icoane, Art. în Studii Teologice, An XXXVI, Nr.7-8, 1984, p. 534.

[16] Pr. Asist. Dr. N. V. Dură, Teologia icoanelor, în lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe, Art. în Ortodoxia, An XXXIV, Nr. 1, 1982, p. 56.

[17] Arhid. Prof. Ioasaf Ganea, Art. în Ortodoxia, An XXXIV,Nr.1,1982, p.94-95.

[18] Pr. D. Fecioru, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, Art. în Ortodoxia, An XXXIV, Nr. 1 , 1982, p. 33.

[19] Drd. D. Ichim, art. cit., p. 444.

[20] Pr. Prof. Ene Braniște, Teologia icoanelor, Art. din Studii Teologice IV, Nr. 3-4, în Integrala  „Vremea este a face Domnului…”, vol. II, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 566.

[21] Leonid Uspensky, Teologia Icoanei, Ed. Anastasia, București, 1994, p 115.

[22] Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2004, p. 109.