de Pr. Prof. Ion Ciungu
( context politico-religios; date biografice; specificul evangheliei după Marcu; )
Biserica din Alexandria.
„…şi prinzând pe sfânt, i-au pus o funie de
grumazul lui şi-l târau zicând: «
să-l tragem pe boul acesta la ocolul boilor ! » Iar Sfântul Marcu
mulţumea lui Hristos Mântuitorul zicând: « Mulţumesc Ţie Doamne Iisuse
Hristoase că m-ai învrednicit să pătimesc aceasta pentru numele Tău ! » Şi
fiind târât Sfântul pe pământ şi pe pietre ascuţite, i se rănea trupul de
ascuţişul pietrelor, roşindu-se acel drum de sângele lui.”
Aceste evenimente se întâmplau
într-o zi de Paşti, pe data de 24 aprilie, în cetatea Alexandria, din Egipt.
Tocmai în ziua în care evanghelistul Marcu cinstea prin rugăciuni Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, elinii, conducători ai Alexandriei, cinsteau pe
zeul lor Serapid.
Din
Proloage
aflăm că evanghelistul Marcu L-a vestit pe Domnul nostru Iisus Hristos în
Egipt, Libia şi Pentapole „vreme de
doisprezece ani”, iar ca an al morţii e
dat anul 68.
A ) Contextul politic ( Nero ) şi religios ( zeul Serapis )
a)
Politic
În 19 iulie, anul 64 d. Hr., Roma
a fost mai mult de jumătate distrusă de un incendiu. “ Cauza incendiului nu se
cunoaşte, dar opinia publică socotea vinovat pe Nero, care, cu vanitatea sa de
artist închipuit ar fi voit să admire un spectacol unic şi să construiască o
capitală nouă şi măreaţă. Ca să potolească furia mulţimii, Nero a abătut
acuzaţia asupra creştinilor, contra cărora a început o violentă prigoană.
Nefiind dovediţi autori ai incendiului, ei au fost totuşi condamnaţi ca duşmani
publici, oameni periculoşi prin « superstiţiile » lor ( august 64
).
Persecuţia a fost de o cruzime
înspăimântătoare, potrivită cu nebunia împăratului şi cu fanatismul poporului
înfuriat. Istoricul Tacit spune că unii creştini au fost îmbrăcaţi în piei de
animale sălbatice şi sfâşiaţi de câini, alţii răstigniţi, alţii unşi cu răşină
şi arşi pe rug de vii, luminând noaptea grădinile lui Nero, care da spectacole
de curse.
Aceste scene de groază au rămas
neşterse în amintirea creştinilor. Din vechea tradiţie bisericească, se ştie că
au murit sub Nero , la Roma, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, foarte probabil
în anul 67. După mărturii creştine şi păgâne, numărul victimelor a fost mult
mai mare. Tacit vorbeşte de o mulţime uriaşe – ingens multitudo, iar
Clement Romanul de o mare mulţime de creştini…Unii scriitori creştini cred că
Nero a dat un decret prin care se interzicea creştinismul, concretizat în
formula « non licet esse vos », numit
« Institutum Neronianum »... Se crede că persecuţia s-a limitat la
creştinii din Roma, dar o dată începută ea expunea pretutindeni pe creştini la
prigoane din partea păgânilor.”
Înţelegem că conflictul
declanşat, cu mulţi ani în urmă, ajungea la culme. Între timp comunitatea
creştină din Alexandria se dezvoltase prin harul Mântuitorului.
Cu doi ani înainte de a fi legat cu
funia de gât şi târât, Marcu fiind înştiinţat că liderii păgâni din Alexandria
îl urmăresc pentru a-l ucide, “ a pus credincioşilor episcop pe Anania şi trei
preoţi, pe Maleon, Savin şi Kedron, şapte diaconi şi alţi unsprezece clerici
pentru slujba bisericească. Apoi a plecat la Pentapoli...”.
b)
Context religios în Alexandria
Să ne informăm pe scurt, la nivel
de dicţionar, despre acest port din Egipt.
“Acest oraş întemeiat de
Alexandru cel Mare ( 332 î.d. Hr.), celebru prin farul înalt de 400 de picioare
care îi lumina rada, fu în timpul Ptolemeilor centrul artistic şi literar al
Orientului şi unul din principalele focare de civilizaţie elenistică ( muzeu,
bibliotecă ). Biserica din Alexandria jucă , în dezvoltarea creştinismului, un
rol major.”
Înainte de a ajunge să joace un “rol major” , Biserica
creştină din Alexandria
trebuia întemeiată, întărită şi dezvoltată într-un context păgân diabolic de
ostil lui Iisus Hristos.
Ptolemeu I, stăpân grec peste Egipt, după moartea lui
Alexandru cel Mare, ( 323 î. d. Hr.), introduce în Egipt cultul zeului Serapis,
cu trăsături ale zeului egiptean Osiris şi ale zeilor greci Zeus, Dionysos şi
Asklepios. Despre Serapis aflăm următoarele:
“Zeu helenistic hibrid, elaborat prin sincretism artificial
de teologii alexandrini şi introdus în Egipt sub Ptolemeu I, din nevoia
politică a unei divinităţi commune greco-egiptene. I s-au atribuit unele
trăsături ale lui Osiris, dar esenţialul era împrumutat de la Zeus, Dionysos şi
Asklepios, cu dublu etimon onomastic ( Osiris şi Apis ) şi numit întâi Serapis
de greci… A fost impus ca zeu de căpetenie, patronând lumea morţilor,
fecunditatea şi medicina, iar din secolul III e.n. devenind şi divinitate
solară; exercitarea cultului avea şi aspecte orgiastice, iar mai târziu când acest
cult s-a răspândit pe teritoriul roman, romanii tradiţionalişti l-au respins ca
immoral. Era patronul noului Serapeum alexandrin ( continuând pe cel din Memphis ) – una din cele
şapte mununi ale lumii, construcţie vastă posedând şi un sanatoriu unde bolnavii
erau vindecaţi uneori miraculous. Statuia lui Serapis, ridicată în Serapeum de Ptolemeu, ca
tipologie înfăţişa un grec pur, fără trăsături egiptene, cu sceptrul în mână,
la picioare cu un Cerber şi un şarpe; identitatea statuii e confirmată şi de
istoricul egiptean Manethon.”
Cu preţul vieţii, evanghelistul
Marcu avea, deci, de înfruntat în numele Domnului nostru Iisus Hristos o
diabolică tradiţie helenisto-egipteană. Diabolică, dat fiind faptul că, după
cum explică apostolul Pavel, jertfele neamurilor ( păgânilor ) erau destinate
demonilor, nu lui Dumnezeu
( 1 Corinteni 10, 20-21; Epistola 1
Corinteni a fost scrisă în anul 56, alţii zic anul 59).
-
În ziua de Paşti, probabil anul 68, 24 aprilie, seara,
dispreţuit şi istovit în urma rănilor şi hemoragiei provocate de elinii din
Alexandria, Marcu fu aruncat în temniţă. La miezul nopţii s-a făcut cutremur
mare, îngerul Domnului coborându-se din cer s-a atins de el şi i-a zis: „
Robule al lui Dumnezeu, Marcu, vârfule al sfinţilor celor din Egipt, iată
numele tău este scris în cartea vieţii din cer şi eşti numărat cu Sfinţii
Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănţuitor cu
puterile cele de sus, arhanghelii vor primi în cer duhul tău şi moaştele tale
pe pământ vor fi păzite.” Evanghelistul Marcu îşi întinde mâinile în sus şi
mulţumeşte Domnului său Iisus Hristos pentru că l-a rânduit cu sfinţii Săi.
Însuşi Domnul vine la Marcu şi-i zice: „ Pace ţie, Marcu, Evanghelistule al Meu
!” Marcu îi răspunde: „ Pace Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase !” ( Vieţile
Sfinţilor… )
-
În dimineaţa de 25 aprilie l-au scos pe Marcu din temniţă
şi iarăşi i-au legat funia de gât şi l-au târât peste pietre ascuţite, repetând
insulta : „ Să tragem boul la ocolul boilor !” Marcu mulţumea lui Dumnezeu şi
zicea: “ În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul Meu !” Apoi şi-a dat duhul. ( Vieţile Sfinţilor… )
-
„Necuraţii elini” au făcut foc cu intenţia să ardă corpul
lui Marcu. Însă, din cauza ploii mari cu piatră, care a stins focul, şi din
cauza cutremurului mare care a urmat, corpul a fost părăsit de aceia. Au venit,
în schimb, creştinii credincioşi şi l-au dus la locul unde Marcu îşi făcea de
obicei rugăciunile şi unde cânta psalmi. Apoi l-au pus cu cinste într-un
mormânt de piatră. ( Vieţile Sfinţilor pe Aprilie, Simeon
Metafrast, Despre pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu . Metafrast a trăit în
sec X
).
-
Prima persoană cu care evanghelistul Marcu a avut de a
face în Alexandria a fost cizmarul Anania, la care mersese să-şi repare papucul.
În timp ce Anania lucra la papuc şi-a rănit grav mâna cu unealta de lucru.
Marcu i-a vindecat mâna pe loc, scuipând jos, făcând tină şi ungându-l în
numele lui Iisus Hristos. ( Vieţile Sfinţilor pe Aprilie ).
-
„O veche tradiţie
occidentală ne informează că Sfântul Marcu a predicat şi în Italia de Nord,
întemeind Biserica din Aquileea (
Veneţia ).” ( Studiul Noului Testament ; următoarele informaţii sunt tot de
aici, până la indicarea altei surse ).
-
Marcu fusese ucenic şi colaborator al Sf. Apostol Petru.
Şi-a însuşit felul de predicare al lui Petru, a adăugat şi amintirile sale
personale, apoi la cererea creştinilor din Italia a scris textul cunoscut sub
numele de Evanghelia după Marcu. ( Anul 63;
protestanţii zic anul 70 ).
-
Mai înainte a fost ucenic şi colaborator al Sf. Apostol
Pavel, „însoţindu-l cu întreruperi până la sfârşitul primei captivităţi romane.”
-
Avea şi numele de Ioan, ca nume ebraic. Astfel, el este
numit şi Ioan Marcu. E amintit de zece ori în Noul Testament. Astfel, în
Faptele Apostolilor e amintit de 6 ori ( de 4 ori cu numele de Marcu şi de 2
ori cu numele de Ioan : cap. 12, v. 12 şi 25;
cap. 15, v. 37 şi 39 ; cap. 13, v. 5 şi 13). În epistolele pauline de trei ori ( Coloseni
4, 10 ; Filimon 24 ; şi 2 Timotei 4, 11).
Şi o dată în prima epistolă a Sfântului Petru, cap. 5, v 13.
-
Ioan Marcu era evreu din Ierusalim. Mama lui se numea
Maria. Potrivit unei vechi tradiţii, în casa părinţilor săi a avut loc Cina cea
de Taină. Tot acolo se adunau primii creştini „pentru cateheză şi rugăciune.” (
Fapte 12, 12 )
-
O veche tradiţie spune că Marcu făcea parte din cei 70 (
sau 72 ) de ucenici aleşi de Mântuitorul pe lângă cei 12 apostoli. Dintre cei
70 (sau 72) mai făceau parte şi Iosif din Arimatea, Nicodim, Luca, Cleopa, etc.
-
Mulţi comentatori consideră că Marcu este tânărul care
mergea după Mântuitorul în noaptea arestării Lui. ( Marcu 14, 51-52 ). De
asemenea, că el este tânărul bogat care l-a întrebat pe Mântuitorul ce trebuie
să facă pentru a avea viaţă veşnică. (Marcu 10, 17-22). Tot Marcu ar fi
persoana care a aşteptat cu urciorul cu apă pe Petru şi pe Ioan pentru a-i
conduce la locul unde urma să fie Cina cea de Taină. (Marcu 14, 13-14 ).
-
După o veche tradiţie occidentală, citată de Ipolit,
Marcu era din tribul lui Levi ( ca şi vărul sau nepotul său Barnaba) şi
intenţiona să devină preot la Templul din Ierusalim. Însă întâlnirea cu Domnul
i-a schimbat destinul. ( Legătura cu marele preot Caiafa i-a permis lui Marcu
să-i faciliteze lui Petru intrarea în curtea lui Caiafa, când Iisus a fost judecat).
( Ioan 18, 15-16 ).
-
„Tradiţia Bisericii şi « Listele » celor
şaptezeci de ucenici vorbesc de două persoane deosebite, dintre care
Marcu-Evanghelistul a ajuns episcop de Alexandria, hirotonit de Petru, iar Ioan
Marcu, episcop de Biblos, oraş la nord-vest de Damasc, în Siro-Fenicia, aproape
de Marea Mediterană. Se serbează de Biserică la 4 ianuarie cu soborul celor
şaptezeci.” ( Dicţionar al Noului Testament, p 230 şi 302 ).
-
„Data la care Marcu a venit la Alexandria este nesigură. Cronica lui Eusebiu (Chronicle of Eusebius ) o atribuie primilor ani ai lui
Claudius ( 41-44 d. Hr.) şi mai târziu afirmă că primul succesor al Sfântului
Marcu , Anianus, a succedat la Scaunul Alexandriei (See of Alexandria ) în anul al optulea al lui Nero ( 61-62 ). În această
situaţie Marcu a fost episcop de Alexandria o perioadă de aproximativ douăzeci
de ani. Acest lucru nu este imposibil , dacă am presupune în concordanţă cu
oarecare evidenţă timpurie că Sf. Petru a venit la Roma în anul 42 d. Hr.,
Marcu fiind poate cu el. Dar Faptele Apostolilor ridică dificultăţi
considerabile….”
-
„Data morţii lui Marcu este nesigură. Sf. Ieronim (St. Jerome, De Vir. Illustr.", viii ) o atribuie anului al
optulea al lui Nero ( 62-63 ), dar aceasta este probabil numai o deducţie din
afirmaţia lui Eusebiu, Istoria
Bisericească (Church History II.24 ) că în
acel an Anianus i-a succedat Sfântului
Marcu în Scaunul Alexandriei... “
(
Catholic Encyclopedia )
C) Specificul Evangheliei după Marcu ( secretul mesianic; textul
cel mai viu; Sclavul-Mântuitor )
a)
Secretul mesianic
„O trăsătură caracteristică este
faptul că Iisus evită să se dea pe faţă ca Mesia. Demonilor le interzice să-L
recunoască de « Sfânt
al lui Dumnezeu »
( 1, 24 ), « Fiu al lui Dumnezeu » ( 3, 11 5,7), iar apostolilor le opreşte cu asprime
să-l proclame în faţa lumii ca atare ( 8, 30 ). Motivul tăinuirii identităţii
sale mesianice stă în neînţelegerea sau înţelegerea greşită cu care poporul ar
fi întâmpinat această dezvăluire din partea lui Iisus. Mântuitorul şi
răscumpărătorul lumii de păcat nu se putea prezenta cu succes în faţa unei
mulţimi care aştepta un Mesia liberator de sub jugul roman. Dar semnificaţia
profundă a acestei atitudini a lui Iisus poate fi şi întemeiată pe credinţa
evanghelistului şi a Bisericii primitive că Iisus nu poate fi înţeles în
întregime decât după învierea lui din morţi.”
b) Textul Evangheliei după Marcu este fără preocupare
stilistică, este ca o „stenogramă, singura grijă a redactorului fiind aceea de
a nu scăpa nimic din ceea ce aude şi trebuie să consemneze.” Este textul “cel mai viu, mai direct, mai
deschis, mai spontan, mai sincer, în contact mai intim cu realitatea imediată.”
c) Sclavul-Mântuitor
Specificul evangheliei după Marcu
este evidenţiat prin comparaţie cu celelalte evanghelii de chinezul Witness Lee:
„Ioan
prezintă pe Dumnezeul-Mântuitor, accentuând divinitatea Mântuitorului în
umanitatea Lui. Matei prezintă pe Regele-Mântuitor. Marcu pe
Sclavul-Mântuitor şi Luca pe
Omul-Mântuitor. Matei, Marcu şi Luca sunt sinoptici în portretizarea umanităţii
Mântuitorului sub diferite aspecte, cu divinitatea Sa. Din moment ce Marcu Îl
prezintă pe Mântuitorul ca sclav, el nu spune genealogia şi statutul Lui, din
cauză că strămoşii unui sclav nu sunt vrednici de notare. Ba mai mult, în
contrast cu Matei care ne prezintă minunatele învăţături şi parabole ale
Mântuitorului cu privire la Împărăţia Cerului, şi Ioan care prezintă profundele
Sale revelaţii ale adevărurilor divine, intenţia lui Marcu nu este de a ne
impresiona cu minunatele cuvinte ale Sclavului, ci cu excelentele Sale fapte
din serviciul evangheliei Sale… Un astfel de Sclav i-a servit pe păcătoşi ca
Sclav-Mântuitor al lor, cu viaţa sa ca preţ de răscumpărare ( 10, 45 ), pentru
împlinirea scopului etern al lui Dumnezeu, al Cărui Sclav era.”
De
fapt „secretul mesianic” este în concordanţă cu profeţiile făcute cu secole
înainte de Dumnezeu prin profetul Isaia, insistând pe fidelitatea consecventă
şi umilă a lui Mesia faţă de Dumnezeu, încât Mesia e numit Sclav ( Slugă, Rob )
al Domnului.
Witness
Lee indică texte din profetul Isaia referitoare la Sclavul Domnului şi
împlinite în Iisus, aşa cum e descris de Marcu. Din textele indicate amintesc
următoarele:
Isaia 42, 1-4 şi 6-7
“Iată Sluga Mea pe Care o
sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va
propovădui popoarelor legea Mea.
Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui.
Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. El
va propovădui legea Mea cu credincioşie;
El nu va fi nici obosit, nici
sleit de puteri, până ce nu va fi aşezat legea pe pământ; căci învăţătura Lui
toate ţinuturile o aşteaptă.”
„Eu, Domnul, Te-am chemat
întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mână şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca
legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor;
Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoţi din temniţă pe cei robiţi şi din
adâncul închisorii pe cei ce locuiesc intru întuneric.”
49, 5-7
“Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea, dar Eu nu M-am împotrivit şi nici nu
M-am dat înapoi.
Spatele l-am dat spre bătăi şi
obrajii mei spre pălmuiri, şi fata Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor.”
52,
13 - 53, 12.
“Iată că Sluga Mea va propăşi, Se va sui, mare Se va face şi Se va înălţa
pe culmile slavei!
Precum mulţi s-au spăimântat de El - aşa de schimonosită Îi era înfăţişarea Lui, şi chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii, -
Tot aşa va fi pricină de uimire pentru multe popoare; înaintea Lui regii
vor închide gura, că acum văd ceea ce nu li s-a spus, şi înţeleg ceea ce n-au
auzit.
Cine va crede ceea ce noi am
auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi?
Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca
o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm
la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag.
Dispreţuit era şi cel din urmă dintre
oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi
acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.
Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre
şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi
chinuit de Dumnezeu,
Dar El fusese străpuns pentru păcatele
noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.
Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare
pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale
tuturor.
Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a
deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas
înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.
Întru smerenia Lui judecata Lui s-a
ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!
Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.
Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de
lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise
nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui.
Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească
prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe
urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.
Scăpat de chinurile sufletului Său, va
vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele
Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra
Sa.
Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre
cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul
Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat
fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa.”
D) Biserica din Alexandria Egiptului “a fost întemeiată de
Sfântul Marcu Evanghelistul, în jurul anului 42 d. Hr., şi pretinde jurisdicţie
peste toţi creştinii de pe continentul african.”
„Astăzi trei Biserici
pretind a fi moştenitoare directe ale Bisericii originale a Alexandriei.”
1) Biserica Ortodoxă Coptă a
Alexandriei, o Biserică Ortodoxă Orientală, necalcedoniană, având între 12 şi 18
milioane de aderenţi.
2) Biserica Ortodoxă
Răsăriteană a
Alexandriei , cunoscută şi ca Biserica Ortodoxă Greacă a Alexandriei,
o Biserică Ortodoxă Bizantină, având cam peste 1 milion şi jumătate de
aderenţi.
3) Biserica Catolică Coptă, cunoscută şi ca Biserica
Ortodoxă Apuseană a Alexandriei, una din cele 22 de Biserici Catolice
Răsăritene, care este în deplină comuniune cu Biserica Catolică condusă de
papa, episcopul Romei. Are peste 163 de mii de aderenţi.
„Sf. Marcu , reprezentat ca un leu, este o
iconografie tipic creştină derivată din viziunile profetice cuprinse în
Apocalipsa lui Ioan, cap. 4, verset 7. Leul este una din cele patru creaturi
vii.... Aceste fiinţe au fost mai înainte descrise de profetul Iezechiel. ”
Leul
Sfântului Marcu este simbolul cetăţii Veneţiei. Rămăşiţele Sfântului Marcu au
fost furate din Alexandria în anul 828 de către Rustico da Torcello şi Bon da
Malamocco şi au fost duse în Veneţia. Sunt acum în Basilica Sfântului Marcu.
