luni, 5 martie 2012

Postul creştinilor


„Postul ne poate fi tuturor dascăl iscusit.
1)    Îl face să înţeleagă repede pe postitor că omul are nevoie de foarte puţină mâncare şi băutură şi că suntem, îndeobşte, lacomi, mâncând şi bând cu mult peste necesităţi, adică peste ceea ce cere natura.
2)    Postul învederează sau descoperă cum nu se poate mai bine neputinţele, slăbiciunile, scăderile sufletului, păcatele şi patimile sale, întocmai cum o apă stătută, tulbure, când începe să fie filtrată îşi scoate la iveală impurităţile şi gângăniile care mişună prin ea.
3)    Ne arată cât de necesar ne este să alergăm la Domnul, din toată inima, să căutăm la El milă, ajutor, mântuire.
4)    Postul descoperă viclenia, perversitatea şi răutatea duhurilor fără de trup, cărora, fără să ne dăm seama, ne-am supus şi le-am făcut pe plac mai înainte şi a căror cruzime iese acum la iveală, după ce am fost luminaţi de lumina harului dumnezeiesc, ceea ce le face să se înverşuneze împotriva noastră, fiindcă nu le mai călcăm pe urme”.

(Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005,  p 283-284).

duminică, 4 martie 2012

Voi n-ati fost cu noi în celule

de Radu Gyr

 



Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.


vineri, 2 martie 2012

Cântecul lui Dumnezeu

"Omul este o compoziţie muzicală, un imn minunat scris pentru activitate creativă intensă." Sfântul Grigorie de Nissa(PG 44, 441 B)

În gândirea Sfântului Grigorie, omul nu este numai un cântăreţ, ci un cântec. Nu suntem doar un cântec, ci cântecul lui Dumnezeu. Într-adevăr una dintre învăţăturile părinţilor este că întreaga creaţie este cântecul lui Dumnezeu revelat (sau interpretat) în existenţă. “Să fie lumină,” este mai mult decât o poruncă: este interpretarea unei fraze muzicale care aşează universul în ritmul unei fugi. Dumnezeu cântă. Toată creaţia cântă. Cântecul de laudă al creaţiei este oferit lui Dumnezeu, Autorul tuturor lucrurilor. Cântecul creaţiei este deasemenea o revelaţie a adevărului despre existenţa sa. Muzica nu este distracţie: a cânta corect este chiar miezul (natura) creaţiei.

Îngerii în vedenia lui Isaia (capitolul 6) strigă unul către altul în cântare, "Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Tu, O, Doamne, Dumnezeul oştirilor....." Cântecul unuia cheamă cântecul celorlalţi. Adorarea este oferirea întregii noastre fiinţe, chemarea întregii creaţii să-şi unească cântecul cu  imnul pe care Însuşi Dumnezeu îl cântă.

A te recunoaşte ca imn al lui Dumnezeu, o frază muzicală din opera creaţiei Sale, înseamnă a-ţi afirma atât unicitatea cât şi comuniunea cu întregul. Rugăciunea noastră, închinarea noastră, vieţile noastre sunt un răspuns al cântării noastre la cântecul pe care Însuşi Dumnezeu l-a insuflat.

Suntem ceea ce gândim. Am remarcat faptul că mentalitatea modernă a minimalizat rolul muzicii în existența umană. Muzica este ceva pe care noi îl producem, o industrie creată să ne îmbogățească financiar. Un instrument de glorificare a egou-lui. Muzica este deformată.

În aceeași măsură în care societatea noastră a transformat muzica într-o vastă industrie financiară, oamenii au devenit mai puțin muzicali. Abilitatea de a cânta la un instrument (altul decât air guitar - chitară imaginară) e din ce în ce mai rar întâlnită.        Programele de muzică  în cadrul școlar sunt considerate prea scumpe pentru a fi finanțate. Numărul tinerilor fără o pregătire formală sau experiență în muzică continuă să crească. Oamenii rar cântă împreună (un obicei comun înaintea modernității) cu excepția mediilor bine organizate în acest sens. Muzica populară (muzica poporului) dispare rapid (realitatea este poate mai amară în America decât în Europa).

Nu intenționez să prezic dispariția muzicii - pentru că ființele umane sunt un cântec iar cântecul nu va înceta. Dar a trăi într-o manieră străină de noi înșine, ca și cântec al lui Dumnezeu, înseamnă a trăi o goliciune existențială. Dacă omul este un cântăreț, atunci el trebuie să cânte și să-I cânte lui Dumnezeu.


This entry was posted on January 19, 2012 at 9:24 am and is filed under Orthodox Christianity.   You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

traducere by Flavius

Postul – viaţa noastră

de Lucian OLARU



Motto: „Nimeni nu poate fi mai bogat decât cel ce îl poartă mereu în inimă pe Hristos şi harul său.”[1]
„Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi  şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa, într-o direcţie pozitivă”[2].

Toată viaţa noastră este un post. Sensul cel mai larg al postului este acela de a ne abţine (reţine) de la orice lucru sau faptă care ne face de ruşine sau care aduce un oarecare prejudiciu imaginii publice pe care o are fiecare dintre noi într-o societate; un sens puţin mai restrâns al postului este acela că fiecare om trebuie să aibă reţineri (abţineri) de la anumite fapte sau vorbe care displac soţiei, prietenei, părinţilor sau chiar şefului de la serviciu;
Tot un „post” putem socoti că este şi atunci când împrumutăm fapte, atitudini comportamentale, expresii sau mimică, (gesturi care nu ne definesc în mod normal), cu singurul scop de a impresiona pe cei din jur sau pentru a ne încadra bine într-o mini-societate (micro-societate) pe care o considerăm noi a fi grupul cel mai tare la care trebuie să fim şi noi membri!
Chiar şi astăzi multă lume posteşte: rabdă de foame, se înfrânează de bunăvoie de la alimentele ce conţin prea multe calorii pentru a nu se mai îngrăşa sau pentru a slăbi; greşala este că această înfrânare nu se face pentru suflet, pentru Dumnezeu, ci pentru trup. Dacă încercăm să coordonăm nevoia de post (pierderea câtorva kg) cu postul Bisericii pentru curăţirea sufletului, vom vedea că este uşor şi obişnuit să ne ţinem de rânduiala Bisericii.
În ceea ce priveşte postul autentic creştin, scopul este ca să îl „împresionăm” pe Dumnezeu, să-I arătăm că suntem „de treabă”. Ştim de la sfântul Ioan Evanghelistul că sunt mai multe aspecte ale postului: postul limbii, al pântecelui (de mâncare de dulce), al ochilor, postul minţii, postul de pofta trupului, etc. Postul limbii pare a fi cel mai greu după cum putem citi în epistola sfântului Iacov la cap. 3:
«mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată: puţin foc, şi câtă pădure aprinde! … Foc este şi limba; lume a fărădelegii, limba îşi are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg şi pune foc pe roata lumilor, ea însăşi fiind aprinsă de gheenă» (vers 5,6).
«dar limba, nimeni dintre oameni n'o poate domoli: rău fără odihnă, plină cu venin aducător de moarte.
Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul-şi-Tatăl, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Fraţii mei, asta nu trebuie să fie-aşa!
Oare izvorul, el din aceeaşi gură varsă apă şi dulce şi amară?
Smochinul, fraţii mei, poate el oare să facă măsline?; sau viţa de vie, smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate da apă dulce.
Cine este'ntre voi înţelept şi priceput?: Din buna sa purtare să-şi arate faptele întru blândeţea înţelepciunii.
Dar dacă'n inimile voastre aveţi invidie amară şi zavistie, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului.
Înţelepciunea aceasta nu-i coborâtă de sus, ci-i pământească, animalică, demonică.
Fiindcă unde este invidie şi zavistie, acolo-i neorânduială şi tot lucrul rău.
Dar înţelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, nepărtinitoare, nefăţarnică.» (vers 8-17).

Este de la sine înţeles că dintr-o dată, nici un om nu poate ţine postul sub toate aceste aspecte; este nevoie de o viaţă întreagă de exerciţiu, de lupte subtile pentru ca omul să devină duhovnicesc şi sălaş al Duhului Sfânt. Totuşi, nimeni nu poate afirma că nu se poate ţine post sub toate aceste forme. Măsurile, cantităţile postului sunt diferite de la om la om şi de la o voinţă la alta; O înfrânare de la o vorbă rea, de la o înjurătură sau o jignire, o înfrânare de la a lua în derâdere (sau de la o bârfă) este întotdeauna binevenită; se spune că prin vorbe greşim cel mai mult şi cred că este adevărat; o vorbă la locul ei poate aduce un zâmbet, bucurie, pace, mângâiere, un adevăr sau o mustrare spre îndreptare; o vorbă rea, poate provoca infarct pentru un suferind cu inima, poate umple inima cu ură şi o poate transmite mai departe altor inimi; vorbă rea este minciuna de la diavolul, este mărturia mincinoasă care salvează criminali de la pedeapsă dar „ucide” casele văduvelor şi ale orfanilor; vorba mincinoasă strică familii şi poate aduce mai mult rău decât lovitura unei pietre. Toate aceste rele sau bune pot veni de la organul limbii, în funcţie de felul în care o foloseşte posesorul ei; sfântul Iacob ne învaţă că „dacă e cineva care să nu greşească'n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg”.[3]
            Marile descoperiri ale lumii s-au făcut cu paşi mărunţi dar însistenţi. Viaţa duhovnicească trăită în Duh şi plăcută lui Dumnezeu este uşoară, dar dificilă din cauza nepriceperii noastre şi a micimii noastre de voinţă. Ea trebuie întegrată în viaţa socială post-modernistă, (contemporană) cu paşi mărunţi dar deşi, cu însistenţă şi răbdare. Primii şi singurii beneficiari suntem noi înşine: pe lângă că vom fi cetăţeni ai cerului, viaţa noastră de aici va deveni mai uşoară, mai frumoasă, mai spirituală, fără a mai cădea pradă atât de uşor răutăţilor diavolului. „Toate cele pământeşti, materiale, atunci când ni se leagă de inimă, nu aduc sufletului decât tulburare, necazuri, strâmtorare, moarte”[4], răutate, deznădejde, nerăbdare, cârteală, hulă, zgârcenie, mândrie, invidie, neînfrânare, desfrânare, neascultare, îngânfare, avariţie, beţie, etc.
            Mâncarea prea multă îmbolnăveşte trupul sau unele organe din el: „dacă mănânci peste măsură devii om pământesc, fără suflet ... dacă posteşti atragi harul Duhului Sfânt în tine, devii om duhovnicesc”[5].
            Postul şi înfrânarea în general „subţiază” sângele, slăbeşte patimile şi înviorează sufletul; patimile pot fi înlocuite cu virtuţile opuse încetul cu încetul, sufletul şi viaţa duhovnicească prinde putere asupra trupului şi-l domoleşte; prin post şi rugăciune agonisim răbdare, tărie, blândeţe, smerenie, simplitate, tăcere, nerăutate;
            „Singurele lucruri care îi sunt de folos sufletului sunt dreptatea, sfinţenia, adevărul, dragostea, milosârdia, blândeţea, nerăutatea, pacea, libertatea spirituală sau harul lui Dumnezeu în inimă. Acestea sunt comorile veşnice”.[6]
            Să mâncăm sănătos, adică natural; să trăim o viaţă adevărată cu „o hrană potrivită acesteia: hrana minţii, care este adevărul, hrana inimii care este pacea şi fericirea, hrana voinţei, adică un mod corect şi drept de a acţiona în viaţă. Mergi la biserică, ea poate să ţi le dea toate acestea cu prisosinţă”[7].


[1] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 284.
[2] Ibidem, p 287.
[3] Iacob cap. 3, 2.
[4] Sfântul Ioan de Kronstadt,  Viaţa mea în Hristos, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p 282.
[5] Ibidem, p 265.
[6] Ibidem, p 282.
[7] Ibidem, p 284.

Pururea Fecioria Maicii Domnului

de MONICA GUJAN, bibliotecar CDI  
Grupului Şcolar Economic „J. Lebel” Tălmaciu




          MARTIE este luna în care lumea întreagă preamăreşte femeia. Este luna renaşterii naturii, iar tot ce este legat de miracolul naşterii nu poate fi imaginat fără femeie. Calendarele, generoase cu EA, îi consacră chiar două zile (1 şi 8 Martie), deşi întreaga lună, aşezată sub semnul Mărţişorului, este un imn adus frumuseţii, gingăşiei şi unicităţii femeii.
          Lumea modernă, mult prea ancorată în profan, gratulează şi cadoriseşte în fel şi chip femeia (fie ea mamă, fiică, soră, iubită, soţie), uitând să aducă mulţumire şi o pioasă închinăciune celei mai sfinte dintre femei: Maica Domnului.
          În calitatea mea de responsabil al unui Centru de Documentare şi Informare (C.D.I.), răsfoiesc adesea cărţile din fondul documentar, pentru a veni în sprijinul utilizatorilor, în orice domeniu. Referitor la sărbătorirea femeii în luna lui Marte, mi se pare oportun să vă propun spre lecturare o povestioară reală despre slăvita neprihănire a Maicii Domnului, publicată într-un interesant volum pentru copii.  Iată ce spune povestioara:
          „Pe la sfârşitul veacului VII-lea, era în Atena un tânăr pe nume Eghidie. Acesta cunoştea Sfintele Scripturi şi avea multe fapte bune. După ce părinţii lui au murit, el a cugetat la deşertăciunea vieţii pământeşti şi s-a hotărât să se facă pustnic. Şi-a împărţit averile la săraci, iar apoi a plecat departe de ţara sa, la Locurile Sfinte.
După ce s-a închinat pe la Sfintele Locuri, a plecat în pustie,   într-un loc neumblat de oameni. Acolo a găsit o peşteră, un izvor cu apă şi câţiva copaci. Dar, pentru că nu avea cu ce să se hrănească, Dumnezeu a rânduit ca o cerboaică să vină la Cuviosul Eghidie în fiecare zi. Cuviosul o mulgea şi se hrănea cu laptele ei şi cu puţinele ierburi ce le mai găsea pe lângă peşteră.
În acea vreme, era în Ierusalim un om învăţat, pe care diavolul îl ispitea şi îi zicea:
- Cum poate să fie Maica Domnului şi Maică şi Fecioară?
Bietul învăţat se tot silea să alunge acest gând din mintea sa, dar nu putea, pentru că vrăjmaşul iar i-l aducea.
Atunci, acel dascăl a auzit de pustnicul Eghidie că este plin de darul lui Dumnezeu şi s-a hotărât să meargă la el pentru a-i cere ajutor în ispitirea prin care trecea.
Când dascălul era destul de departe de peştera Sfântului Eghidie, Cuviosul  i-a ieşit în întâmpinare, pentru că Dumnezeu îi vestise că vine la el acel om învăţat. Când s-au apropiat unul de altul, învăţatul   l-a salutat pe Cuvios, făcându-i metanie până la pământ. Cuviosul nu   i-a răspuns, ci a lovit cu toiagul său într-o piatră mare, zicând cu glas puternic:
- Fecioară, mai înainte de naştere!
Şi de îndată ce Sfântul a zis aceasta, prin dumnezeiască minune, din piatra lovită a ieşit un crin foarte minunat şi cu bună mireasmă. Apoi a lovit a doua oară piatra şi a zis:
- Fecioară, în naştere!
Şi iată că un alt crin, la fel de minunat, a răsărit din piatră. Apoi a lovit a treia oară cu toiagul în piatră şi a zis:
 - Şi după naştere, Fecioară a rămas!
Şi un al treilea crin, la fel de frumos, a ieşit din acea piatră. După ce a săvârşit acestea, Cuviosul Eghidie s-a întors în peştera lui, fără să-i mai spună nimic dascălului.
Iar învăţatul s-a speriat foarte tare din pricina acestei minuni şi izbăvindu-se de izbăvirea acelui gând diavolesc a mulţumit Maicii Domnului cu multe lacrimi. Apoi a scris multe cuvinte frumoase despre Maica Domnului, iar peste tot pe unde mergea vestea acea nemaiauzită minune.
Trebuie să ştim că în icoane este arătată pururea fecioria Maicii Domnului prin cele trei steluţe care se pictează pe veşmântul său – şi anume una pe cap, a doua pe umărul drept, iar a treia pe umărul stâng.”[1]
          În zilele noastre, curăţenia trupească este un atribut rar întâlnit la tânăra femeie modernă, ale cărei calităţi au evoluat de la frumoasă la „bună”, de la sfioasă la îndrăzneaţă, de la neputincioasă la puternică, de la temătoare la „periculoasă” şi lista poate continua…
          Nu întâmplător, pe 25 Martie, în duminica a patra din Postul Mare, creştinii ortodocşi prăznuiesc Buna Vestire, una dintre sărbătorile de peste an dedicate Fecioarei Maria. „Aflându-se în Nazaret, în cămăruţa ei de Fecioară curată, cu miros de crini şi busuioc, a venit la ea îngerul Gavril, care i-a vestit că îl va naşte pe Mântuitorul lumii. Fecioara a fost mult tulburată de această veste şi a întrebat pe înger cum se face lucrul acesta, fiindcă ea nu ştie de bărbat. Îngerul Domnului i-a răspuns: Duhul sfânt se va pogorî peste tine şi purtarea celui înalt te va umbri, de aceea sfântul care se va naşte din tine va fi fiul lui Dumnezeu.”[2]
            Aşadar, în luna martie, să aducem în dar Maicii Domnului, cel mai preţios mărţişor, dragostea noastră faţă de ea şi Fiul ei iubit, rostind următoarea rugăciune:
„Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”[3]


[1] 153 de istorisiri minunate adunate de la Sfinţii Părinţi. Bucureşti: Editura Sophia, 2002, p.145-146.
[2] Citat dintr-un Talisman vechi
[3] Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în Carte de rugăciuni pentru tineri. Sibiu: Editura Andreiana,     2011, p. 91.