Texte Biblice

Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul-Cel-Viu, Cel ce pe toate le dă din belşug spre desfătarea noastră;

să facă binele, să se îmbogăţească'n fapte bune; să fie darnici, cu inimă largă,

agonisindu-şi bună temelie'n veacul viitor, ca să dobândească viaţa'ntr'adevăr veşnică.

O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi-a fost încredinţată, îndepărtează-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase;

pe aceasta mărturisind-o unii, s'au rătăcit de la credinţă. Harul fie cu tine! Amin.

(Epistola întâi către Timotei, cap. 6, versetele 17-21).

La Crăciun

de ierom. Lazăr Dumitru Ţabra (†)

Dumnezeu din ceruri pe pământ coboară

Şi ia chipul nostru din Sfânta Fecioară,

Cu dragoste multă s-arată-ntre noi

Şi se naşte-aevea, într-un grajd de boi.

Trei crai dup-o stea, vin din răsărit,

Să ne arate Pruncul de mult proorocit.

Despre El se zice: că-i o taină mare,

C-a venit din ceruri ca să ne omoare

Şi să ne preschimbe, din nou să ne nască,

Pentru-o altă lume, lumea Lui cerească.

Dar din câte ştim Lui e dat să moară

Ca prin moartea Lui păcatul să piară.

O, copil ceresc, plâng de mila Ta,

Dar de nu veneai plângeam de-a mea.

Dacă ne-ndrăgeşti vino mai aproape,

Naşte-Te-ntru noi, nu-ntre dobitoace;

Creşte întru noi şi pe noi ne creşte,

Omoară-ne moartea şi ne mântuieşte!

Vine Crăciunul

de Pr Vasile GAFTON

O, Doamne, vine iar Crăciunul!

Şi noi suntem aceiaşi cum ne ştii:

Falşi, răi şi egoişti până la unul

Dar pân’ la urma urmei tot copii.

De-aceea, Doamne, tot Copil să vii la noi,

Chiar dacă-n iesle Ai avut de suferit

Iar înţeles n-Ai fost atunci decât de cai şi boi

Căci, doar aceştia cu căldură Te-au primit.

Îmbracă-Te şi azi cu paiele din ieslea rece,

Ca noi să ne-mbrăcăm din nou cu bucuria,

Şi poartă Tu tot ce e gol de sens şi... trece,

Ca-n sufletele noastre să se-aştearnă veşnicia.

Îţi dăm tot ce urâm în noi şi nu ne este drag,

Tu dă-ne tot ce Ai mai bun de oferit,

Crăciunul, Doamne, iarăşi a venit,

Colindătorii ne colindă iar în prag.

Şi parcă, totuşi sufletele noastre reci tresaltă

Şi-n lume-ncet se face mai lumină,

Umbra copilului din noi se face dintr-odată ‘naltă

Şi soarta ni se schimbă-n pronie divină.

Ce bine-i, fraţilor, când ni Se naşte Hristos-Bunul

Şi-n suflete ni se sălăşluieşte luminoasă steaua,

Creştini, vă bucuraţi că a venit Crăciunul,

Gătiţi-I suflete curate precum neaua!

Mă iubeşti?

 de Lucian OLARU

Motto: „De Mă iubiţi, păziţi-Mi poruncile!” (Ioan 14,15)

„Cineva acolo sus mă iubeşte cu disperare şi mi-o dovedeşte în fiecare zi”

 

Este prima întrebare care ne vine în minte... şi este şi cea mai importantă atunci când ne raportăm la semenii noştri; fie că e mama sau sora (fratele), fie că e soţul sau iubita,... fiecare în noi înşine măcar, ne punem întrebarea: „Mă iubeşti?” ... pentru că dacă „Da!”, atunci sunt dispus să merg pentru (cu) tine „până în pânzele albe”... Aceeaşi întrebare e obligatoriu să ne-o adresăm şi atunci când ne gândim la Dumnezeu: „Mă iubeşti, Doamne?”... fără a sta pe gânduri, ştim declaraţia de iubire a Domnului în moartea Sa pe Cruce... dar şi El ne adreseaza aceeaşi întrebare pentru că vrea şi El iubirea noastră (de)plină: „(Simone, fiul lui Iona), Mă iubeşti?” (Ioan 21,16). Am răspunde şi noi împreună cu Sfântul Petru: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc“ (Ioan 21,16). Cu toate acestea, de multe ori faptele noastre trădează declaraţia de dragoste de mai sus… ştim cu toţii că aşa e, însă găsim explicaţii multiple pentru a ne scuza trădarea dragostei noastre faţă de El… Cuvintele Domnului Iisus rămân oricând actuale : “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”. (Ioan 14,21) Întotdeauna iubirea trebuie dovedită prin fapte…

            Ca să micşorăm paguba că am înşelat iubirea lui Dumnezeu, vorbim uşor şi repede despre cât de grea este viaţa noastră (doar a noastră): avem multe probleme, avem griji şi neajunsuri, obligaţii faţă de familie sau faţă de prieteni şi deci, „de aia!!!” l-am trădat pe Dumnezeu (adică, am călcat poruncile Lui). Milostenie nu putem face chiar acum pentru că stăm prost cu banii... e criză încă la noi,... e criză şi de „faptele milei sufleteşti”; avem copii la şcoală,... dacă nu, atunci avem nepoţi şi strângem banii pentru ei,... nu pentru mine... dacă nu avem nepoţi, atunci tot strângem, doar că nu ştim exact pentru ce anume, să fie acolo, pentru zile negre...

            Nu avem timp de părinţi, nici de bunici ca să le dăm „bineţe”,... cu prietenii vorbim pe „mess” şi pe rudele bolnave nu avem timp să le ajutăm căci şi noi trebuie să avem viaţa noastră... să dăm de milă ceva la săraci nu se poate, că „dacă fac aşa cu toţi care îmi cer, unde ajung???”... ne temem că vom sărăci peste măsură pentru prea mica măsură de milostenie făcută... Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte ce a spus Moise (la Ieşire 16,18): „Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit” (II Corinteni 8,15). Aşadar, a da ca milostenie ceea ce ne prisoseşte (adică ceea ce este este în plus, un surplus), de exemplu banii care-i ardem pe ţigări..., şi în general orice bani folosiţi pentru un lucru total inutil şi fără rost, fără folos,... făcând aşa noi nu sărăcim cu nimic, iar cei flămânzi şi în suferinţă nu se vor îmbogăţii „pe spinarea noastră”, dar nici nu vor suferi de foame... astfel dovedim prin fapte că preţuim făptura lui Dumnezeu, (omul), mai mult decât banii sau vreun viciu personal.

Oricând vom găsi oameni mai săraci ca noi, mai necăjiţi, sau mai în suferinţă decât noi! Să-i ajutăm, să-i învăţăm şi să ne ferim de nepăsare (indiferenţă) ca de cel mai mare duşman al inimii noastre, pentru că indiferenţa (faţă de aproapele) ne seacă inima de toată dragostea... Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne mulţumim cu cât avem, să nu ne (în)strâmbăm sufletul prin răutate şi nedreptate pentru a ne îmbogăţii aici, nici să ne subţiem prin deznădejde;

            Dacă totuşi nu ne prisoseşte nimic din cele materiale, atunci avem la îndemână faptele milei sufleteşti: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a da sfat bun celui ce stă la îndoială, a ne ruga pentru aproapele, a mângâia pe cei întristaţi, a suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii la răbdare când sunt asupriţi, a ierta pe cei ce ne-au greşit. (Carte de rugăciuni, Ed EIBM al BOR. ediţia III, Bucureşti 1976, pp 131). În general, o altă faptă plăcută Domnului Iisus este a răbda cu mulţumire (cu inimă bună) orice necaz, orice boală sau lucru rău pe care Dumnezeu le îngăduie să se abată asupra noastră.

            Să ne uităm la noi înşine ca să ne curăţim sufletul; să ne “rujăm” discret sufletul cu dragostea de semeni,… să ne “pensăm” inima de răutăţile ce zac în ea şi o sufocă,… să ne “fardăm” sufletul cu orice faptă plăcută Celui de sus… să fim sinceri cu noi înşine ca să nu-L mai trădăm pe Dumnezeu în dragostea pe care i-o datorăm şi i-o declarăm…

            Să ne bucurăm de ceea ce avem deja, să încetăm a ne întrista după ceea ce nu avem şi nu este al nostru,… să privim spre cer în fiecare dimineaţă  şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!

 

De Crăciun, în lumea celor simpli Se întâmplă Hristos

de Pr. Vasile GAFTON

Iată, vă vestesc vouă bucurie mare,

 care este la tot omul

 (Lc. 2, 10)

Fără să ne dăm prea multă osteneală observăm că lucrurile se întâmplă aproape de la sine în această lume tristă şi complicată în care trăim. Acesta este adevărul: trăim într-o lume tristă şi complicată în care se întâmplă lucruri cu totul întâmplătoare. Nimic nu se mai întâmplă cu un rost, ci din întâmplare, fapt care ne complică vieţile, ne întristează şi ne îmbolnăveşte.

Dar de ce este lumea tristă?[1] Dacă nu am şti (câţi mai ştim?) că de undeva Dumnezeu are grijă ca toate să-şi urmeze cursul lor am spune că de noi oamenii şi de calităţile noastre depind toate, fapt care din nou ar trebui să ne frământe, să ne dea dureri de cap, să ne întristeze.

Însă nu. Pe noi nu ne întristează tristeţea lumii şi nici nu ne frământă complexitatea ei. Altceva nu merge. Altceva se pare că este cauza pentru care liniştea nu mai vrea să-şi facă cuib şi să se aciuiască în sufletele noastre. Pe noi, care căutăm simplitatea în complexitate şi bucuria în miezul tuturor tristeţilor ne întristează lipsa de angajament a omului, a oamenilor de azi, în vederea propriei propăşiri în bine. Lipsa de rezistenţă, de opoziţie faţă de răul pe care îl vedem şi, mai ales, îl simţim complicându-ne existenţele, strecurându-ni-se în suflete ca un fior rece şi neplăcut cu care până la urmă convieţuim.

Începem prin a ne obişnui să-l identificăm la alţii, să-l studiem, să-l întoarcem pe toate părţile şi nici nu ne dăm seama când începe să facă parte din noi. Cum să-l mai dăm afară? Doar suntem creştini, nu?! Şi astfel se produce falsificarea şi ne trezim dureros de milostivi, înrăiţi în a săvârşi binele cu orice preţ, complicat de îngăduitori şi de înţelegători faţă de rău. De ce? Îl avem în noi. Ni l-au strecurat în aerul cu care ne sufocăm, în imaginile cu care ne orbesc, în iubirea cu care ne urăsc şi în dezbinarea în care vor să devenim una. De fapt nu lumea în care trăim este tristă şi complicată, ci noi. Suntem trişti datorită invidiei faţă de cei care fac răul fără să li se întâmple nimic. Război generalizat, al tuturor împotriva tuturor, invidia a început să ne dea târcoale. Şi nu este decât o tatonare a răului.

Dar, cu toate acestea, ştim! Ştim că Dumnezeu nu ne lasă. Ştim că nu stă deoparte impasibil la suferinţele şi necazurile noastre, ci Se coboară de fiecare dată, aşa cum o face la fiecare Craciun, ca să Se întrupeze în carnea vieţii noastre, în sufletele şi în trupurile noastre, pentru ca noi să avem putere, pentru ca noi să biruim.

Cu toate acestea, nu ştiu de ce nu pot fi oamenii bucuroşi. În multe rânduri şi în multe situaţii m-am întrebat în legătură cu acest fapt, pentru că am observat un soi de crispare pe feţele şi în sufletele oamenilor.

De multe ori o teamă de a zâmbi, alteori o imposibilitate de a lăsa deoparte preocuparea de a-şi proteja imaginea creată, de a nu fi mai puţin în ochii celorlalţi decât cred ei că au reuşit să pară. Ba mai mult, am întâlnit oameni care m-au atenţionat sau chiar mi-au reproşat, direct sau indirect, că sunt prea vesel, prea bucuros pentru lumea în care trăim.

Văzând această atitudine aproape ostilă, această încrâncenare lipsită de orice îndrăzneală de a putea reuşi vreodată să o depăşeşti, dinspre tine spre ceilalţi sau dinspre ceilalţi spre tine, mă întreb şi vă întreb: unde sunt oamenii aceia simpli de altădată?

Evenimentele mari din istoria mântuirii neamului omenesc au fost marcate de bucurie. Vestea este adusă Fecioarei de Gavriil Arhanghelul cu cuvântul Bucură-te! (Lc. 1,28). Pruncul Elisabetei, Sf. Ioan Botezătorul, la întâlnirea dintre Elisabeta şi Maria, a săltat de bucurie (Lc. 1,41)..

Cosmosul dă glas la Naşterea Domnului. Magii, păstorii, îngerii, toată suflarea simte fiorul bucuriei. Le dau tuturor o veste bună de Crăciun. Tuturor acelora care contribuie la perpetuarea tristeţii în această lume tristă în care trăim le spun: Fraţilor, Bucuria nu ştie de criză! Bucuria Se întrupează, Se naşte în adâncul făpturii, în fibra acestei lumi şi în miezul fiinţei umane care a uitat care îi este rostul. Nu vă ruşinaţi să vă bucuraţi, ci ruşinaţi-vă să minţiţi şi să vă minţiţi că trăiţi; ruşinaţi-vă să faceţi mai puţin bine decât puteţi face şi nu faceţi; ruşinaţi-vă şi bucuraţi-vă că în lumea aceasta tristă şi întâmplătoare, S-a întâmplat Hristos pentru cei simpli.

Suntem, noi toţi, darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Nu unii pentru ceilalţi, ci fiecare în parte, pentru el însuşi. Fiecare dintre noi suntem o întrupare. La Crăciun S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, întruparea Lui fiind în adevăratul sens al cuvântului singura întâmplare neîntâmplătoare din lume.

Noi oamenii suntem o serie de întrupări în lumea aceasta, prin harul lui Dumnezeu şi putem participa la Dumnezeu prin har. Putem să înmulţim harul dăruindu-ne cu bucurie unii altora. Grija noastră trebuie să fie orientată spre darul acesta pe care-l primim de la Dumnezeu şi care suntem noi înşine, însă şi el iscă invidie între oameni.

Nu suntem mulţumiţi de darul primit? Înseamnă că nu suntem mulţumiţi de noi înşine. Această nemulţumire produce tristeţe. Totuşi, să fim atenţi! „Să luăm aminte!” - aşa cum ne îndeamnă Arhanghelul Mihail.

Am aflat de la cineva că nemulţumitului i se ia darul. Să nu ne batem joc de noi! Să fim mulţumiţi cu noi înşine pentru că suntem darurile pe care ni le face Dumnezeu, de cele mai multe ori aşa cum ne dorim. Suntem invidioşi pe cei care nu-şi bat joc de ei înşişi, ci se bucură de darul primit şi îl folosesc pentru ceea ce le este dat: ca să se mântuiască? Să facem şi noi asemenea! Simplu, nu?

În încheierea acestor gânduri fugare, cred că ar trebui să luăm aminte la cuvintele tulburătoare pe care le-a rostit un foarte bun cunoscător al sufletului uman. Fără să fie creştin, el a spus: Trebuie să înceapă fiecare să iubească, pentru a nu se îmbolnăvi[2] ... de tristeţe – adăugăm noi. Crăciun fericit!

---

[1]               La drept vorbind, nici nu ştiu dacă lumea este complicat de tristă sau trist de complicată, însă, atâta vreme cât aceste două caracteristici ale ei se păstrează, nici nu mai contează.

[2]               Sigmund Freud, citat de către Pr. Vasilios Thermos, în lucrarea Om la orizont! Psihologia şi psihiatria ortodoxă, trad. de Vlad Ciule, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 222

Cuvant la intrarea in Biserica aMaicii Domnului

 de Ioan Vasiu

A fost odata ca niciodata… Cuvinte obisnuite pentru inceput de poveste. Aceste cuvinte se

potrivesc de minune sarbatorii de astazi. A fost odata ca niciodata, cum niciodata nu s-a mai intamplat

in mediul evreiesc: o persoana straina de consacrarea intru arhiereu sa intre in Sfanta Sfintelor.

            Daca suntem crestini practicanti inseamna ca citim deseori scripturile. Oare ce spun scripturile

despre acest fapt? In Sfanta Sfintelor nu avea voie sa intre decat arhiereul in functie o singura data pe an, in ziua impacarii (…………… ), insotit de sange de vitel, pentru curatirea pacatelor lui si ale intregului popor.

            Biserica intotdeauna ne-a invatat cum sa citim si cum sa intelegem scriptura. Procentul de

invatare se manifesta in cult prin lecturile scripturistice, prin omilie (predica) si chiar prin alcatuirea

rugaciunilor. De obicei sunt cinci (5) lecturi biblice daca excludem citirile de psalmi. Lecturile zilei de astazi le putem imparti in doua categorii in functie de mesajul lor.

            Cele trei peremi citite aseara impreuna cu pericopa apostolica stau marturie despre alcatuirea

Sfintei Sfintilor, despre sfintirea acesteia; lectura din evanghelie este una cu inteles duhovnicesc.

            Lecturile veterotestamentare se sfarsesc toate prin cuvintele ,,si slava Domnului a umplut

locasul’’ vorbindu-se inainte de invaluirea locasului in nor.

            Nu sunt altceva decat profetii si preanchipuiri ale adormirii Maicii Domnului. Tocmai de aceea sunt asezate in aceasta zi inchinata Fecioarei. Chiar daca praznuim astazi afierosirea Preacuratei, totusi cantarile vecerniei si utreniei, Traditie Sfanta a Bisericii , coreleaza evenimentul de astazi cu zamislirea Fiului lui Dumnezeu in pantecele ei , cu evenimentul Bunei Vestiri , adica adormirea Fecioarei de catre……..Sfantului Duh , dar si cu Nasterea Domnului spre care ne indreptam :

            ,, Ca mai presus de fire aveai sa zamislesti

               si nestricata sa ramai si dupa nastere,

               fecioara sa te arati,

               Prunc alaptand pe Dumnezeul tuturor “

                                                (tropar p………... 4)

            Nu intamplator acest praznic este la o saptamana de la inceputul patruzecimii Nasterii si nu

intamplator se canta incepand de astazi ………………..Nasterii Domnului.

            Pericopa evanghelica se refera tot la Maica Domnului. Si asi indraznii sa spun : nu doar la ea.

Este adevarat ca Mantuitorul , prin raspunsul dat femeii din popor ,, Asa este “  arata celor prezenti ca

isi cinsteste mama. Mantuitorul insusi cinsteste si fericeste mama.

            Cu toate acestea pune semnul  (=) egal intre fericirea mamei sale si fericirea celor care asculta

cuvantul lui Dumnezeu si il implinesc pe el. Alta data zice : ,, Acestia sunt mama Mea si fratii Mei care implinesc cuvintele Mele”. Cuvintele Domului sunt duf si sunt viata. Nu doar ascultarea lor ci si sau mai ales implinirea lor.

            Sa nu ne amagim ca daca am venit la slujba si am ascultat Cuvintele Domnului avem viata.

Doar implinirea acestora aduce viata. Care sunt etapele implinirii ?!

-                      vointa  ( de voieste omul )

-                      lepadarea de sine ( sa se lepede de sine )

-                      asumarea crucii ( sa-si ia crucea )

-                      urmarea pildei vietii lui Hristos (sa-Mi urmezi Mie).

       Maria a inteles acestea. Marta insa nu a inteles. S-a poticnit in grijile lumesti. E imposibil sa

te detasezi de toate ale lumii. Dar ceea ce este imposibil pentru om  e posibil pentru Dumnezeu. Si sa nu cerem de la El decat imposililul caci posibilul il putem face si noi. Sa-i cerem intelegerea cuvintelor Lui, sa-i cerem puterea de a trece peste pofte si puterea de a implini cuvintele Lui.

            ,, Straluceste in inimile noastre , iubitorule de oameni stapane, lumina cea curata a cunoasterii

dumnezeirii Tale si deschide ochii gandului nostru spre plinirea evangheliilor Tale propovaduite.

Pune in noi si frica poruncilor Tale ca toate poftele trupului calcand vietuirea duhovniceasca sa petrecem, cugetand si facand toate cele ce sunt spre buna placerea Ta.”

            Am uitat sa fim fericiti ?! Iata solutia.

Nu a mea si nici a vreunui mare duhovnic ci a lui Hristos: ascultarea si implinirea  cuvintelor Lui

care dau viata.

            Am uitat ca vrem viata , ca vrem nemurire ?!

Sa o cerem de la Dumnezeu prin incredintarea vietii noastre Lui.

            Am uitat sa ne incredintam Lui ?!     

                                    Oare de ce ?!

DESPRE MOARTE

de Lucian Olaru

Motto: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, ne-mai-grijindu-se de cele deşarte şi de trupul cel mult pătimitor... Să ne rugăm ca Domnul să-i facă odihnă.”[1]

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte comunităţii creştine din Corint despre fericirea sa de a muri şi a petrece la Domnul: „Căci o clipă uşoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosinţă-n prisosinţă, veşnică plinătate de slavă... Fiindcă noi ştim că dacă  acest cort – locuinţa noastră pământească – se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Că-ntru aceasta şi suspinăm, întru dorul de a ne îmbrăca pe deasupra cu locuinţa noastră cea din cer... avem încredere, şi mai degrabă vrem să plecăm din trup şi să petrecem lângă Domnul”[2] (II Corinteni 4, 17; 5, 1-8). La acestea adăugăm şi convingerea aceluiaşi apostol că „pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig”[3].

Psalmistul David în cântările sale spunea că „moartea păcătosului este cumplită”[4], în timp ce moartea dreptului este frumoasă[5]. Iată ce spune Sf. Efrem Sirul: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţelor lor: privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repaosul veşnic (Ps. 114,7) ... La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului, le străluceau feţele ca soarele...”[6]. Sfântul Ambrozie (episcop) de Milan (Milano, Italia), spune că nebunii se tem de moarte ca de cel mai mare rău, dar înţelepţii o caută ca pe o odihnă a ostenelilor lor şi ca pe un capăt al relelor”[7].

Un medic elveţian, doamna Adrienne von Speyr, (1902-1967) spunea că „moartea – şi nici chiar gândul morţii – nu tebuie să-l ia pe nepregătite pe creştin, căci întreaga sa viaţă este o lucrare de pregătire în vederea morţii... să ne privim moartea – oricum ar arăta ea – ca pe ultima noastră dăruire în Domnul[8]”.

Sfântul Isaia pustnicul – un părinte filocalic din secolul al VI-lea – învaţă că toţi creştinii ar trebui „să aibă moartea înaintea ochilor zi de zi şi să se îngrijească de pregătirea ieşirii din trup şi a trecerii de puterile întunericului care ne întâmpină în văzduh... Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc îndată; puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, voind să-l reţină şi căutând să vadă dacă nu cumva găsesc în el ceva ce le aparţine (patimi)”[9]. Moartea vreunui om poate fi pentru cei din jurul său un stimulent puternic în lupta pentru despătimire (curăţirea sau eliberarea de patimi, păcate). Cartea „Ecclesiastul” spune că „mai bine e să mergi la casa plângerii decât să mergi la casa ospăţului, de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul, iar cel viu şi-o va pune la inimă”[10], adică se gândeşte la ce va deveni. Părintele Mitrofan ne aminteşte un adevăr cunoscut nouă tuturor: „după moarte trupul putrezeşte şi se face ţărână, iar sufletul fiind nemuritor, intră într-o dimensiune nouă şi necunoscută. Aici el va da socoteală de toate (bune sau rele) şi va vedea pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe diavoli”[11]. Un secret al păstrării sufletului nostru curat şi cât mai aproape de Creator ni-l descoperă sfântul Antonie cel Mare spunând că „moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştiinţa lui Dumnezeu”[12].

Înmormântarea este „cea din urmă slujbă care binecuvintează sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei”.[13]

Simbolistica (semnificaţia) materiilor (lucrurilor) folosite în ritualul de înmormântare a creştinilor şi la celelalte slujbe de pomenire a morţilor:

1. Spălarea (rituală a) mortului;
2. Tragerea clopotelui pentru mort;
3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;
4. Coliva
5. Vinul

1. Spălarea (rituală a) mortului;

Trupul mortului e scăldat (spălat) în semn de curăţire, după pilda primilor creştini (Faptele Apostolilor 9,37), cu apă curată, care ne aduce aminte de apa botezului, prin care răposatul a intrat în biserică;[14] apoi e îmbrăcat în straie noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii (I Corinteni, 15, 42-44). ... Trupul este pus apoi în sicriu (coşciug), pentru a fi ocrotit de greutatea pământului înainte de descompunere, şi pentru a arăta că el se află „sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub umbra Celui Atotputernic”. Mortul e aşezat cu privirea spre Răsărit, ca şi la botez şi cum facem toţi când ne rugăm, pentru că dinspre răsărit ne-a răsărit Hristos, „lumina cea adevărată”, şi tot dintr-acolo va veni El la judecata viitoare. Pe piept i se pune o icoană sau o cruce, pentru a arăta că un creştin îşi dă duhul lui Hristos întru Care crede şi Căruia I se încredinţează la moarte.[15] Crucea Lui sau sfântul zugrăvit pe icoană este scut şi armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor şi, totodată, mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Tipicul bisericesc spune că se acoperă cu o pânză faţa (şi trupul) mortului, peste care se toarnă vinul amestecat cu untdelemn. Această amestecare de vin cu untdelemn e semn că mortul a fost uns, miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine.[16] Înainte de a închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trup vinul zis paos (paus), adus de rudele răposatului odată cu coliva, zicând: “Stropimă-vei cu isop şi mă voi curăţi”[17] (Ps. 50,8).

2. Tragerea clopotelui pentru mort;

Clopotele anunţă sau cheamă pe creştini la slujbele de rugăciune ale cultului divin public; de asemenea ele vestesc tuturor celorlalţi creştini plecarea din viaţa pământetască spre veşnicie a unui semen al lor; clopotele amintesc acest eveniment de mai multe ori pe zi şi astfel ne îndeamnă la rugăciune pentru iertarea păcatelor defunctului (de aceea zic toţi: „Dumnezeu sa-l ierte”); clopotele ne amintesc că suntem cu toţii muritori şi ne duc cu gândul la învierea morţilor şi la judecată.[18] Glasul clopotului ne duce cu gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea celor morţi din morminte pentru Înfricoşătoarea Judecată de apoi.[19]

3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;

Lumânările care ard în mâinile clerului şi ale credincioşilor (şi se distribuie la începutul slujbei), „sunt simbolul credinţei luminate şi semn de bucurie că mortul şi-a împlinit lupta”, după expresia Sfântului Ioan  Gură de Aur (cf. Diac. Prof. Emilian Vasilescu, p. 69). Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi în timpul slujbei, sau cele care ard la morminte, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului, simbolizează candelele aprinse, lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi, (cf. Celor 5 fecioare înţelepte care îl întâmpină pe Hristos la Parusie, Evanghelia de la Matei 25, 1-10). Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie (cf. tradiţiei), risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos, lumina îl simbolizează pe Hristos şi Evanghelia Sa: „Eu sunt Lumina lumii: cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), cf. Pr. Eugen Drăgoi.[20]

4. Coliva

Coliva este o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Hristos Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor (I Corinteni 3,6). Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colovei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care sperăm să o dobândească mortul. Coliva se face la parastase, (termene de pomenire: la 40 de zile, la 3 luni, la 6 şi la 9 luni şi la un an de la deces; apoi în fiecare an până la şapte ani); la sâmbetele morţilor înscrise în calendar. Împreuna cu coliva se aduc şi colaci sau pâine, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos.

5. Vinul

Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi parastas şi de a stropi cu el cruciş trupul mortului sau mormântul aminteşte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; vinul acesta preînchipuie şi învierea pentru viaţa cea veşnică. În unele regiuni vinul se amestecă cu untdelemn şi simbolizează, prin stropire, curăţirea trupului de întinăciunea păcatelor.[21]

Reţetă de  COLIVĂ:

Se pune la fiert o porţie de arpacaş (grâu decojit) cu 3 părţi de apă; după fierbere se adaugă sare şi zahăr după gust; apoi se pun mirodeniile (după gust): coajă rasă de lămâine (nu foarte multă pentru că amărăşte coliva puţin), esenţă de vanilie sau zahăr vanilat, esenţă de rom, alte esenţe; se amestecă toate împreună; se poate adăuga nucă măcinată (sau prăjită la cuptor şi apoi măcinată) şi se amestecă, apoi se pune în farfurii şi deasupra (se răzuiesc biscuiţi sau pesmet care) se presară cu stracurătoarea iar apoi se pune zahăr pudră; se ornează cu diferite dulciuri şi în mijloc se face o cruce frumoasă cu cacao sau ciocolată răzuită;

---

[1] Aghiasmatarul mic, Slujba înmormântării, stihira glas 2, pp. 46.

[2] Pr. Dr. Nicolae Rădulescu, Judecata Universală după Noul Testament în “Studii Teologice”, an XXIX, nr. 1-2, 1977, p. 115

[3] Filipeni 1, 21

[4] Psalmii 33, 20

[5] cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-6, 9; 4, 7-16

[6] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştrii şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 21-22

[7] Seraphim Rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 179

[8] Adrienne von Speyr, Misterul morţii, pp. 44-46

[9] Seraphim rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 84

[10] Ecclesiast 7, 2

[11] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.  41

[12] Filocalia, vol. I, Edit. Humanitas, p. 12

[13] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 368.

[14] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[15] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[16] Mircea, Ioan, Pr. Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în “Ortodoxia”, an XXXVII, nr. 3, 1985, p. 478.

[17] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială,ed II, Ed. Nemira, Bucureşti 2002 p. 369

[18] Procopoviciu, P., Pr. Prof. Dr.,  Rugăciunile Bisericii pentru morţi, an II, nr. 3-4, Sibiu, 1957, pp. 258-259

[19] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[20] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 366.

[21] Ene Braniste, pr prof dr, Dictionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editursa Diecezană Caransebeş, Oradea 2001, pp 109.