Copacul lui Iuda

de Vasile VOICULESCU

Era în noaptea de groază cînd ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mîntuitor şi-L purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut batjo­cura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi Îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plîngeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimîntaţi, se risi­piseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cîrmaci.

În acest timp, un om cumplit la vedere rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Ghetsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtînd încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecîndu-şi genunchii tremurători în faţa fiecă­rui copac - şi erau acolo mii - rugîndu-se de fiecare să aibă milă de el.

-  Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spînzur de cea mai oropsită din crăcile tale.

Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vîrtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pîngări omul blestemat ce-i plîngea la rădăcină... Şi de la copac la copac, odată cu omul alerga vijelia, spaima şi nebunia.

Umbla astfel de ceasuri întregi, cînd ajunse lîngă un cedru bătrîn, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi prorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi se rugă iarăşi.

-  Îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cît colo cînd se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide... Îndură-te şi îngăduie să-mi spînzur trupul blestemat de una din crengile tale!...

Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise Scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorîte pe unde nă­vălea spre lume vremea cea nouă.

Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorîtă din mânia celorlalţi copaci care, fremătîndu-şi frunzişul, strigau pînă la nori îm­potriva cedrului:

-   De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci ?

-   Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcate­lor lumii cu Sângele Lui... Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mîntuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvînt al Lui a fost iertare pentru Iuda; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul Său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decît iadul!

Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă.

A doua zi, cînd s-a hotărît moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osîndă, trebuia o cruce pe care să-L spînzure şi să-L ţintuiască. Cîţiva slujitori intrară în grădina Ghetsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slu­jească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învîrtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite: şi aşa, din copac în copac, încercînd, căznind şi ocărind, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărîmată jos la tulpină... într-o doară, amărâte, slu­gile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curînd o cruce grosolană din lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi por­nită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe cînd se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:

-  Tăceţi şi domoliţi-vă, că voi nu pricepeţi adîncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întîlnească odată; ca mila cea mai desăvîrşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de prorocii acestei întîlniri binecuvîntate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mîntuitorului căinţa lui Iuda!

Cuvânt de învăţătură al ÎPS Dr Laurenţiu STREZA

Avrig, Duminica Floriilor, 17 aprilie 2011.

Pentru a asculta predica în format mp3, click aici: http://www.trilulilu.ro/lucius313/ec1ad19dc00ffa

Moartea ca schimbare a propriei judecăţi asupra lumii şi vieţii

de Pr Protopop Vasile GAFTON

 „La Dumnezeu nu este mutare nici umbră de schimbare.”

(Iacov 1:17)

 „Nu pot Eu să fac de la mine nimic,

 precum aud judec, dar judecata Mea este dreaptă,

 pentru că nu caut voia Mea,

ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”.

(In. 5,30)

            Această perioadă a Postului Mare este una a întristării celei de bucurie făcătoare, întrucât nici o întristare nu este adevărată dacă nu este o întristare care să vădească bucuria care este ascunsă adânc în acest sentiment pe care îl nutrim fiecare dintre noi, fie că este vorba de raportarea la un semen de-al nostru care pleacă din această lume, fie că este vorba despre raportarea la persoana noastră. Pe tot parcursul vieţii ducem împreună cu noi sentimentul acesta încă din momentul în care venim pe lume  ca prunci.

            Un teolog contemporan spunea că noi murim de mai multe ori în această lume, în primul rând în momentul în care pruncul se naşte, vine pe lume şi se desparte de acel mediu protector în care a stat până la momentul naşterii şi atunci începe să moară datorită altor trei componente care apar: teama de nedefinit, de nedeterminat - pentru că vine într-o lume cu totul nouă pentru el şi trebuie să înceapă să şi-o definească -, apoi, tristeţea pentru mediul pe care l-a pierdut în care  simţea atât de organic dragostea maternă, iar apoi, furia pentru că toate cele din lumea aceasta le vede cumva împiedicându-l să ajungă la bucuria care este promisă dincolo de toate cele ale lumii acesteia (Este vorba despre concepţia lui Richard Welter cu privire la Conştinţa atentă, material publicat în volumul Moartea astăzi, coordonator Basarab Nicolescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 103).

      Canonul slujbei înmormântării vorbeşte atât de frumos despre bucuria care urmează „dincolo”, despre depăşirea tristeţii legată de lumea aceasta. Iată cum spune: „Cel ce ai înfrumuseţat toate, m-ai zidit pe mine omul, făptura amestecată din smerenie şi din mărire. Pentru acesata, Mântuitorule, sufletul robului Tău odihneşte-L ...”

Să spună cineva dacă poate să existe odihnă adevărată fără bucurie, pentru că odihna această despre care vorbim noi în rugăciunile şi în cântările de la slujba pentru cei adormiţi conţin ruga: „odihmeşte cu drepţii pe robul Tău”. „Fă-i odihnă veşnică robului Tău”. Este, aşadar, şi o rugăciune făcută pentru a aşeza Dumnezeu sufletele celor care pleacă întru bucuria veşnică.

            Canonul continuă aşa: „pe cel ce a trecut la Tine din stricăciunea aceasta nestatornică învredniceşte-l Bunule să locuiască cu bucurie în corturile veşnice socotindu-l drept prin credinţă şi prin har ... pe acesta ce s-a mutat la Tine acum unde este locaşul celor ce se veselesc şi glasul curatei bucurii, învredniceşte-l Hristoase să dobândească slava cea de negrăit ...”.

Aceste cuvinte se regăsesc la slujba înmormântării fiecărui om. De fapt, noi nu vorbim despre tristeţe, pentru că nu ea rămâne undeva departe de noi. „Există o deschizătură (despre care spunea acelaşi teolog francez) în această lume prin care se coboară cerul şi aceasta este mormântul gol al Mântuitorului Iisus Hristos”. Pentru că femeile mironosiţe, în momentul în care s-au dus ca să ungă cu miresme trupul Domnului Iisus, au găsit piatra dată la o parte şi îngeri stând în mormânt, care le-au vestit Învierea. Pentru aceasta ne pregătim: pentru Înviere! Dar nu putem vedea acest lucru decât în momentul în care respectăm anumite reguli.

În pericopa evanghelică ce se citeşte la slujba înmormântării Mântuitorul zice aşa: „Nu pot Eu să fac de la mine nimic, (Dumnezeu ar putea să facă orice, însă nu vrea să treacă peste voia omului; poate să ajute omul să se mântuiască în această lume dacă doreşte, dacă vrea, însă nu poate să facă nimic Dumnezeu acolo unde omul nu voieşte şi el însuşi mântuirea personală),  precum aud judec, dar judecata Mea este dreaptă, (de ce este dreaptă?), pentru că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”.

Iată de ce, în momentul în care noi emitem judecăţi de valoare sau raţionamente în legătură cu lumea aceasta greşim: pentru că socotim lumea şi viaţa – în special viaţa noastră, a oamenilor – începând de la naştere şi până la moarte, însă, viaţa nu este doar atât. Viaţa este călătoria dincolo de pragul acesta al trecerii! Atunci când noi emitem aceste judecăţi de valoare greşim, pentru că noi căutăm voia noastră. Fiul lui Dumnezeu zice: „nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”.

Orice raţionament bazat doar pe voinţa noastră proprie nu poate să fie decât lipsit de fundamentul realităţii. Noi plângem şi ne tânguim sau, poate, de multe ori cădem în disperare, luând viaţa doar între limitele naşterii şi ale morţii şi căutând să afirmăm pe fondul acestei lumi numai voinţa noastră. Ne exprimăm nu din voia Tatălui nostru, care şi pe noi ne-a trimis în această lume – că n-am venit noi de capul nostru aici! – ci, am venit fiecare cu misiunea de a ne mântui sufletele!

Ciorbă de bolovani

de Vasile VOICULESCU

NU   ERA CASĂ ÎN CĂTUNUL Flămînzii-Vechi unde să nu auzi, din zori, scîncete.

-   Mamă... mi-e foame.

-   Rabdă şi tu pînă vine tat-tu de la rîjniţă.

-   Cînd vine ?

-   Ia, mai acuşi... Aduce o traistă de mălai.

-   Nu-mi place, că nu-i mălai... Ştiu eu, e coajă de copac măcinată.

În altă parte tot aşa:

- Mamăă... dă-mi să mănînc.

- Ia şi tu de colo un bulz de unt şi umple-ţi bîrdanul. Uite ce gras e. Şi, spunînd aşa, femeia dumica nişte cocoloaşe vinete.

- Nu mănînc, că nu e unt, miorlăia plodul. E humă din mal. Am văzut eu cînd a adus surata.

Şi copilaşii se agăţau, lihniţi, de poalele gospodinelor amărîte. Bărbaţii mai toţi erau plecaţi în lume după munci, ori duşi la curtea boierului, departe, în comu­na nouă. După alunecarea coastelor nemilostiv despădurite şi prăvălirea bătrînei aşezări de pe ele, Flămînzii fuseseră strămutaţi jos în şes şi se chemau altfel. Sus nu rămaseră decît cuibarul bătrîn, un pîlc de cocioabe, agăţate de rîpele argiloase spintecate de crăpături adînci, gata să fugă şi ele la vale, numite Iude, de pe nu­mele vînzătorului.

Într-o zi din astea, plină de plînsete şi văicăreli, se abătu în sătucul oropsit un strein. A intrat dis-de-dimineaţă neoprit în bătătura neîmprejmuită a celei din-tîi case din marginea de răsărit şi a înaintat nebăgat de seamă pînă lîngă prispa unde guiţau de foame o ciotcă de prunci.

Acolo a stat încremenit pînă ce l-a văzut femeia, care l-a întrebat arţăgoasă:

-   Da' 'mneata ce vrei ?

El a dat bună ziua... Muierea i-a răspuns „bună", dar răstit, c-un sfert de gură. Micuţii, speriaţi, au tăcut şi s-au lipit strîns de maica lor. Abia atunci o ja­vră răpănoasă s-a sculat şi şi-a adus aminte că trebuie să latre. Dar după două hă măieli leşinate, s-a lăsat păgubaş, a dat bucuros din coadă şi s-a culcat la loc.

Omul a băgat de seamă acreala primirii şi, tulburat, se mîhni.

-   Iartă-mă, spuse el cu părere de rău. Dacă era poartă la curte, băteam în ea... şi nu intram pînă ce nu primeam învoire... Dar am văzut vraiştea...

-   Au fost şi gard şi poartă, i-o întoarse cu amărăciune nevasta. Dar a trebuit să le ardem, că am petrecut ierni grele... Da' ce pofteşti 'mneata ?

Şi chipul i se oţărî.

- Umblu de mult. Viu de departe. Am isprăvit merindele. N-aş putea găsi aici puţină mîncare ? Sînt ostenit şi flămînd.

Şi, vorbindu-i astfel, o privea ţintă.

Femeia nu plecă ochii. Rîse numai, cu venin.

-   Păi dacă eşti flămînd, 'mneata crezi că trebuie numaidecît să mănînci ?

-   Atunci ce să fac?

-   Să rabzi ca noi toţi de-aici. În sărăcia noastră cerşetorii n-au ce căuta. Şi mai ales n-au ce găsi. Du-te jos la boier şi întinde mîna, că ăla are, cu toate că nu dă, ba poate de-aia!

Şi-i întoarse spatele, lăsîndu-l caraghios. Streinul nu se dete bătut. Din ce în ce mai stîrnit, colindă ogradă cu ogradă, rugîndu-se de ospeţie. Peste tot îl întâmpinau, duşmănoase, sărăcia, jalea şi amarul. De pretutindeni îl alunga dez­nădejdea. Din cîteva locuri fu gonit cu vorbe urîte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea: nu se tînguia, nu întindea mîna. Cerea nu pomană, ci omenie.

Părea un bărbat în putere, deşi uscăţiv şi subţiratic, de înălţime mijlocie, cu chipul smead, prelung şi trist. Purta barbă castanie, părul lung, cu cărare la mij­loc, dat călugăreşte pe spate. Curat îmbrăcat, într-un soi de zeghe lungă, ca un anteriu de aba ţărănească, albă; în picioare cu nişte iminei răscroiţi, prin vîrful cărora îi ieşeau degetele. Ce izbea însă la el, aproape te înfricoşau, erau ochii, mari, adînci, de culoarea alunei prăjite. Şi trişti, trişti, de toată tristeţea satului ăs­tuia, strînsă acolo la un loc, în ei.

Cu aceeaşi îndrăzneaţă cuviinţă omul a intrat şi a ieşit, pe rînd, dintr-o sără­cie într-alta şi mai lucie, privind, ascultînd cu băgare de seamă, iscodind, culegînd cu aceeaşi neistovită plecăciune, ca şi cum ar fi primit milostenie, tot ce i se zvîrlea: înfruntări, plîngeri, răbufneli, sudalme şi blesteme. Astfel încărcat cu ele, a colindat întreg cătunul. Toţi erau necăjiţi, flămînzi, aşteptînd cu mîinile în sîn, nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau pe Dumnezeu, alţii ocărau pe dia­vol, băgau vină soartei, îşi blestemau viaţa.

Aşa, din jale în jale, din scrîşnet în scrîşnet, a ajuns pînă la cea din urmă co­cioabă din marginea de apus a satului. Aci, bătătura şi mai pustie, ograda mai pă-răginită, restriştea şi mai neîmpăcată. Nu l-a dat în ştire nici măcar coteiul nelipsit din nici o gospodărie, oricît de oropsită. Nimeni nu i-a ieşit înainte.

El a păşit domol pînă la prispa scundă, unde descoperi trei copilaşi culcaţi pe un maldăr de buruieni. S-a aşezat lîngă ei. Unul, mai mărişor, l-a simţit şi s-a ri­dicat. Nu dormeau, zăceau. Galbeni, sfrijiţi, doar piele şi os, cu burţi umflate, mîini şi picioare subţiate ca fusele, numai ochii mari, înfriguraţi mai erau de ei.

 - Ce faceţi voi aici, prichindeilor? întrebă prietenos streinul, cercînd să le bi­ruie sălbăticirea şi să-i mîngîie pe păr. Ei se apărau ca de nişte loviri.

-   Hai, răspundeţi.

-   Aşteptăm pe nenea, răsuflă cel mai mărişor.

-   Unde s-a dus?

-   Să culeagă bolbotine...

-   Ba nu, să aducă lut, spuse adevărul mijlociul.

-   Şi voi vă hrăniţi cu humă? Şi călătorului îi dete lacrimile.

(Citeşte mai mult) aici: http://www.scribd.com/doc/52223804/Vasile-Voiculescu-Ciorb%C4%83-de-bolovan

Postul ca demers/metodă de autodefinire/autodelimitare personal-existenţială a omului în planul Creaţiei

de Pr Vasile GAFTON

Motto:

                      Dumnezeu, Ziditorul nostru,

pentru iubirea de oameni

ne-a lăsat multe căi de mântuire

care întorc sufletele şi le suie la ceruri.

(Sf. Antonie cel Mare)

Am început Postul Mare. Din nou. Preocuparea de bază a multora pe perioada postului este în mod exclusiv aceasta: Cu ce ne hrănim? de vreme ce ştim că eşti ceea ce mănânci? O preocupare lăudabilă şi legitimă, nimic de zis, însă, mult mai important ar fi, credem noi, Cum ne hrănim? Nu vrem desigur să ne referim la prescripţii demne de vreun ghid al manierelor elegante şi nu ne interesează aici estetica hrănirii, însă, modul în care ne hrănim devine foarte important. De ce ? Pentru că hrănirea în cadrul raiului pe care îl descrie Cartea Facerii este contemplativă. Este un mod de cunoaştere şi de autocunoaştere care implică centrarea atenţiei umane pe dimensiunea subiectivă a mântuirii.

De ce mai este important modul în care ne hrănim, acel cum? al hrănirii? Pentru că, fiind atenţi la acest aspect noi înşine ne plasăm prin post în perspectiva locului şi a stării lui Adam de dinainte de cădere, în locul hrănirii-împărtăşire cu lumea-Paradis şi în starea de a-L întâlni pe Dumnezeu în însuşi actul acesta al hrănirii contemplative. A te hrăni altfel decât prin contemplare înseamnă a violenta raiul. Nu pomul cunoştinţei, nu porunca lui Dumnezeu, ci însăşi relaţia cu Dumnezeu şi propria fiinţă care este parte a acestei relaţii.

În post suntem în situaţia lui Adam. Diavolul ne ispiteşte cu ceea ce trebuie să constituie hrana noastră, cu aspectele exterioare, pentru a ne distrage atenţia de la modul în care sau cum trebuie să ne hrănim. Aceasta devine după pregătire şi fiul risipitor sau vameşul pe care îi întâlnim înaintea începerii postului ne demonstrează că a te cunoaşte pe tine este un lucru important.

Altfel spus, perioada postului ne ajută să ne conştientizăm poziţia în planul existenţei prin raportare/delimitare faţă de celelalte elemente/aspecte ale existenţei create. Dacă în perioadele de dezlegare ale anului bisericesc noi existăm practic oricum – după principiul lipsit de conştiinţă morală al competiţiei distructive caracteristică lumii: care pe care -, în perioada postului devenim conştienţi că, de fapt, dacă avem o chemare în planul existenţei, aceasta nu este nicidecum concurenţa cu celelalte specii/regnuri şi nici chiar cu specia umană, ci, chemarea noastră este aceea de a coexista în armonie împărtăşindu-ne din ceea ce ne oferă celelalte existenţe, nu luându-ne noi cu forţa ceea ce credem că ne-ar putea folosi şi, în nici un caz anulându-le existenţa prin hrănirea cu ele. Chemarea noastră este aceea de a descoperi Paradisul pierdut, inaccesibil, dar prezent în miezul lucrurilor şi în inima omului[1].

Deducem astfel că există o mâncare spre moarte, din care s-a înfruptat Adam – o mâncare care a produs înlocuirea veşmântului ţesut de Dumnezeu cu cel din frunze de smochin şi cu haine de piele[2], o mâncare care te lasă gol pe dinăuntru[3] - dar şi o mâncare spre viaţă, a contemplării celor de dincolo de aparenţă la care a fost îmbiat Apostolul Petru (F. Ap. 10) şi, mai adevărată decât toate, mâncarea-împărtăşire din Trupul şi Sângele Vieţii care aparţine omului postitor, pentru că el se hrăneşte mai întâi cu Cuvântul şi cu Sfânta Împărtăşanie[4]. Hrănirea obişnuită implică o pregătire laborioasă a hranei, pe când hrănirea-împărtăşire implică pregătirea noastră pentru a primi cum se cuvine hrana. Mâncarea, hrănirea cu pregătire, cu discernământ, este reperul stării de sănătate a fiinţei umane trăitoare într-o lume bolnavă. Hrănirea fără discernământ, cu tot ce ne oferă lumea aceasta bolnavă în care trăim, conduce la îmbolnăvirea noastră.

Ce înseamnă sănătate şi ce înseamnă îmbolnăvire în contextul dat?

Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte într-una din scrierile sale despre o stare de sănătate primordială a omului, stare ce însemna cunoaşterea şi ordonarea de către raţiune a mişcărilor sufletului în conformitate cu virtutea corespunzătoare fiecăreia dintre aceste virtuţi, în om domnind o ordine şi un echilibru al tuturor forţelor de care acesta dispunea în aşa măsură încât el, omul, să poată căuta mereu spre Dumnezeu şi prin aceasta să atingă desăvârşirea[5], deoarece nici între raţiunile lucrurilor nu există în mod natural nici război, nici vreo învrăjbire, ci, ele sunt deplin armonizate[6].

Din acest punct de vedere considerăm că orice creştin cu o conştiinţă a existenţei umane aflată în legătură cu Dumnezeu prin credinţă, prin spirit, poate să îşi evalueze propria persoană raportată la viaţa zilnică marcată de fel şi fel de încercări şi provocări, poate să cunoască şi, eventual, să spună în ce măsură legătura aceasta a lui cu Sursa existenţei sale, cu Izvorul vieţii sale, cu Dumnezeu, este realizată. Cu alte cuvinte, orice creştin ar trebui să îşi dea seama într-o oarecare măsură dacă este duhovnicesc sau nu, dacă se îndreaptă spre cele duhovniceşti sau mai degrabă spre cele materiale, lumeşti; dacă fiinţa lui capătă consistenţă sau se fragmentează şi începe să dispară în prea multele preocupări neproductive ale unei vieţi hrănite de-a valma cu orice şi oricum, tocmai prin acestă hrănire haotică, înstrăinată de Viaţă.

Aşa se întâmplă în permanenţă, aceasta este viaţa umană în conformitate cu alegerea lui Adam. Lucrurile nu sunt nici pe departe menite să ne sperie sau să ne ducă la deznădejde pentru că trebuie înţeles faptul de neeludat că nimeni şi niciodată nu va putea elimina existenţial păcatul omenesc, însă, omul poate dobândi prin credinţă puterea de a lupta împotriva păcatului[7].

L-am citat pe Sfântul Antonie cel Mare, care spune că sunt multe căi lăsate de Dumnezeu pentru ca sufletele, luptând împotriva păcatului, să se întoarcă la ceruri, motivul pentru existenţa acestor multiple posibilităţi fiind iubirea de oameni. Aş adăuga cunoaşterea slăbiciunii oamenilor, care nu se pot adapta la standardele unei vieţi cu adevărat duhovniceşti şi atunci, Dumnezeu adaptează standardele acestei vieţi la neputinţa şi limitarea omenească. Postul este, din acest punct de vedere, un demers cognitiv şi/sau autocognitiv accesibil oricărui om, indiferent de formaţie sau de nivel intelectual. Postul oferă, oricui vrea să-l practice, ieşirea din indefinit, din confuzie, din hrănirea de-a valma, haotică, şi mai oferă ceva: delimitarea şi afirmarea personal-existenţială prin abţinere. Văzute din perspectiva Învierii, lucrurile stau cam aşa: Cine înviază? Eu. Care eu? Acesta pentru care determinaţiile materiale nu mai contează.

Este, de bună seamă, o abordare paradoxală care, chiar dacă nu sfidează logica cotidiană, cu siguranţă o transcende, o deschide unui nivel de comprehensiune superior, un nivel al concomitenţei posibilităţilor şi al convergenţei perspectivelor. La acest nivel, o cât de mică perturbare a discernământului te poate determina să alegi o cale greşită. De ce? Pentru că în acel punct şi la acel nivel al suprapunerii dimensiunilor spaţio-temporale cu cele duhovnicesc-naturale este, de fapt, locul veşniciei. Astfel, urmându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul aflăm că discernământul despre care aminteam trebuie să urmeze o cale dreaptă, căci Cuvântul nu zăboveşte pe cărările care nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privinţe pregătită. De pildă, cineva posteşte şi se reţine de la hrana care aprinde patimile şi face toate celelalte câte pot să ajute la izbăvirea de patimi. Acesta a gătit calea anumită, dar cultivă aceste moduri pentru slava deşartă, sau din zgârcenie, sau pentru a fi linguşit de oameni, sau pentru a le plăcea lor, sau din altă pricină, şi nu pentru a plăcea lui Dumnezeu. El a răbdat osteneala pregătirii căii, dar nu-L are pe Dumnezeu umblând pe cărările lui[8].

Pentru starea pe care o are omul acum, în lume, acest moment-loc, stare sau nivel despre care vorbeam este doar o fulguraţie, este o părere, o oglindă, o ghicitură. Pentru un om cu viaţă în duh, acel punct este, în schimb, o permanenţă. Statornicia în bine aceasta cred că înseamnă: să percepi veşnicia prin intermediul fulguraţiilor clipelor. Aici intevine rolul postului. Postul încetineşte sau estompează cumva derularea cotidianului. Schimbă perspectivele făcându-ne veşnicia intimă şi temporalitatea străină, sustrăgându-ne temporalităţii şi oferindu-ne veşniciei. Postul face din simplul fapt al hrănirii euharistie, adică împlinirea misiunii omului în lume şi anume, aceea de a mulţumi în tot timpul şi în tot locul[9].

În această perspectivă sigur că şi hrana suportă modificări în ce priveşte exercitarea voinţei umane cu raportare la ea. Nu mai contează atât de mult hrana, cât discernământul alegerii ei, manifestarea voinţei noastre în direcţia unei alegeri căreia i se subsumează dorinţa. Este vorba şi aici despre schimbarea perspectivei, care, într-o primă abordare se desfăşoară pornind de la dorinţă spre anularea voinţei, aşa cum a operat în cazul lui Adam[10], iar, în al doilea caz, pornind de la voinţă şi ajungând la transfigurarea dorinţei, prin cruce.

În momentul în care se schimbă alimentaţia, concomitent trebuie să se producă şi schimbarea unui întreg proces mental-spiritual. Aşa stau lucrurile în cazul lui Adam, cu care începem Postul Mare, dar şi în cazul Mariei Egipteanca, pe care o pomenim spre sfârşitul postului. Mai doresc să citez un exemplu, cel al Sfântului Apostol Petru, care are viziunea unei hrăniri deosebite, de unde provine acel cum? al hrănirii, despre care am amintit şi despre care spuneam că este chiar mai important decât cu ce?. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în relatarea din Faptele Apostolilor, cap. 10 o descoperire pe care Dumnezeu i-o face lui Petru cu privire la modul de împărtăşire cu lumea nevăzută prin cea văzută, prin intermediul jertfei: Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă![11] Jertfa înseamnă această schimbare, convertire a perspectivei, care, face ca hrana să devină cunoaştere prin participare, iar nu distrugere. Hrana noastră este, aşadar, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Unul şi neschimbabil, însă, în privinţa omului trebuie făcută o distincţie clară între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce este chemat să fie.

Dorinţa va deveni de acum altceva. Va deveni hrană contemplativă, aşa cum, probabil era şi în rai. Sfântul Vasile Cel Mare face referire la două tipuri de dorinţă: una pozitivă, cealaltă negativă. Prima dorinţă este dorinţa după Dumnezeu şi apare în rugăciunea ce se citeşte la Ceasul al VI-lea: Pătrunde cu frica Ta trupurile noastre şi nu pleca inimile noastre spre cuvinte sau gânduri rele, ci cu dorirea Ta hrăneşte sufletele noastre. Dorirea de Dumnezeu hrăneşte sufletul şi fiinţa întreagă, însă, există şi opusul acestei dorinţe, dorinţa împătimită, mai degrabă mistuitoare, nimicitoare decât hrănitoare, care provine de la amăgirea cu frumuseţile cele stricăcioase ale lumii, cum arată tot Sfântul Vasile în Rugăciunea de la Mijloceasul al III-lea.

Postul este o cale pe care o străbatem în funcţie de dorinţele pe care le avem. Dorinţele ne definesc în mare parte fiinţa şi ne determină starea. Sunt motorul nostru, ceea ce ne pune în mişcare şi ceea ce ne hrăneşte. Întrebarea care rămâne în continuare în picioare, la sfârşitul acestor câteva reflexi pe marginea postului este: CUM?

 

---

[1] Olivier Clément, Cântecul lacrimilor, eseu despre pocăinţă, Ediţia a II-a, trad. de Ileana Brie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009, p. 22

[2] Triod, Stihira a II-a de la Doamne strigat-am, a Vecerniei din Duminica lăsatului sec de brânză.

[3] Triod, Stihira a IV-a de la Doamne strigat-am, a Vecerniei din Duminica lăsatului sec de brânză.

[4] Olivier Clément, op. cit., p. 103

[5] În Despre Rugăciunea Domnească, din Scrieri partea întâia, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 432

[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în op., cit., p. 115

[7] La Ion Mânzat, Psihologia creştină a adâncurilor. F. M. Dostoievski contra S. Freud, ediţia a  II-a revăzută şi adăugită, Ed. Univers enciclopedic gold, Bucureşti, 2009, p. 375

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în op., cit., p.173

[9] Cf. Alphonse Goettmann, Bucuria. Faţa lui Dumnezeu în om, trad. de Viorica Juncan, Ed. Herald, Bucureşti, 2010, p.149

[10] Jean-Claude Larchet face referire la o concepţie patristică similară în aceastî privinţă, în Acesta este trupul Meu..., trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 48-51

[11] În Răspunsuri către Talasie, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 114

, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

În Sâmbăta a patra (a morţilor) din Postul Mare

Viaţa noastră este scurtă şi în curând se va sfârşi !!!

de Lucian OLARU

 “Rugăciunile, plângerile tale să se îndrepte totdeauna către cetatea cerească, ca după moarte sufletul tău să se învrednicească a se muta fericit la Dumnezeu” 

 

Aşa cum am amintit şi cu alte ocazii, sufletul este bunul nostru cel mai de preţ, care nu poate fi cumpărat sau răscumpărat (odată ce a fost pierdut): “Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea. Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor”; [1] sufletul este infinit mai important decât trupul; Domnul nostru Iisus Hristos ne spune aşa: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;”[2] Sufletul este nemuritor (veşnic, nu poate fi ucis), este primit în dar de la Dumnezeu, dar viaţa pe pământ este scurtă; în clipa morţii sufletul este chemat înapoi la Creator pentru a da socoteală pentru toate;

Trupul este muritor, putrezitor, (tot din porunca Creatorului se întoarce înapoi întru cele din care a fost alcătuit – se face pământ), plin de afecte (foame, durere, boli, îmbătrânirea, slăbiciunea fizică, etc) datorită căderii din Rai în timpul lui Adam.

Cântările care fac parte din Slujba Înmormântării nu fac altceva decât să ne amintească aceste realităţi cât mai des posibil; pentru cei plecaţi dincolo, „în lumea celor morţi”, noi cei încă vii pe acest pământ nu putem decât să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu să ierte, să treacă cu vederea, să fie milostiv şi să nu ţină cont (seama) de toate prostiile şi păcatele ce le vor fi făcut prietenii noştri, rudele sau orice om care a vieţuit un timp pe pământ. Atât putem, rugăciune şi nădejde (speranţă) în mila şi iubirea lui Dumnezeu!!!

Însă pentru noi înşine, (cei vii), putem să facem mult mai mult: putem să ne trezim din somnul păcatului, putem să ne corectăm viaţa împlinind Legea Mântuitorului, putem să ne înnoim viaţa pământească (pe care încă o mai avem) cu Tainele Bisericii: Spovedania (Mărturisirea) şi Împărtăşania (Euharistia);

Nouă celor vii, cântările funebre de la Slujba Înmormântării sau a Parastasului trebuie să ne aducă aminte că suntem muritori şi trecători pe pământ ca floarea ierbii: „Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut…”[3]

Iată cum descrie Sfântul Vasile cel Mare taina morţii: Adam, „cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, şi-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: «Iată vor pierii toţi cei care se depărtează de Tine» (Psalmi 72, 26). Nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră.”[4]

            Una dintre cântările Slujbei Înmormântării spune aşa: „adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte  şi am văzut oase goale ...”[5]; orice om fără Dumnezeu, fără viaţa pe care o suflă Dumnezeu este un nimic, un mare zero, adică un mort, sau, după cum zice cântarea, este „pământ şi cenuşă”, „oase goale”; această realitate o poate schimba numai Dumnezeu: însoţit cu El, sau mai bine zis unit cu Dumnezeu, omul nu mai este pământ şi cenuşă ci este un dumnezeu mic, după har şi după asemănare; Învierea Domnului Hristos nu este altceva decât arvuna învierii noastre, răsplata sau pedeapsa;

            Aceeaşi cântare continuă să ne atragă atenţia: „... cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?... ”[6]; trebuie să înţelegem că înaintea lui Dumnezeu noi toţi suntem egali, orice rang social sau diferenţe sociale dintre noi sunt anulate, Legea lui Dumnezeu este valabilă în mod egal pentru toţi şi după ea vom fi judecaţi, indiferent de jobul pe care l-am avut în trup, pe pământ; bogatul şi săracul, împăratul şi robul, dreptul şi păcătosul se vor prezenta goi şi săraci înaintea lui Dumnezeu la Judecată, însoţindu-i doar faptele bune sau rele.

            Cea mai importantă rugăciune care se poate aduce pentru un mort (pentru sufletul celui plecat din lumea aceasta) sunt SARINDARELE[7] ;

De asemenea, în vechime, în rânduiala Sfintei Liturghi – care se află în Constituţiile Apostolice – diaconul şi episcopul se roagă astfel pentru morţi: “Să ierte răposaţilor milostivul Dumnezeu orice păcat cu voie şi fără de voie şi să-i aşeze în sânul părinţilor, proorocilor şi apostolilor şi pe toţi care au făcut bine lui, unde nu este durere, nici scârbă, nici suspinare”[8]. Despre importanţa covârşitoare pe care o are Sfânta Liturghie pentru cei adormiţi, ne vorbeşte Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului: “Celor adormiţi le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte (pomenirile şi milosteniile) îi ajută mai puţin; pentru că omul, murind, a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos, se umple de dumnezeiasca veselie, de dar, şi se izbăveşte, cu dumnezeiasca milă, de toată durerea. Deci, mai înainte de toate, să se facă Liturghie pentru dânşii. După aceea, de vor avea avuţie, să se facă şi răscumpărare robilor, milostenie săracilor, zidiri de sfinte biserici şi alte care sunt spre mântuirea lor”[9].

În cadrul Sfintei Liturghii se face pomenirea celor adormiţi mai întâi la Proscomidie, prin rugăciunea pe care o rosteşte preotul; a doua pomenire o face în cadrul Liturghiei catehumenilor; apoi la Liturghia credincioşilor (euharistică) face rugăciunea pentru morţi de trei ori: la vohodul mare, la dipticele care se rostesc în cadrul rugăciunii Anaforalei şi la turnarea miridelor în Sfântul Potir.

Sfânta Jertfă sfinţeşte pe cei care au adus darurile lui Dumnezeu dar şi pe cei pentru care s-au adus (pentru morţi); «Hristos Se împarte şi lor, într-un chip pe care îl ştie El Însuşi». Ca să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, trebuie să ne luptăm pentru „curăţia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinţă, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a ne împărtăşii cu Dânsele, zel fierbinte, alergare cu sete către Hristos ... toate acestea nu sunt însuşiri trupeşti, ci ţin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedică sufletele morţilor să aibă şi ele aceste virtuţi, ca şi ale viilor ... dacă aceste suflete sunt pregătite după cuviinţă pentru primirea tainelor şi dacă Hristos, Sfinţitorul şi Săvârşitorul Jertfei, voieşte totdeauna să sfinţească şi doreşte oricând să se împartă pe Sine, atunci ce ar putea să împiedice împărtăşirea lor (a sufletelor morţilor – n.n.)? Absolut nimic!”[10] „Nu-i nimic de mirare dacă Hristos face parte, la masa sfântă, şi sufletelor eliberate de trupuri ... ”.[11]

„Sufletele dezlegate de trupuri, ... prin rugăciunile preoţilor şi prin mijlocirea Sfintelor Daruri se curăţesc cu adevărat şi primesc iertarea păcatelor deopotrivă cu cei vii. Dar în afară de aceasta, ele nu mai păcătuiesc cu nimic şi n-adaugă nici o vină nouă la cele vechi, după cum se întâmplă cu cei mai multi dintre vii, ci sunt fie iertate pe deplin de orice pedeapsă, fie măcar scutite pentru totdeauna de păcat... faptul că sunt eliberate de trup, le face să fie cu mult mai destoinice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine decât dacă ar fi împreunate cu trupul”.[12]

Sfântul Vasile cel Mare compară viaţa cu o călătorie cu mai multe staţii: „Nu vi se pare oare că viaţa prezentă este un drum continuu, o călătorie marcată de vârste ca de nişte staţii? Îşi are începutul pentru fiecare om, cu durerile de naştere ale mamei, iar sfârşitul îl arată sălaşurile din morminte. La ele ne duce pe toţi călătoria asta; pe unii mai devreme, pe alţii mai târziu; unii călătoresc străbătând toate răstimpurile vieţii,  iar alţii nu poposesc nici în primele staţii ale vieţii lor.”[13] Dumnezeu a fixat un alt termen al ieşirii din viaţă, al morţii pentru fiecare dintre noi; El a porunceşte ca unora să se desfacă legăturile trupului mai curând, iar altora mai târziu, după cum voieşte.[14]

E mai uşor să trecem prin nenorocirile vieţii odată ce am fost învăţaţi că „fiind muritor am copil muritor şi că nimic din cele omeneşti nu e statornic şi nici nu rămâne necontenit la cei ce le au”.[15] „Tu, însă, gândeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi  pornit cu puţin mai înainte pe drumul pe care va trebui să mergem şi noi.”[16]

Una dintre modalităţile pe care le avem la îndemâna pentru a trece cu bine prin necazurile vieţii este să uşurăm „greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare.”[17]

Adesea, nouă tuturor, ne place să amânăm sfârşitul nostru, moartea, cu o precizie diabolică, aşa cum gospodinile amână să facă prăjiturile sau curăţenia de Paşte pe săptămâna următoare; impresia că putem amâna moartea este un gând rău de la cel viclean, pe care primindu-l, ne înşelăm pe noi înşine, ne „auto-prostim” în mod gratuit; expresiile „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”, pe care le auzim uneori în biserică la sfintele slujbe dovedesc adevărul cutremurător: de multe ori moartea vine „ca un fur noaptea”[18], fără să ne aşteptăm şi răpeşte pe orişicine, fără să ţină seama de vârstă, de pregătire sau ne-pregătire, fără să-i pese de suferinţa adâncă pe care o lasă în urmă. De aceea, fraţi întru Domnul, trebuie să fim cu mare băgare de seamă ca atunci, în vremea ieşirii sufletului din trup, să fim îmbrăcaţi cu haina cea de nuntă care este viaţa curată plină de faptele bune (un suflet îmbăiat în „cada” Mărturisirii şi îmbrăcat cu virtuţile plăcute lui Dumnezeu).

După cum credem că există Dumnezeu, credem că avem un suflet şi un trup; după cum credem că avem viaţă în noi şi că suntem vii, aşa cum credem că fiecare dintre noi va fi judecat de Dumnezeu, în acelaşi fel trebuie să credem cu tărie că moartea e un fenomen natural care vine fără veste; dacă vom crede acest lucru ne vom strădui ca „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem”[19]. Nimeni dintre noi nu ar dori ca pentru câteva clipe de păcate amăgitoare să pierdem a doua oară raiul şi să intrăm la osănda iadului alături de demonii cei răi.

Acelaşi lucru ne vesteşte şi cartea „Urmarea lui Hristos”: „care este temeiul nădejdii tale că vei trăi vreme îndelungată, când în puterea ta nu stă măcar o zi? Câţi s-au înşelat şi fără de veste s-au despărţit de trup! ... acesta a căzut de sabie, acela s-a înnecat; acela mâncând, celălalt bând s-a sfârşit; unul a pierit prin foc, altul prin glonţ, al treilea de ciumă, al  patrulea de cuţitul tâlharilor, ...«viaţa omului trece ca umbra» (Psalmi 143,4).”[20] Autorul, Toma de Kempis continuă aşa: „«Fă-ţi acum prieteni», cinstind pe sfinţii lui Dumnezeu şi urmând faptelor lor, ca atunci când vei ieşi din lumea aceasta, «să te primească pe tine în corturile cele veşnice» (Luca 16, 9)”.[21]

Vreau să închei cu vorbele atât de frumoase ale înţeleptului: “Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.”[22]

Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să facem toate lucrurile la vremea lor!

---

[1] Psalmi 48,7-10.

[2] Matei 10,28.

[3] I Petru 1,24.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 443.

[5] Aghiasmatarul mic, Ed Reîntregirea, Alba Iulia 1996, pp 39.

[6] Aghiasmatarul mic, Ed Reîntregirea, Alba Iulia 1996, pp 39.

[7] Prin sărindar se înţeleg rânduieli de pomenire făcute pentru morţi sau pentru vii la 40 de Liturghii în şir. Sărindarul este individual sau în obşte (Tipic bisericesc, p. 251)

[8] Pr. Prof. I. Constantinescu, Rugăciunile pentru cei morţi, în „Glasul Bisericii”, an XXXIV, nr. 7-8, 1975, p. 759

[9] Drd. Constantin Strugariu, Grija pentru cei morţi în cultul şi spiritualitatea ortodoxă, în „Biserica Ortodoxă Română”, an CI, nr. 9-10, 1983, p. 688

[10] Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghi, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp 95.

[11] Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghi, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp 96.

[12] Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghi, EIBM al BOR, Bucureşti, 1997, pp 100-101.

[13] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 554-555.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 391.

[15] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 384.

[16] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 390.

[17] Sfântul Vasile cel Mare, PSB vol. 17, EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 384.

[18] I Tesaloniceni 5, 2; „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru … De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Matei 24, 42,44)

[19] Ectenia cererilor, Vecernie, Liturghier, EIBM al BOR, Bucureşti, 1995, pp 38.

[20] Urmarea lui Hristos, de Toma de Kempis, ed. „I.P. Arta Grafica”, Bucureşti 1991, pp 80-81.

[21] Urmarea lui Hristos, de Toma de Kempis, ed. „I.P. Arta Grafica”, Bucureşti 1991, pp 81.

[22] Ecclesiast 3, 2-5.