Cum să te îngraşi la suflet fără efort mare!!!

de Lucian Olaru

Trăim azi în lumea confortului, a luxului şi a informaţiei redundante, fără folos (pentru suflet), de prisos pentru viaţa veşnică – singura şi suprema noastră fericire (unirea deplină cu Dumnezeu) – şi, vrem nu vrem, trebuie să ne descurcăm…

            Ne dorim case mari, călduroase şi luxoase, râvnim după maşini frumoase şi avem nevoie urgentă de un serviciu care să nu necesite nici un efort fizic sau intelectual… vrem totul de-a gata, la fel cum se primeşte mâncarea de la un “fast food”, caldă şi ambalată în cutie, aşteptând o gură să o mănânce….

            Totul e bine şi normal până când ajungem în sfera sufletului şi ne dăm seama de ne-fericirea noastră; trupul e plin, are “succes”, dar sufletul e gol… flămând şi însetat… trupul este în regulă, dar sufletul este pustiit de lupta care o ducem împotriva lui prin prea marea întărire (îngrijire) a trupului….

            Când eram copii mici, ni se cerea să mâncăm mult “să creşteţi mari”, ni se cerea să învăţăm pe de rost “Îngerelul”, “Născătoarea” şi “Tatăl nostru”…. ! Am reuşit! Suntem mari, adulţi, chiar în etate… dar oare sufletul a crescut şi el în paralel cu trupul? A rămas în urmă în starea de “copil subnutrit, needucat si neglijat” ? La această întrebare numai Dumnezeu poate să răspundă cu precizie pentru fiecare dintre noi… Totuşi, pe alocuri, parţial, ne putem da şi noi seama despre cam cum stă treaba… unul dintre semnele grăitoare în acest sens este următorul: suntem tot la cele trei rugăciuni enumerate mai sus, învăţate cu mult timp în urmă? Sau am învăţat altele noi! Ştim că rugăciunea curăţeşte mintea noastră de tot ce este rău, şi cu ea îl chemăm des pe Domnul Iisus în ajutor, pe Maica Lui şi pe sfinţi… succesul şi dezvoltarea sufletului nostru sunt asigurate de Domnul nostru Iisus Hristos şi de prezenţa Lui în inima noastră!!! Aceasta o putem realiza numai prin rugăciune,… mai uşor şi mai comod de atâta nu se poate!!!

            Să ne grijim noi sufletul la fel de mult cum ne grijim trupul, să ne spălăm la suflet (prin Taina Spovedaniei) la fel de des cum ne spălăm şi trupul; să ne îngrăşăm sufletul prin rugăciune cu mult mai mult decât ne îmbuibăm trupul acesta trecător; să nu ne amăgim că “oricum sufletul nu se vede cât e de murdar sau de slab sau de ne-dezvoltat!” sunt mulţi oameni care ştiu să vadă în suflet curăţenia sau murdăria, frumuseţea sau întunecimea, …. Dar mai rău decât atât, este că ne vede şi ne ştie Cel de Sus şi de acolo ne cercetează inimile şi o să ne şi ceară socoteală (pentru că am dat “ignore” la nevoile sufletului) sau o să ne dea răsplată Împărăţia Lui!

            Dar dacă rugăciunea curăţeşte mintea şi linişteşte sufletul, atunci milostenia îmbracă inima în haină de sărbătoarea: “Mare lucru este omul şi de cinste bărbatul milostiv” (Pilde 20,6); milostenia împodobeşte sufletul cu dragostea iubirii de aproapele; un om iubitor de Dumnezeu trebuie să aleagă pe cine iubeşte mai mult: banii şi bogăţia materială de orice fel (lăcomia) … sau pune preţ mult mai mare pe viaţa aproapelui aflat la necaz şi strâmtorare şi miluieşte (arată milă celui în nevoie, dar nu în lene şi nepăsare!!!)… banii cum vin (uşor sau repede) aşa se şi duc, iar dacă îi dai la săraci (atât cât îţi permiţi şi cât vrei), Dumnezeu îţi va răsplăti cu mult mai mult; e ca şi cum ai acorda un credit (un împrumut) unui sărac, iar Dumnezeu îţi este garant (îţi garantează că în cazul în care săracul nu îţi poate returna banii, El, Cel ce a făcut lumea, îţi plăteşte atât datoria cât şi dobânda datorate de sărac): “Cel care miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”(Pilde le lui Solomon 19,17);

… iubitorul de argint însă, ţine foarte mult la grămada de bani sau de avere şi nu dă nimănui,… nu pune preţ pe viaţa săracului sau pe întreţinerea vieţii săracului prin mila creştinească, ci “banul este dumnezeul lui!!!”… o viaţă pierdută (irosită), ca şi un suflet rătăcit şi nerecuperat este o pagubă imensă înaintea lui Dumnezeu şi nu se poate cumpăra nici cu întreg aurul din tot pământul…

“cine dă, lui îşi dă, cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”.

”Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35) spune Sfântul Apostol Pavel. Lângă mâna care ţi se întinde după ajutor stă, nevăzut, mâna lui Hristos Care a zis: ”Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).“Domnul îl binecuvintează pe omul blând şi darnic, dar (omul) va da seama de prostia faptelor sale.” (Proverbele lui Solomon 22,8).

Rugăciunea de dimineaţă

 

 de Părintele Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine. 

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.

Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre.

Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta. Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin.

http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-dimineata-scrisa-parintele-arsenie-boca-72552.html

Rugăminte, mărturisire şi îndemn

de Pr. Rafail Noica

Nu-mi spune nimic. Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău, aşa cum eşti tu! Dă-mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii un înger ca să mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să mă iubeşti niciodată.

Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea dragostei şi a sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau în uscăciune, tu iubeşte-Mă asa cum eşti. Eu vreau ca să Mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă.

Dacă vei aştepta până când ai să fii desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, Care am creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume

din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este locaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă; din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. 

Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria “virtuţilor” tale, ci dintr-o inimă smerită, pe care o poţi curăţi oricând. N-am nevoie de “virtuţile” tale, de talentele tale, de inţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu “virtuţile” tale doresc; dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motivul pentru care tu nu Mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste! Unui fier negru flăcările unui foc nu numai i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă deci, şi păcatele se vor arde, şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fii curat – asta ar fi din nou o mândrie pentru tine – ci pentru că Eu vreau să odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngrijora de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii sluga rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te încrezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire, şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-Mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta Mă doare atât de mult la tine.

Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia – pe care numai Eu ţi-o pot da – ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu singurul şi adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până-n adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi că tu şi acum să te îndoieşti de dragostea ce o am Eu pentru tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimic fără Mine; doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci altfel voi fi nevoit să te las în cădere în măsura cu care tu te apreciezi. Nu te frământa că n-ai “virtuţi”. Am să îţi dau Eu Sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi Mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu, pe care în dar ţi-L dau la Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta.

Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima Ei curată, încât să poată mijloci pentru tine.

Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti…În acest fel tu nu M-ai iubi niciodată. 

Şi acum, du-te!…

Eu sunt cu tine!!!

Avem timp

                                      

de Octavian Paler

avem timp pentru toate. Să dormim
să alergăm în dreapta și în stânga
să regretăm ce-am greșit și să greșim din nou
să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine
avem timp să citim și să scriem
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris
avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm
avem timp să ne facem iluzii
și să răscolim prin cenușa lor mai târziu
avem timp pentru ambiții și boli
să învinovățim destinul și amănuntele
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp să ne-alungăm întrebările
să amânăm răspunsurile
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm
avem timp să ne facem prieteni și să-i pierdem
avem timp să primim lecții și să le uităm după aceea
avem timp să primim daruri și să nu le înțelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru puțină tandrețe
când să facem și asta, murim.

  |

Martirii din luna Octombrie, formele martirajului contemporan

de Pr. Vasile GAFTON

Octombrie ne oferă prilejul de a cinsti câţiva sfinţi a căror viaţă s-a desfăşurat şi, mai ales, s-a sfârşit sub semnul martiriului pentru credinţă. Dealtfel, sunt mulţi sfinţi ortodocşi prăznuiţi pentru curajul cu care au înfruntat chinurile şi moartea pentru simplul fapt că-şi mărturiseau credinţa în Hristos. Mai mult, am putea să-i numim martiri pe toţi pustnicii şi nevoitorii care au renunţat la bunurile pământeşti pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Curajul tuturor acestor sfinţi era întreţinut de convingerea fermă că sunt ocrotiţi de puterea harului dumnezeiesc.

Astfel, ocrotirea de care s-au bucurat sfinţii şi de care ne putem bucura şi noi în măsura credinţei pe care o nutrim în sufletele noastre, este reprezentată de prăznuirea, chiar pe 1 Octombrie, a Acoperământului Maicii Domnului, sărbătoare bisericească rânduită – aşa cum se arată în “Vieţile Sfinţilor” – spre aducerea-aminte de vedenia Sfântului Andrei şi a lui Epifanie, care, la o priveghere de toată noaptea au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se (cf. Proloagele, luna Octombrie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 129)

Prima “martiră” a lunii Octombrie este prăznuită pe data de 14 ale lunii. Cuvioasa noastră maică Parascheva, s-a născut în satul Epivat din Tracia. Spun că a fost “martiră”, pentru că a primit, nu o dată, bătaie din partea părinţilor  pentru că îşi schimba hainele cele scumpe cu zdrenţele săracilor. Apoi, o mai numesc “martiră”, deoarece după moartea părinţilor săi, şi-a împărţit partea de avere moştenită la săraci, s-a călugărit, iar, după ce a mers la Ierusalim să se închine Locurilor unde a pătimit Hristos, s-a întors în Epivat, unde a murit la doar 27 de ani.

 În data de 21 Octombrie prăznuim – nu de foarte multă vreme, ce-i drept – pe Sfinţii Mărturisitori, Cuvioşii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Mucenicul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, apărătorii Bisericii Ortodoxe din Transilvania împotriva unirii ei silnice cu Roma. Nu ne ajunge spaţiul să vorbim în detaliu despre vieţile acestori apărători ai credinţei strămoşeşti şi despre zbuciumul care a pus stăpânire pe sufletele lor la gândul că ar putea fi obligaţi să-şi lepede credinţa pe care noi, cei de azi, abia de mai dăm câţiva bănuţi. Ei au suferit temniţă grea şi chinuri cumplite pentru ca Transilvania să rămână Ortodoxă.

Data de 26 Octombrie ne aduce spre pomenire pe sfântul, slăvitul, marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni. Acesta a fost fiul voievodului cetăţii Tesalonicului, al cărui rang l-a dobândit şi el, după moartea părintelui său, cu deosebirea că el era un voievod care-L propovăduia supuşilor săi pe Hristos. Pentru acest fapt, împăratul Maximian (iubitor de petreceri şi lupte de gladiatori, cum era moda vremii), l-a închis în temniţă. Iar, cu ocazia înfrângerii lui Lie, luptătorul său preferat, de către Nestor – un tânăr luptător creştin şi ucenic al Sfântului Dimitrie – Maximian şi-a trimis ostaşii în temniţa unde era închis Sfântul Dimitrie, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţele, ordin pe care ostaşii l-au îndeplinit întocmai. Însă, după ce s-a mutat la Domnul, moştele Sfântului Dimitrie au săvârşit multe minuni şi numeroase tămăduiri.

Aceştia sunt martirii lunii Octombrie. Iar, pentru lumea în care trăim, lume în care toţi vor să le fie tot “mai bine”, fără să le fie, de fapt, niciodată “mai bine”, a fi martir înseamnă să trăieşti în comuniune cu alţii. Într-o atare lume, în care nu ne mai putem suporta unii pe alţii, şi nici chiar pe noi înşine, martiraj înseamnă a vrea să facem lucruri împreună, spre binele tuturor. Înseamnă, dacă vreţi, a suporta pe cel de lângă tine, cu defectele pe care le are şi a ţi le atribui ţie, pentru că îi este prea frică şi / sau este prea laş ca să şi le vadă în oglinda propriei conştiinţe.

În biserică, martiraj înseamnă să-l suporţi lângă tine chiar şi pe acela care a venit acolo doar pentru a vedea cu ce eşti tu îmbrăcat… Pe dinafară, bineînţeles, pentru că, pe dinăuntru te vede numai Dumnezeu. Şi El, nu te spune la nimeni!

În societate, martiraj poate însemna faptul de a te simţi cetăţean – între mulţi, mulţi alţii – iar nu un individ singular, chiar dacă unul special.

Dumnezeu este peste tot. Şi totuşi, El este tot mai puţin vizibil în lume, însă, scuzaţi-L, nu mai apare nicăieri pentru că nu mai are loc (în) de noi, oamenii.

Din acest motiv, am ales să fac în aceste câteva rânduri pe care le semnez, campanie pentru Dumnezeu. Ştiu că El nu are nevoie, dar merită. Faceţi toţi la fel, împreună cu mine şi veţi vedea că beneficiile vor fi incomensurabile. Şi nu trebuie să le cereţi. Cu puţină răbdare – o altă formă de martiraj – vor veni singure, de la Sine.

Pr. Vasile GAFTON

Omilie la Psalmul 14 (partea I)

de Sfântul Vasile cel Mare

Una dintre faptele bărbatului desăvârşit şi cu frică de Dumnezeu este ca „n-a dat cu camătă argintul său”; În multe locuri din Scriptură este hulit păcatul acesta. Iezechiel pune între cele mai mari păcate «camăta şi adausul» (cap. 22,12), iar legea le interzice în termeni precişi: «Să nu iei camătă de la fratele tău şi de la aproapele tău» (Deuteronom 23, 20); şi iarăşi zice: «Viclenie peste viclenie şi camătă peste camătă» (Ieremia 9,6). Iar despre cetatea cea plină de păcate, ce spune Psalmistul? «N-a lipsit din pieţele ei camăta şi vicleşugul» (Ps. 54,11). Şi acum, în psalmul acesta, profetul a adăugat acelaşi lucru pentru a-l caracteriza pe omul desăvârşit, zicând:

«argintul său nu l-a dat cu camătă» (Ps. 14,5).

Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de pe urma nenorocirilor săracului. Domnul ne-a poruncit lămurit, zicând: «De la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa» (Matei 5,42).

            Iubitorul de argint, însă, văzând pe omul silit de nevoi că îi cade la picioare, rugându-l – că ce umilinţe nu face, ce nu grăieşte? – n-are milă de cel care se înjoseşte atâta, nu se gândeşte că şi el e om; nu-i înduplecat de rugăminţile lui, ci rămâne nemişcat şi aspru; nu se uită la rugăciunile lui, nu-l mişcă lacrimile lui; stăruie în refuzul său, se jură şi se blestemă că şi el n-are deloc bani; că şi el caută, de-ar găsi pe cineva care să-l împrumute; îşi întăreşte cu jurăminte minciuna şi adaugă neomeniei sale un nou păcat: jurământul fals. Dar când cel care cere împrumut îi aminteşte de camătă şi-i numeşte vreo ipotecă, atunci iubitorul de argint, coborându-şi sprâncenele, începe să zâmbească şi-şi aduce aminte de prietenia de părinte; îl numeşte cunoscut şi prieten şi-i spune: «Am să caut să văd dacă n-am ceva bani puşi deoparte. Da, am o sumă de bani dată mie de un prieten spre păstrare pentru a-i aduce venit; acela, însă, a hotărât dobânzi mari; eu voi micşora negreşit ceva din dobânzi şi-ţi voi împrumuta banii cu dobândă mai mică». Cămătarul ia o înfăţisare ca aceasta; îl mângâie pe nenorocit cu astfel de cuvinte şi-l ademeneşte; îl leagă cu poliţe şi nenorocitul pleacă; si, pe lângă sărăcia care-l doboară, îi mai ia şi libertatea. Că cel care-şi ia sarcina să plătească dobânzi, pe care nu le poate plăti, se supune de bunăvoie unei robii pe viaţă.

            Spune-i! Ceri bani şi câştig la aceşti bani de la cel sărac? Dacă ţi-ar fi putut spune că e mai bogat, ce-ar mai fi căutat la uşa ta? A venit să-l ajuţi şi a dat de un duşman! A căutat leacuri şi a găsit otravă! Ar fi trebuit să uşurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Cauţi ca pustia să rodească. Întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia şi bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot aşa şi tu, faci din suferinţele nenorociţilor prilej de îmbogăţire. Şi după cum plugarii se roagă să plouă ca să li se înmulţească seminţele, tot aşa şi tu ceri ca oamenii să fie săraci şi lipsiţi, ca banii să-ţi producă bani. Nu-ţi dai seama că născocind din camătă creşterea bogăţiei tale, îţi faci mai mare adaosul de păcate? Cel care–ţi cere bani de împrumut simţindu-se ameninţat nu ştie ce să facă; când se uită la sărăcia lui este deznădăjduit, că nu ştie de va putea achita împrumutul şi dobânzile; dar când se uită la nevoia ce o are îndrăzneşte să se împrumute. În urmă, unul, silit de nevoie, este învins; celălalt e vesel că l-a înlănţuit cu poliţe şi ipoteci.[1]

---

[1] Din PSB vol. 17, ed EIBM al BOR, Bucureşti 1986, pp 214-217, Omilia II la Psalmul 14.

Cum (să) mai putem fi creştini în vreme de criză?!

 de Pr. Vasile Gafton

E greu, e criză, e stres şi suntem sătui de toate astea. Simţim că avem de purtat pe umerii noştri o povară care nu este a noastră. Asta înseamnă că n-o merităm. În consecinţă, altcineva ar trebui să poarte această povară, altcineva ar trebui s-o merite, altcineva ar trebui să fie în criză, să sufere, să fie stresat, în niciun caz noi. Şi atunci, pentru a scăpa de povara noastră o punem cu uşurinţă pe umerii altuia. Să dea socoteală acela, să răspundă el, să se jertfească el. Noi suntem sătui. Cum să mai putem iubi pe cineva altfel decât crucificându-l! Dar este, oare, aceasta, iubire?

Poate că şi acum 2000 de ani, pe vremea Mântuitorului, se gândea tot aşa. Dovadă, răstignirea. Unul a trebuit să dea socoteală pentru păcatele, pentru laşităţile, pentru ascunzişurile, răutăţile şi micimile tuturor. De ce? Doar pentru satisfacerea orgoliilor lor ieftine şi a mofturilor lor. Pentru că, mai târziu, cercetările în domeniul psihologiei mulţimilor au dat la iveală faptul că, în vreme de criză, pornirea de a persecuta se îndreaptă cu precădere asupra celui care manifestă o oarecare inocenţă, interpretată de către persecutori ca slăbiciune[1]. Chiar dacă acesta ne este prieten, nu va primi nici un fel de milă pentru că orice milă este primejdioasă[2]. Pentru cine?, aş întreba eu.

Chiar dacă spunem că suntem în criză, ne aflăm mai degrabă în plină confuzie. Nu ştim ce să credem, deşi spunem cu toţii că credem ceva sau în ceva. În realitate, nu ştim în ce sau ce credem. Ne agăţăm cu disperare de orice, numai să putem fi reperaţi de ceilalţi. Într-o lume în care toţi spun că îşi caută liniştea, toţi produc, dimpotrivă, zgomote. De aici este zarva insuportabilă din lume, noi o creăm, nu mai căutaţi în altă parte!

Şi totuşi, foarte mulţi dintre noi nutrim sentimentul că cineva trebuie să dea socoteală pentru tot ce se întâmplă. Însă, nu noi ci, altcineva. Astea sunt gânduri creştineşti, autentice. Cum putem să pretindem însă că, prin astfel de gânduri cultivăm iubirea? Oare chiar credem – oricât de profundă ar fi criza în care ne aflăm – că numai pentru că spunem  sau ni se pare că alţii trebuie să dea socoteală, noi nu trebuie să dăm pentru gândurile noastre? Iubirea, dacă am avea-o în noi sau dacă am fi în ea, ar trebui să fie jertfelnică. Hristos a fost Iubirea paternă a Tatălui, Care S-a jertfit pe Crucea Golgotei, luând asupra Sa păcatele noastre, răspunzând El, dând seamă El pentru păcate absolut străine de El. După modelul oferit de El ar trebui să se manifeste şi iubirea noastră, iubind deopotivă pe toată lumea, fiind solidari cu toţi, răspunzând, ca şi Hristos pentru toţi, pentru că toţi suntem oameni. Şi Hristos, de aceea a răspuns pentru toţi, pentru că şi-a asumat natura umană, făcându-Se om, ca noi toţi, afară de păcat.

Cu toate acestea, noi nu ne punem niciodată în locul celui care răspunde. Dacă noi întrebăm în continuu cu naturaleţe şi seninătate inocentă: de ce nu se face?, de ce nu se face cum vrem noi, de ce nu altfel decât s-a făcut, înseamnă că noi nu vrem să fim în locul celui care răspunde sau dă socoteală, ci, în locul Celui Care cere socoteală şi are dreptul să ceară socoteală, adică a Fiului lui Dumnezeu, despre care  Sfânta Scriptură spune că I s-a dat toată judecata. Ori, să ne întrebăm, suntem noi fiii lui Dumnezeu. Da, prin înfierea Botezului, dar, nu fii care judecă, ci din aceia care I se supun. Şi n-o să fim niciodată în locul Lui, dacă nu vom învăţa să ne jertfim, pentru că Fiului I s-a dat judecata pentru că s-a jertfit. La fel şi noi, dacă ne dorim să arătăm că suntem creştini, chiar şi în vremuri de criză (şi, în fond, creştinii adevăraţi trăiesc numai în vremuri de criză, criza fiind starea firească în care fiinţa noastră se jertfeşte, jertfa sfinţind firea umană), trebuie să fim conştienţi că nu putem să ne învârtim în jurul ideii că numai noi avem dreptate, pentru că nu suntem noi propriul nostru centru, ci Dumnezeu[3]. Credem aceste lucruri? Poate, dar cu mari rezerve. Altfel, comportamentul nostru ar trebui să fie altul, şi vorbele şi, gândurile şi, sentimentele şi mentalităţile noastre ar trebui să fie altele. Căci preocuparea noastră nu ar trebui să fie legată de felul cum ar trebui să fiu pentru ca lumea să mă accepte, să mă aplaude, iar noi, fiind acceptaţi şi aplaudaţi de lume să ne iluzionăm cu gândul că ne aflăm pe calea cea dreaptă[4].

Dar, câţi nu se iluzionează azi cu acest gând, când sunt atâtea «adevăruri» câte persoane există şi, toţi ţin la «adevărul» pe care îl propovăduiesc şi care este numai şi numai al lor, şi pentru care ar fi gata să-l suprime pe cel care ar îndrăzni să li-l conteste, deoarece, acela care le reproşează oamenilor dorinţa lor (sau valabilitatea adevărului lor, n.n.) reprezintă pentru ei un scandal viu[5] şi, probabil, o viitoare victimă.

De fapt, noi ne aflăm într-o luptă permanentă cu noi înşine şi, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama că nici măcar nu este lupta noastră, ci a altora sau chiar a altuia, acelui străin, a diavolului. Ne luptăm pentru lucruri care nouă nu ne folosesc la nimic, dar, pentru că alţii ştiu foarte bine să ne manipuleze,  ne luptăm pentru lucruri care le folosesc lor. Punându-ni-le dinainte, oferindu-ni-le cu nonşalanţă în aşa fel încât să ne alimenteze sau să ne mângâie orgoliile, falsele şi vanele idealuri,  născute din cine ştie ce frustrări, ratări sau neîmpliniri personale ei vor, de fapt, un singur lucru: să ne controleze, să ne stăpânească. Nu se pot stăpâni sau controla pe ei înşişi, dar, controlând şi / sau manipulând pe alţii au sentimentul că nu mai trebuie să se controleze pe sine.

Astfel, fără a face nimic, din laşitate, din indiferenţă sau pur şi simplu din comoditate, îi pun, subtil, pe alţii să facă în locul lor, ba chiar îi constrâng şi îi îndatorează, fără ca aceia să îşi poată da seama că ceea ce spun, nu spun de la ei, ceea ce fac, nu fac pentru ei, iar rezultatele lucrurilor pe care le spun sau le fac inconştient pentru alţii nu le aduc nici o satisfacţie personală. De ce? Pentru că ei cred că ceea ce fac sau spun le aparţine, fără să fie aşa şi în realitate. Aşa se ajunge la manifestări creştineşti dintre cele mai dubioase, aşa se produc adevărate tragedii din dorinţa sinceră a unor creştini de a face lucruri bune, pentru Biserică, pentru Dumnezeu, cu dedicare totală, însă fără niciun discernământ. Există astfel de situaţii descrise în Sfânta Scriptură, unde se spune că, va da frate pe frate la moarte şi ...va veni vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce slujbă lui Dumnezeu (In. 16, 2). Asta da atitudine creştinească şi frăţească! Cauza? Societatea pe cale de desacralizare în care trăim, caracterizată drept mutaţia cea mai radicală pe care a suferit-o omenirea vreodată, societate marcată de următoarea dilemă: e necesar ca oamenii să se reconcilieze definitiv [...] sau să se resemneze cu viitoarea dispariție a omenirii[6].

Și atunci, după toate cele spuse, care nu sunt nici pe departe epuizate, se cuvine să mai punem o dată întrebarea: Cum să mai putem fi creștini în vreme de criză? Răspunsul ar trebui să-l avem toți, pentru că toți ar trebui să ne preocupăm de el întreaga noastră viață, fie criză sau nu. Dar... suntem?

---

[1] Cf. René Girard, Ţapul ispăşitor, trad. şi note de Theodor Rogin, Ed. Nemira, 2000, p. 12

[2] Ibidem., p. 20

[3] La Marko Ivan Rupnik, Discernământul,trad. De Anton Onişor, Andrei Mărcuş, Ed. Galaxia Gutenberg, 2003, p. 37

[4] Ibidem., p. 70

[5] René Girard, op. cit., p. 189

[6] René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, trad. de Miruna Runcan, Ed. Nemira, București, 1999, p. 153; 162; 164