Educația tinerilor, de la criza înțelepciunii, la ”școala” Psalmilor

de Pr. Vasile GAFTON

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
Tânărul cântă:
"Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea".
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea".

(Lucian Blaga)

Cartea Psalmilor constituie un izvor neprețuit de înțelepciune pentru orice creștin dreptmăritor. Psalmii sunt rugăciuni ce ne călăuzesc spre o înțelepciune activă, lucrătoare, spre o înțelepciune de o adâncă substanță umană; o înțelepciune care ne apropie de noi înșine, de fondul nostru autentic uman și, prin această apropiere de adevărul nostru personal, ne apropie mai mult și de Dumnezeu, dându-ne posibilitatea de a trăi cu Dumnezeu și de a deveni mai oameni.

Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că sunt cele mai frumoase și mai personale rugăciuni, Psalmii, citiți cu sârguință și cu luare aminte ne și înțelepțesc. N-o fac, însă, într-un mod forțat, obligatoriu, tot așa cum nici Dumnezeu nu ne mântuiește dacă noi nu vrem, dacă nu ne dorim noi acest lucru. Însă, atâta timp cât mărturisim că suntem creștini și că suntem conștienți de menirea noastră, cerem noi îndrumare de la Dumnezeu, solicităm noi să fim călăuziți, ne străduim noi, fiecare după putința sa, să dobândim învățătura cea mântuitoare. În acest sens, prin cuvintele psalmistului credinciosul se roagă: ”Căile Tale, Doamne, arată-mi, și cărările Tale mă învață” (cf. Ps. 24,4), conștient că, alături de ”filosofia practică trebuie și are nevoie să dobândească și pe cea a vederii duhovnicești”[1], fără de care este fără repere reale în această lume marcată de păcat.

De fapt, Psalmii se constituie în repere pentru omul dezorientat în și de haosul lumii și îi asigură calea spre singurul reper în legătură cu care viața umană poate căpăta sens în lume. Acest reper este adevărul adus de Hristos-Mântuitorul, adevăr pe care omul descoperă că l-a așteptat, însă nefiind întru totul încredințat cu privire la modul în care trebuie să caute sau cu privire la direcția în care trebuie să caute a rătăcit pe căi străine, căi pline de cugetări omenești amăgitoare. Astfel, omul se conștientizează pe sine în raport cu trecutul său și realizează că, urmând căile confuze ale lumii și ale gândirii omenești neluminate e har a ajuns să ”cinstească unele în locul altora, cele mincinoase în locul celor adevărate și cele rele în locul celor bune”[2]. Totuși, acum, după ce ziua se apropie de sfârșit – ziua putând însemna viața omului, dar putând să aibă și înțelesul de permanență, de ”totdeauna”, de ”mereu” – el se roagă: ”Îndreaptă-mă spre adevărul Tău și mă învață, că Tu ești Dumnezeu, Mântuitorul meu, și pe Tine Te-am așteptat toată ziua” (Ps. 24,5).

De aceea, din Psalmi învățăm că, atunci când noi ne confruntăm cu sentimentul inutilității acțiunilor noastre, cu imposibilitatea găsirii unui sens și a unei direcții autentice pentru viața noastră, ar trebui, poate, să ne îndreptăm privirea înspre adevărul pe care cuvintele Psaltirii îl conțin atunci când afirmă că, ”În Tine au nădăjduit părinții noștri, nădăjduit-au în Tine și i-ai izbăvit pe ei. Către Tine au strigat și s-au mântuit, în Tine au nădăjduit și nu s-au rușinat” (Ps. 21, 4-5). În cine să nădăjduim sau în ce să nădăjduim noi, cei de azi? Oare, în faptul că, toți cei vechi au trecut și noi suntem singurii oameni care populează prezentul? Să nădădăjduim în tinerețea noastră? Dar, ce înseamnă cu adevărat să fii tânăr?

Tinerețea nu este o vârsta, ci o stare de spirit. Este acea stare de spirit care ar trebui să legitimeze orice demers uman care se vrea dus la îndeplinire în mod plenar. Tinerețea este un potențial uman deschis unor virtualități aproape nelimitate. Însă, doar potențialul acesta nu este de ajuns. Alături de tinerețe mai este nevoie de ceva. Este nevoie de o calitate care să asume potențialul tinereții și să dea măsura acestei asumări prin gestionarea cât mai eficientă a acestui potențial plin de valoare. Să-l dozeze, să-l tempereze și să-l conserve. Este vorba despre acea calitate umană care poartă denumirea de maturitate. În mod special, situându-ne într-o perspectivă duhovnicească (sau și într-o perspectivă duhovnicească) asupra existenței umane am putea vorbi despre maturitate duhovnicească. Am definit cu o altă ocazie maturitatea drept calitatea prin care ai șansa de a reuși ”să te protejezi pe tine și pe ceilalți de tine însuți”[3]. Ne-am putea dori mai mult decât atât? Firește.

De aceea, am spune că mai presus de maturitate se află înțelepciunea. Știind unde ești nu definește o situație care să fie lipsită de provocări, de impasuri, de ispite. Din locul în care ești sau din locul care ești, trebuie să acționezi, acțiunea fiind caracteristica existenței și, în mod special, caracteristica potențialului tinereții care trebuie să se actualizeze într-un mod înțelept în raport cu ceilalți oameni și cu lumea. O piedică în calea accederii omului la un mod înțelept de a fi, adică la un mod înțelept de a-și investi și valorifica potențialul existențial este aceea că, înțelepciunea nu mai este foarte dorită, foarte căutată sau foarte cultivată în lumea de azi, fapt pentru care, ”înțeleptului nu i se mai recunoaște locul în societatea de consum, loc care a fost, totuși, în toate timpurile, unul de prim rang. De-a lungul timpului, în societatea tradițională, înțeleptul a fost etalonul ce servea la măsurarea omului pe scara de valori, valori care au coborât în zilele noastre”[4]. Marcăm așadar, pe lângă multe alte crize prin care trece lumea noastră și o criză de înțelepciune.

Din acest motiv, putem observa cum, pe măsură ce înțelepciunea este subapreciată sau chiar disprețuită inteligența crește în importanță și este folosită – de către persoanele care își cultivă această latură a personalității – cu precădere și în principal pentru autocamuflare față de cei din afară, din exterior, care și-ar dori să o decripteze. Toate creațiile unei inteligențe care poartă o destul de vizibilă marcă a vicleniei vizează în primul rând eschivele care trebuie făcute de către omul social pentru a salva aparențele. Aceasta înseamnă asimilarea perfectă a tuturor normelor sociale și întreprinderea oricăror acțiuni care să îi permită să nu iasă în evidență cu nimic, să stea ”în banca lui, cuminte și ascuns”, părând de încredere și responsabil în exterior[5], iar, în interiorul său, așa cum arată cuvintele Psalmului 35, 1-5, ”vorbește păcatul; nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor săi. El se amăgește pe sine însuși pentru că urăște să-și descopere fărădelegea; cuvintele gurii sale: înșelăciune și răutate! Gata cu omul înțelept. În ce privește binele el rumegă răul până în așternutul său; se încăpățânează în calea rea, la răutate nu renunță”. Aceste eschive, uneori extrem de laborioase, îi dau celui imatur, dar viclean, impresia justificării propriilor acțiuni, deoarece acestea vizează în ultimă instanță conservarea propriului eu, deci, prin extensie, ele vizează, de fapt, conservarea vieții care se manifestă în propriul eu până acolo încât să ”dea ascultare glasului răului mai degrabă decât glasului lui Dumnezeu în propria-i viață”[6].

Însă, întrebarea care a fost, poate, amânată sau evitată atunci când am vorbit despre maturitate ne apare aici ca evidentă. Este posibil să vorbim despre maturitate și, chiar mai mult, despre înțelepciune, în legătură cu vârsta tinereții? Desigur. Cu condiția ca cel care caută înțelepciunea să înțeleagă că, prin această căutare, se angajează pe drumul spre adevăr, iar, una dintre etapele absolut necesare ale acestui drum este maturizarea. Parte a acestei înțelegeri este și faptul că, orice renunțare pe care trebuie să și-o asume omul de-a lungul acestui parcurs ține de un mod just de angajare a potențialului prezentului, al potențialului tinereții, pentru situarea întru adevăr. Orice renunțare este legitimă în acest caz, dacă se produce de la sine, natural, ca rezultat firesc al împlinirii, al ajungerii la capătul parcursului spre adevăr sau al dobândirii înțelepciunii[7].

În ce privește tinerețea, așa cum afirmam la un moment dat pe parcursul demersului nostru, ea nu este o vârstă, ci, o stare. O stare de spirit. Deci, posibilitatea tinereții de a fi încununată cu înțelepciunea este dată de statutul ei de stare de spirit pe care i l-am atribuit. În al doilea rând, în Cartea Psalmilor apare cât se poate de evidentă și de firească asocierea – însă, doar în anumite condiții, ce-i drept – a tinereții cu înțelepciunea. Înțelepciunea despre care se vorbește în psalmi se adresează unei tinereți a trăirii care este caracterizată de bucurie, de o uimire reverențioasă dinaintea măreției Domnului Dumnezeu. Astfel, în Ps. 112, 1; 5-6 citim: „Lăudaţi tineri pe Domnul, lăudaţi numele Domnului (...) Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte şi spre cele smerite priveşte, în cer şi pe pământ”. Aici se face referire la tineri şi la posibilitatea lor de a se apropia de înţelepciunea cea mai înaltă, care este locul unde Îl pot întâlni pe Domnul, Care locuieşte în ea.

Despre posibilitatea de a dobândi înțelepciunea se vorbește și în Ps. 118, 9, unde, întrebării: „Prin ce-şi va îndrepta tânărul calea sa?” i se răspunde: ”Prin păzirea cuvintelor Tale”. Și, de asemenea, în Ps. 118, 130, unde se spune că, „Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci”. Aici nu este vorba despre acea înțelepciune pe care lumea o numește inteligență. Nu. Pentru că nu este de ajuns această înțelepciune/inteligență/maturitate pe care se bate azi atât de mult monedă. Această așa-zisă înțelepciune a lumii nu face altceva decât să ne îmbolnăvească sufletele și poate chiar să le ucidă. Adevărata înțelepciune, aceea pe care o găsim în Psalmi, este o înțelepciune care vindecă, o înțelepciune tămăduitoare, o înțelepciune care străbate toate ale lumii, așa cum afirmă Sfântul Athanasie cel Mare[8].

Tocmai din acest motiv, tinerii și, nu doar ei, ci, oricare om ar trebui să știe că înțelepciunea este condiția necesară pentru a ne putea ruga. Rugăciunea (chiar rugăciunea continuă, în unele cazuri) este un exercițiu caracteristic modului de existență al unui creștin responsabil de viața sa, de viața celorlalți oameni și, chiar a lumii întregi. Un creștin care se roagă este un om înțelept, un om în permanență responsabil pentru cererile pe care I le adresează lui Dumnezeu, fie pentru sine, fie pentru alții, fie pentru lume. Iar, dacă, totuși, există creștini rugători, fără a fi și înțelepți în același timp, este, poate, un semn că nu se roagă așa cum trebuie. Căci este aproape cvasicunoscută definiția pe care o dă Evagrie Ponticul rugăciunii: ”Dacă te rogi bine ești teolog (adică grăitor cu și despre Dumnezeu), iar dacă ești teolog, roagă-te bine”.

Din acest motiv am putea spune că, a te ruga cu regularitate și, mai ales, a citi cu o oarecare regularitate psalmii înseamnă a te instrui la o școală a înțelepciunii veritabile, înseamnă a învăța la o școală care te poate ajuta să te autodepășești, pe tine și ale tale, spre Dumnezeu. De ce? Pentru ca nu cumva ținând prea mult la noi și la ale noastre să ne păgubim. Căci, așa cum afirmă Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, ”păcatul nostru cel mai mare poate că este faptul că prin starea noastră nepotrivită zădărnicim lucrarea lui Dumnezeu, sau o împuținăm foarte tare. Desigur, o facem păgubindu-ne pe noi înșine”[9].

În aceste condiții poate părea greu, mult prea greu pentru un tânăr să ajungă înțelept. Mai ales în prezent. observăm că tendința tinerilor pare a fi aceea de a se îndepărta de Biserică, iar nu aceea de a se apropia de ea. Și aceasta, deoarece, în mod cu totul neașteptat, acei tineri cu care ne-am obișnuit să fie mereu implicați, mereu în față, mereu curajoși atunci când apar provocări noi, mereu gata să renunțe la tot pentru un ideal, tocmai atunci când este vorba despre Biserică sunt speriați de faptul că ”angajamentul religios promite totul, dar cere totul”[10].

Așa stand lucrurile, ne-am pune întrebarea: ce provocare mai ispititoare ar putea să ți se pară ca tânăr decât aceea de a fi înțelept într-o lume întreagă de nebuni! Însă, pentru a fi tu acel înțelept ai nevoie de câteva lucruri. În primul rand, ai nevoie de puțină curiozitate în legătură cu viața pe care Biserica ți-o propune sau ți-o oferă: viața în Hristos. Mai apoi, ai nevoie de dorința de a te împărtăși în mod personal din această Viață, pentru ca, abia după ce te împărtășești din Viața-Hristos să fi ceea ce își doresc de fapt toți oamenii, și anume, mereu tânăr.

Pr. Vasile GAFTON

---

[1] Cf. Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. I, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștean Voronca, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed, Egumenița, p. 300

[2] Ibidem., p. 301

[3] Pr. Vasile Gafton, Spovedania, proba maturității duhovnicești, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 12

[4] Arnaud Desjardins, Lumea modernă și vechea înțelepciune, trad. din limba franceză: Ilie Iliescu, Ed. Herald, București, 2011, p. 49-50

[5] Liviu Pleșca, Știința răului. Degenerarea indivizilor și popoarelor, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 17

[6] Raymond E. Brown, S.S. Joseph A. Fitzmyer, S. J. Roland E. Murphy, O. Carm., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură - vol. V – Literatura sapiențială, trad. de Pr. Dumitru Groșan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, p. 336

[7] Arnaud Desjardins, op. cit., p. 172

[8] În Cuvântul al doilea împotriva arienilor, explicând cuvintele: ”... toate întru înțelepciune le-ai făcut”, ale Psalmului 103, 24, Sfântul Athanasie arată că, ”Dumnezeu a binevoit să Se pogoare Înțelepciunea Sa la creaturi, ca să așeze o întipărire oarecare și o pecete a Chipului Său în toate, în comun și în fiecare, pentru ca cele făcute să se arate înțelepte și lucruri brednice de Dumnezeu”, în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol 15, Sfântul Athanasie cel Mare, Scrieri Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p.  319

[9] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde ești? Despre pocăință, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București, 2008, p. 11

[10] Arnaud Desjardins, op. cit., p. 121

Profesorul de Religie, un model de conduită pentru „ucenicii“ săi şi un mediator în şcoala în care îşi desfăşoară activitatea…

de Dr. Stelian Gomboş

Moto: Prin diversele mijloace pe care le are la îndemână, Profesorul de religie trebuie să reuşească în demersul lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a contura însă la alţii o cultură spirituală solidă, Profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru „ucenicii“ săi… (Fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).

Ştim cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind isbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine Părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa „Omul – Taină Teologică„ - apărută la Editura ,,Christiana„ din Bucureşti, în anul 2001.

Când vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh“, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.

Fiecare etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reuşita orei de Religie, sunt necesare o bună cunoaştere a particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „(...) Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul“.

Etapa adolescenţei este una dificilă şi delicată, tinerii fiind preocupaţi îndeosebi de orientarea profesională şi de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opţiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieţii şi importanţa acesteia. O puternică influenţă asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă şi lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptăţii. Evident, nu le putem contesta dreptul la stabilitate materială, dar misiunea Profesorilor de Religie este să-i înveţe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor spirituale şi apoi a celor pământeşti. Ca argument, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“.

Aşadar, ieşit de sub „autoritatea“ familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul şcolar, care încearcă să imite comportamentul adulţilor, simte nevoia să fie distinct de ceilalţi, se află într-o continuă şi permanentă căutare, atât de ordin fizic, cât şi spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identităţi. Din dorinţa de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare propriei persoane şi încearcă să se evidenţieze ori de câte ori are prilejul şi ocazia. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influenţa unor factori precum anturajul, mediul socio-educaţional etc.

Profesorul de religie - model pentru „ucenicii“ săi şi posibil mediator pentru elevii săi

Adolescentul este la vârsta în care începe să se întrebe cine este el şi ce rost are în lume, cine şi ce este Dumnezeu, dacă există viaţă veşnică. În cazul în care profesorul nu aduce argumente solide în sprijinul afirmaţiilor sale şi nu-l tratează pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală: pierderea spirituală a acestuia. Ca urmare, adolescentul nu va mai fi preocupat de ora de Religie, considerând-o prea moralizatoare, şi va căuta alţi profesori deschişi la dialog. Problema este că unora dintre dascălii formaţi în perioada „materialismului dialectic şi ştiinţific“ le lipseşte calitatea de bază: credinţa.

Vorbind despre acest lucru, nu putem să nu subliniem că, pentru a contura la alţii o cultură spirituală solidă, Profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind, astfel, un model pentru „ucenicii“ săi. Astfel, este imperios necesar să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine faţă de religie, să nu rămână într-o stare de apatie şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă în jurul său, să-i descoperim exemple morale şi un sistem de valori sănătos, pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care citeşte în reviste/ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite medii.

Având în vedere misiunea Profesorului de religie, acesta joacă un rol de maximă importanţă în formarea unei personalităţi armonioase a elevilor, prin atitudinile sale pozitive şi benefice, luminoase, prin încrederea acordată, îngăduinţa, toleranţa, îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis şi prin acţiunile desfăşurate. El îşi poate pune amprenta pe cristalizarea şi cizelarea personalităţii tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ, din copilărie şi până la sfârşitul adolescenţei.

Metode pentru înlăturarea temerilor adolescentului

Împlinirea orei de Religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l determina pe adolescent să-şi deschidă sufletul, de tipul de relaţie stabilit cu elevul şi cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul împlinirii sufleteşti şi satisfacţiei profesionale. În această perioadă a vieţii tinerilor, Profesorul de religie îi poate pierde sau câştiga, prin credinţa pe care le-o insuflă. Rolul său, de îndrumător de suflete, de mediator în viaţa sa tumultuoasă, plină de întrebări, dileme şi angoase existenţiale, chiar şi în momente de criză şi tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie Şcoala, unde încearcă să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea faţă de elevi nu trebuie să fie una extremă: abandon şi neimplicare sau, dimpotrivă, exagerare în îndrumare.

Profesorii de religie trebuie să reuşească în demersul lor de a înlătura temerile care apar la adolescenţi:

- teama de a nu fi luat în seamă - prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel; sprijinirea iniţiativelor acestuia;

- teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat - prin înţelegerea lui, asigurarea unor condiţii prielnice de dialog, asigurarea confidenţialităţii;

- teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi - prin tact, răbdare, îngăduinţă, intervenţii delicate, de fineţe, aşa încât tânărul să nu se simtă lezat;

- teama de a nu se cunoaşte destul de bine - prin oferirea modalităţilor de autocunoaştere şi confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea;

- teama de banal sau de obişnuit - prin stimularea creativităţii şi a originalităţii.

Adevărul credinţei este unul absolut şi universal

Dacă părinţii elevului de şcoală împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de viaţă, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creştine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinţei la generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credinţa părinţilor devine automat credinţa copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinţei este absolut şi universal.

Educaţia religioasă trebuie tratată în acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie în spiritul credinţei împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă important şi modul în care aceasta este transmisă. Se vorbeşte mult despre programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe ale profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre angajarea învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaşte despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului care plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a Lui Dumnezeu.

În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Iisus Hristos. Profesorul, educatorul nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experienţă intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea de a o împărtăşi altora, profesorul de religie devine "aramă sunătoare şi chimval răsunător" (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea şi focul credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în minţile şi inimile copiilor şi elevilor, care vor rămâne nefolosiţi.

Religia - educaţie pentru veşnicie

Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă pentru copii şi elevi atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară.

Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: "Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu" (Vasile Băncilă, "Iniţierea religioasă a copilului", Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: "Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.

Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii "ingenioase": scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile psiho-sociologice în domeniu.

Rolul şi locul Profesorului de religie – unul indispensabil şi absolut necesar

Eficienţa orelor de religie din şcoli nu trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină.

Cei şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o aplicaţie importantă în transmiterea credinţei. Calitatea spirituală şi duhovnicească a vieţii în sânul familiei, încă din fragedă pruncie, influenţează în mod substanţial direcţia ulterioară a drumului spre Iisus Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de "biserică mică", aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea şi creşterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi calitatea efortului depus.

În contextul actual, rolul Profesorului de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator şi mediator înţelept, între copil, familie, Biserică şi societate. Misiunea lui nu este uşoară, dar poate fi plină de rod dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică şi distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. "Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul, implicarea şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii, este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină." (Fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).

Profesorul de religie - un exemplu viu pentru elevi

Pe lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi de exemplul Profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. "Profesorul de religie este şi trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În fond modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic. Religia în şcoală şi Profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman, de copii şi tineri, aflaţi în formare permanentă şi continuă. O polarizare care nu ascultă de direcţii arbitrare, impuse sau insinuate de anumite interese ale societăţii, ci o ordonare bazală, fundamentală, ontologică, fără de care societatea, în mic sau în mare, îşi pierde sensul axiologic şi reperele ei, esenţiale sau existenţiale…