Un pios omagiu marelui nostru dascăl Gheorghe Lazăr

Înv. Budac Lucia

Lic. Teoretic ,,Gheorghe Lazăr,, Avrig

Pe data de 17 septembrie s-au împlinit 192 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui care a fost pedagog, dascăl,inginer,arhimandrit,autor de manuale școlare în limba româna,întemeietor de școală românească, revoluționar și patriot ,avrigeanul Gheorghe Lazăr.

În amintirea acestuia , în semn de respect, elevii Liceului Teoretic ,,Gh. Lazăr,, Avrig, au participat la parastasul de pomenire a unuia dintre cei mai prestigioși îndrumători ai culturii românești , oficiat de părintele protopop Vasile Gafton, în incinta Bisericii cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului,, din localitatea natală.

Rugaciunile copiilor reprezintă omagiul adus fondatorului învățământului în limba națională, a mentorului nostru , întru veșnica lui pomenire.Elevii sunt mândri că au privilegiul să învețe într-o instituție de învățământ care îi poartă numele.

          DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE !

 

“Cântarea omofonă, mijloc al întăririi unităţii de credinţă”

de Pr. Prot. Vasile Gafton

 Introducere – Actualitatea temei

“Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea,

cânta-voi Dumnezeului meu, până ce voi fi”

(Ps. 145,2)

Efectuând un simplu exerciţiu de sondare a realităţii imediate, cred că putem fi îndeobşte de acord cu afirmaţia lui Marin Preda din romanul “Moromeţii” că “timpul nu mai  are răbdare cu noi”, această accelerare şi precipitare a clipelor împrumutând ceva din tensiunea ei tuturor aspectelor vieţii noastre şi implicit fiinţei noastre, determinând în consecinţă o metamorfoză de proporţii a antroposului care, se simte parcă, în precaritatea sa existenţială, mai mult decât oricând, “fiinţa pre moarte” definită magnific de Heidegger. Procesul acesta depreciativ, în virtutea faptului că omul este un microcosmos în alcătuirea sa, reflex al “lumii mari”, cum numeşte Eminescu universul în Scrisoarea I, se transmite tuturor nivelelor existenţei create, fapt demonstrat de Einstein care arăta, la vremea lui că, “nu mai putem concepe spaţiul şi timpul ca pe nişte entităţi veşnice, neafectate de ceea ce se întâmplă în univers. Acum ele devin cantităţi dinamice care influenţează şi sunt influenţate la rândul lor de evenimentele care se petrec în spaţiul-timp”[1].

În urma celor spuse anterior ar putea să planeze o oarecare umbră de dubiu în ce priveşte legătura afirmaţiilor anterioare cu tema conferinţei de azi, însă lucrurile încep să se limpezească îndată ce vom observa că tot ce se întâmplă în univers nu este întâmplător, elementele componente ale Creaţiei nu sunt disparate, ci puternic interrelaţionate şi intercondiţionate în alcătuirea imposibil de reprodus artificial a ceea ce grecii au denumit “cosmos”, adică frumuseţe, perfecţiune. Iar dacă împingem mai departe firul gândirii, vom fi de acord cu Andrei Pleşu că, “perfecţiunea cosmică este de natură muzicală. Cu alte cuvinte, muzica nu e un ornament colateral al lumii, ci modul ei de a fi, modelul ei […] Pus în mişcare, marele mecanism al universului devine un uriaş instrument muzical, sursă a unei melodii perpetue”[2]. Ar fi interesant să arătăm poate, în acest context, că pentru cei din vechime, “distanţa care separa pământul de lună, estimată la 120 000 de stadii, era considerată ca un “ton”, cea de la lună la soare era de doi toni: de la pământ la Mercur, un semiton, de la Mercur la Venus un ton. Semitonuri separau pe Marte de Jupiter, ca şi pe Jupiter de Saturn. În fine, un ton şi jumătate separau planetele de stele. În total se numărau şapte tonuri care formau “diapazonul” ceresc. Sistemul lui Ptolemeu, inspirat de această poetică muzică a sferelor, a dăinuit până la Copernic”.[3] “Prin extensie, musica mundana produce, analogic, o musica humana, care e tot una cu armonia interioară a sufletului. Într-o lume care cântă, individul uman trebuie să se înscrie cu propria sa melodie”[4].

Proiectând întreaga construcţie ideatică anterioară pe fondul conturat de post-modernism, vom constata fără prea multă surprindere, cred, că lucrurile sunt prea departe de a fi atât de pozitive cum au fost prezentate, iar ceea ce auzim cu urechile noastre, precum şi ceea ce răzbate din interiorul nostru bulversat de “prezent”, este, în cel mai bun caz, zgomot, nicidecum muzică.

  Astfel, în iureşul galopant al temporalităţii, deprecierea ordinii universului şi perisabilitatea existenţei umane îşi găsesc foarte bine expresia în anticul “pantha rei”. Cu toate acestea, omul are o portiţă de scăpare, are posibilitatea să se oprească, să iasă din cotidianul aflat în criză, în a-temporalitate, să-şi bucure fiinţa din atmosfera proaspătă, cu iz de transcendent, pe care i-o oferă Biserica. Aici, omul Îl poate întâlni pe “Cel cu totul Altul”[5]şi poate experimenta iubirea divină ca pe alternativa absolută a ataşamentului faţă de teluric, cu toată cohorta lui de tentaţii şi ispite.

Urmare a celor afirmate, tot ceea ce este Biserică şi, în Biserică, trebuie să fie diferit, să fie altfel şi infinit superior faţă de ceea ce poate oferi spaţiul profan al lumii.

Realitatea certifică cele afirmate, în Biserică totul fiind infinit superior lumii, însă diferenţele nu sunt atât de radicale în raport cu lumea în care vieţuim. Biserica este, nimic altceva decât inserţia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, o realitate dinamică ce stabileşte variate punţi şi nivele de comunicare cu lumea în interiorul căreia a fost întemeiată, lume pe care are menirea de a o transfigura, de a o înveşnici. Din acest motiv, prin contactul permanent dintre Biserică şi lume, prima împrumută de la cea de-a doua formele cultural-artistice de exprimare (limbaj, tipare emoţional-acţionale, etc.), prin intermediul cărora face mai coerent mesajul Revelaţiei divine la nivelul capacităţii reale de percepţie şi comprehensiune al fiinţei umane. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vorbeşte omului în limba pe care el o poate înţelege cel mai bine.

Şi aici pot interveni însă dificultăţi majore de receptare, datorită faptului, demonstrat de specialiştii în domeniu, că limbajul este de mai multe feluri şi are diferite nivele specifice care contribuie la constituirea sensului unui enunţ, a unei afirmaţii, astfel încât, “a enunţa o frază simplă înseamnă a convoca în enunţ toate ordinele de limbaj”[6]. Fiecare dintre noi cuprinde sau asimilează mai mult sau mai puţin din mesajul pe care îl conţine limbajul, fiecare intuieşte sau nu care este nivelul semantic înglobat într-un limbaj sau altul, cel privilegiat fiind, după Sf. Vasile cel Mare, acela care are acces la poli-semantica limbajului, el fiind prin aceasta mai aproape de adevăr decât cel care are acces doar la un singur sens.

Conferinţa de faţă, are ca temă un limbaj special, acel limbaj constituit din sunetele ordonate armonic, în ceea ce se numeşte într-un cuvânt, “muzică”. Ce fel de limbaj este muzica, ce valenţe are ea, ce conotaţii, ce reverberaţii iscă în sufletele oamenilor putem înţelege odată cu scriitorul Karl Julius Weber care o defineşte spunând: “Muzica este adevărata limbă universală”[7]. Această definiţie are darul de a accentua şi mai mult importanţa temei supusă dezbaterii de astăzi, anume: “Cântarea omofonă în Biserică”, deoarece, “religia şi-a înveşmântat toate dogmele în haina regală a poeziei şi a cântărilor”[8] tocmai din acest motiv şi anume : dacă nu toţi oamenii pot înţelege şi asimila învăţăturile dogmatice ale Bisericii, datorită limbajului dificil de utilizat (chiar şi de către absolvenţii de Teologie de multe ori), în schimb, limbajul muzical, limbajul sunetelor, îl înţelege toată lumea şi reacţionează la stimulii muzicali în consecinţă, ceea ce l-a determinat pe Emil Cioran să spună că: “dacă ar dispărea muzica, toate bucuriile şi durerile pământului n-ar putea stoarce o lacrimă de esenţa celei izvorâte din ea”[9].

În urma acestor consideraţii preliminare, mai reiese însă un lucru şi anume, acela al actualităţii pe care o prezintă subiectul discutat în speţă.

 Încă din momentul în care ştiinţa a început să înregistreze salturi spectaculoase în domeniul cunoaşterii, Wittgenstein a spus: “singura sarcină rămasă acum filosofiei este analiza limbajului”[10], iar muzica, spune compozitorul Pascal Bentoiu, are cu filosofia o legătură ce nu trebuie desconsiderată[11]. Putem afirma deci cu certitudine, că şi “limbajul muzical”[12] se pretează la o analiză perpetuă, la decriptarea sensurilor sale profunde, mai cu seamă a celor duhovniceşti, într-o lume care, parcă şi-a pierdut cu totul orientarea verticală, orientare ce poate fi însă redescoperită prin muzica religioasă.

I.            Cântarea în comun a credincioşilor, mijloc de participare activă la viaţa liturgică a Bisericii

Dacă se poate vorbi despre anumite nivele de comunicare/comuniune şi de “schimburi” şi îmbogăţiri reciproce în cadrul raportului  lume–Biserică, atunci şi în ce priveşte muzica, atât cea profană, cât şi cea religioasă sau bisericească, se poate vorbi de intercomunicare şi interrelaţionare.

Mai întâi însă, va trebui să se ia în considerare faptul că omul, creat “după chipul lui Dumnezeu”, este, prin fire o “fiinţă comunitară, realizându-se în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii”[13]. Aspectul acesta relaţional capătă caracter de necesitate, comuniunea fiind văzută aici ca modalitate plenară a existenţei umane în care existenţele individuale sunt purtătoare ale firii comune (cf. F.Ap. 17,26)[14].

În cadrul acestei comuniuni interpersonale bazată pe comunicare fiinţial-ontologică de diferite nuanţe personale, muzica reprezintă procentual mai mult de o treime, ea apărând ca o “sublimare  a exprimării verbale”[15]. Aceasta explică de ce, adesea, când se urmăreşte mobilizarea voinţelor “ascultătorilor” în vederea realizării unui obiectiv comun, se parcurge etapa intermediară a aducerii la unison a sentimentelor lor, prin intermediul muzicii[16], muzica dovedindu-se a fi catalizatorul cel mai eficace al acestui proces. Iar când, în cadrul comunicării realizate în grupuri mai mari, de cel mult zece participanţi, apare tendinţa fragmentării în subgrupuri[17], transmiterea – receptarea mesajelor fiind mult îngreuiată, muzica este liantul necesar păstrării unităţii monolitice a grupurilor respective.

Privind lucrurile prin prisma aceasta, totul pare să capete transparenţa necesară cuantificării rezultatelor/efectelor pe care muzica le are asupra făpturii umane, la nivel ontologic. Discursul nostru însă, urmăreşte de fapt altceva, anume: cum se realizează faptic, la nivel personal/experienţial, cuantificarea de care aminteam. Pentru aceasta, observaţiile vor trebui să vizeze pe de o parte spaţiul  profan, iar pe de alta, spaţiul ecclesial al existenţei umane.

Încercând aşadar să ducem mai departe şirul consideraţiilor noastre pe marginea aspectului muzical al existenţei, vom spune că dinamismul spaţiului profan al lumii este caracterizat prin frenezia sentimentelor exacerbate de magia primitivă a sunetelor, prin tribulaţiile şocante şi de-a dreptul periculoase ale aşa-numitelor “dansuri moderne”, care stabilesc între inşii umani un tip de comuniune ce anulează caracterul de “anthropos” - tradus prin “cel ce priveşte în sus”- al fiinţei umane şi regresul în animalitate, în gregaritate şi grobianism, toate, pe fondul de semi - sau totală obscuritate al discotecilor, în care se suspendă regulile bunului-simţ şi ale moralei şi unde guvernează, “atotputernic”, ritmul sonor cu efect anestezic asupra voinţei, prin hipnoza colectivă pe care o induce, până la anularea totală şi definitivă a persoanei.

 Operând o schimbare abruptă de perspectivă, după acest periplu făcut aproape pe nerăsuflate în domeniul manifestărilor generate de muzică în spaţiul profan al existenţei, să căutăm să observăm care este “oferta” Bisericii, ce poate Ea să dea omului în schimb. Răspunsul, constituit în regim de urgenţă, cu gândul la primele cuvinte din Slujba Învierii, ar fi:… “Lumină !” …pentru simţul văzului, paradoxal, şi pentru cel al auzului …, lumină pentru sufletul care vrea să-şi limpezească sentimentele, să-şi clarifice existenţa şi s-o smulgă din tumultul haotic al lumii, îndreptând-o spre un scop precis: “Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia harului !”

Ortodoxia, religie revelată prin excelenţă, îşi află cea mai puternică expresie în cult, în viaţa trăită în Biserica văzută ca mediu al trăirii în Dumnezeu[18], mediu unde tăcerea şi liniştea este plină de viaţă, de viaţa Duhului Sfânt[19], Care permanentizează jertfa lui Hristos, astfel încât, “starea de mântuire echivalează cu apartenenţa bisericească, sau cu concentrarea celor mântuiţi în Biserică, cu participarea la trupul lui Hristos”.[20] Cum se realizează această participare ? Prin muzică, deoarece cântarea are calitatea de a sensibiliza rugăciunea (care poate fi rostită sau cântată), “creştinul având posibilitatea să participe în mod mai intens şi mai angajat la viaţa liturgică a Bisericii”.[21]

În Biserică, nimeni nu este singur ! Aceasta este o caracteristică esenţială a Ortodoxiei, subliniată de teologul rus Homiacov, care spunea: “… nimeni nu se mântuieşte singur; cine va fi mântuit, va fi mântuit în Biserică, ca mădular al ei, în unire cu ceilalţi credincioşi. Dacă cineva iubeşte, el este în obştea iubirii. Dacă cineva crede, se găseşte în obştea credinţei. Se roagă cineva ? Este în obştea rugăciunii.”[22] Şi tot la fel, am spune noi, atunci când cineva cântă, toată Biserica înalţă lui Dumnezeu cântare, evidenţiindu-se prin aceasta, cu toată amploarea, “măsura în care organismul viu face corp comun cu mediul în care trăieşte. În jurul lui, ca şi în el însuşi, se observă prezenţa aceloraşi structuri şi acţiunea aceloraşi legi” care îl fac tainic, parte a unităţii întregului[23]. Cu alte cuvinte, cântarea îl pune pe om într-o relaţie afectuoasă cu Cel Căruia îi cântă, o relaţie în care “conţinutul cântării e şi trăit sau experiat, sau se intră într-o unire cu el”, spre deosebire de melodia generată de instrumente, al cărui efect este scufundarea credincioşilor “ în simţirea vagă a unui adânc indefinit”, inconştient, în care se pot topi toţi[24], primatul în acest caz deţinându-l incertitudinea.

Pe de altă parte, trebuie spus că, “în iconomia sonoră a Bisericii, orice eveniment sonor, ca şi orice eveniment liturgic, trebuie să fie prezent în adevărul său, cântarea liturgică fiind un mijloc specific în iconomia bisericească mântuitoare”[25], cu accentuat caracter veridic, deoarece, dacă despre limbă s-a spus “că a fost născocită spre a disimula gândurile oamenilor, limbajul muzical nu lasă loc pentru minciună”[26].

Acest aspect trebuie punctat ca deosebit de important în determinarea participării active a credincioşilor la desfăşurarea cultului, unde, cântarea pe o singură voce, monodică, cântarea la unison, înlătură împărţirile şi este accesibilă oricărui om, normal dotat şi pregătit[27] să mărturisească împreună cu ceilalţi fii ai aceleiaşi Biserici, un singur Adevăr.

I.a.  Cântarea liturgică în istoria Bisericii

În urma acestor consideraţii referitoare la muzică în general şi la raţiunea de a fi a cântării bisericeşti ca şi cântare liturgică în special, cu sublinierea aspectului monodic, unisonic al cântării, vom proceda în cele ce urmează la evidenţierea evoluţiei cântării liturgice de-a lungul istoriei, istoria aducându-şi astfel aportul atât la conturarea mai clară a temei actualei conferinţe, cât şi la observarea modului în care “cântarea bisericească trece prin vremi, prin istorie, culegând ceea ce este durabil şi adevărat spiritual în muzica oamenilor şi fiind, în acelaşi timp, peste vremi şi deasupra istoriei, ca toate cele dumnezeieşti ale Bisericii”[28]. De altfel, în treacăt fiind spus, dacă este privită sub raport cantitativ, ca întindere istorico-geografică, muzica religioasă este predominantă faţă de muzica laică europeană.[29]

Vom spune aşadar, de la început, în acord cu Ovidiu Drimba, că, muzica liturgică s-a dezvoltat din vechea liturghie a sinagogii, mult simplificată însă. Spre deosebire de muzica Templului, această muzică a sinagogilor era exclusiv vocală şi monodică, la baza ei aflându-se recitarea modulată a psalmilor de către un solist, “căruia credincioşii îi răspundeau cântând în cor un mic refren”[30]. Este evident prin aceasta faptul că niciodată, muzica n-a putut scăpa de influenţa literaturii[31], cuvântul însoţind pretutindeni sonoritatea vocală, în ceea ce s-a numit mai apoi, “recitativ liturgic”. Cuvântul, capătă în Biserică şi în mediul religios ortodox în general, caracter de permanenţă, “ca şi cuvânt viu adresat de către şi către persoană”[32] şi aceasta, în pofida faptului că există o diferenţă fundamentală între comunicarea muzicală şi cea verbală[33], după cum arătam mai sus. În spaţiul ecclesial însă, cuvântul şi sunetul petrec într-o unitate simbiotică prin care limbajul literar este transfigurat de cel muzical, care îl deschide spre transcendent, întocmai cum apofaticul face loc catafaticului în cadrul imersiunii pe care o operează cunoaşterea umană în adâncul insondabil şi inexprimabil al divinului suprapersonal .

Urmând cronologic evoluţia muzicii bisericeşti, vom spune că primele imnuri (din afara Sfintei Liturghii), au fost compuse mai întâi în Siria, Egipt şi Grecia, în secolul al IV-lea, fapt benefic pentru dezvoltarea cultului, primit de credincioşi, de asemenea, într-un mod pozitiv[34].

Tot acum, se adoptă şi capătă amploare modul de cântare antifonic, lucru despre care vorbeşte Pliniu cel Tânăr într-o scrisoare a lui de prin anul 112, iar mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare va arăta că “… împărţiţi în două grupe, participanţii (la cult n.n.) psalmodiau antifonic”[35].

Apogeul este atins de către cântarea imnologică în secolul al VI-lea, secol în care se afirmă în domeniul cântării bisericeşti Sfintii: Roman Melodul, Andrei Criteanul şi Ioan Damaschinul[36].

Oricum, putem spune că, oricât de importante au fost înnoirile sau schimbările ulterioare în ce priveşte muzica liturgică, ea s-a aflat întotdeauna sub semnul permanenţei, păstrând - cum spune părintele Vasile Grăjdian, împrumutând expresia lui Nicolae Iorga -, “ca într-un Bizanţ după Bizanţ, toate câştigurile istorice şi toate caracteristicile esenţiale ale cântării bizantine, în practica vie a cântării”[37] şi rămânând totuşi în forma sa autentică de la început, formă în care se găseşte practicată şi azi[38].

I.b. Cântarea bisericească în Biserica Ortodoxă Română – muzica bisericească tradiţională din Ardeal

Desigur, muzica a constituit o preocupare serioasă şi în spaţiul geografico - spiritual mioritic şi aceasta încă de timpuriu, atâta vreme cât, dacii trăitori pe vremea lui Zamolxe o considerau, după informaţiile ce ne-au parvenit de la filosoful Platon, un mijloc de purificare a sufletului, ei fiind chiar dascăli ai grecilor în domeniul muzicii[39]. Cu toate acestea, istoria muzicii bisericeşti româneşti este şi rămâne o întreprindere “dificilă şi încă nerezolvată”, datorită diversităţii de variante existente, deşi literatura în domeniu este una bogată[40].

 Cercetările întreprinse de către specialişti au dus la concluzia că, în interiorul graniţelor ţării noastre, muzica bisericească a existat de timpuriu, creştinismul răspândindu-se pe întreg teritoriul fostei Dacii, încă din secolele IV-V[41]. Dovadă în această direcţie este şi etimologia cuvintelor: cântec, provenit din latinescul canticum, sau colindă, din calendae.

Lăcaşurile cultice existente aici constituie apoi un argument în plus pentru existenţa cultului şi a cântării bisericeşti, de factură bizantină, învăţarea sistematică a acestei muzici făcându-se în mânăstiri şi schituri, unde se copiau şi manuscrisele liturgice (în mod uzual, în limbile greacă şi slavonă)[42].  

Preocupări de muzică bisericească au existat şi în secolele următoare, astfel încât, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, avem date despre activitatea la Putna a călugărului Eustatie, de la care au rămas mai multe lucrări muzicale, el fiind printre altele şi dirijorul corului mânăstirii. Muzica bisericeacă practicată în epocă era, fireşte, cea psaltică, ce se cultiva şi la şcoala care funcţiona pe lângă biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului[43].

Secolul al XVII-lea este reprezentat în domeniul care ne interesează cu precădere, de zeci de manuscrise psaltice greceşti, pe lângă care, după părerea muzicologilor, au circulat şi au fost în uz şi manuscrise psaltice româneşti, la Bucureşti apărînd în această perioadă şi o “şcoală muzicală”, în adevăratul înţeles al cuvântului[44]. Se observă totodată, prin interesul accentuat spre promovarea caracterului etnic în domeniul liturgicului, demararea unei ample acţiuni de cultivare şi de românizare a muzicii psaltice, acţiune ce continuă şi în secolul al XVIII-lea[45], desăvârşindu-se în secolul următor, când activează la Bucureşti Macarie ieromonahul, datorită căruia muzica psaltică începe să se dezvolte într-un specific cu totul naţional. Tot acum, la “şcoala de muzichie” de la Rîmnicu Vâlcea şi la Seminarul din Bucureşti, activează ca dascăl Anton Pann, care îmbină muzica bisericească tradiţională cu cântecul popular într-o sinteză fericită, cu efecte pozitive asupra dezvoltărilor ulterioare.

Din secolul al XIX-lea este întâlnită în bisericile noastre şi cântarea armonică. Aceasta începe să pătrundă în bisericile din ţara noastră, alături de cântarea monodică de strană, nu fără oarecare opoziţie însă, din partea unor reprezentanţi ai Bisericii, abia după unirea Principatelor putând fi ea introdusă în mod oficial, printr-un decret semnat de Alexandru I. Cuza[46].

În ce priveşte muzica bisericeacă din Ardeal însă, situaţia se prezintă într-un mod mai neunitar, pe de o parte datorită stăpânirii austro-ungare, iar pe de altă parte, datorită dependenţei din punct de vedere religios-administrativ atât de Serbia, cât şi de Ţara Românească şi Moldova[47]. Dar, cu toate acestea, cântarea bisericească omofonă din Biserica ortodoxă ardeleană poate fi luată drept etalon pentru faptul că ea, reprezintă “cântările bisericeşti bizantine, transformate sub influenţa multiseculară mai ales a cântecului popular românesc”[48] şi aici trebuie spus că, mai cu seamă doina a fost aceea care a împrumutat cântării de strană un sănătos caracter popular. De altfel, se poate afirma că nu există nici un motiv de jenă în faptul că s-au realizat împrumuturi din muzica populară sau chiar şi din cea instrumentală[49], căci prin aceasta cântarea bisericească ardeleană n-a pierdut nimic din fiinţa sa şi mai mult decât atât, şi-a păstrat trăsătura religios-populară-românească[50].

Este cât se poate de adevărat că, există unele mici, adesea chiar insignifiante diferenţe, de la eparhie la eparhie sau de la interpret la interpret, datorate circulaţiei orale a cântării bisericeşti în epocă, însă, cu toate aceste “dialecte” muzicale, dacă se ia ca reper ceea ce este esenţial, anume, structura glasurilor, soliditatea sistemului cadenţial, “modelele” de cântare, nu mai putem vorbi de “dialecte”, ci despre “varietate în unitate”[51].

Oricum, fără a prelungi mai mult aceste repere de ordin general-teoretic referitoare la istoria muzicii bisericeşti la noi în ţară şi în special în Ardeal, vom spune că în fiinţa acestei muzici se păstrează caracteristicile muzicii bizantine, datorită unităţii de credinţă şi a legăturilor strânse perpetuate de-a lungul timpului între Transilvania şi celelalte provincii româneşti extracarpatice[52], omofonia muzicală fiind în acest caz reflexia “omofoniei” sufletelor românilor de pretutindeni, ca fii ai aceleiaşi Biserici.

I.c. Temeiuri biblice şi patristice pentru dezvoltarea cântării bisericeşti în comun

  “În cântările şi citirile cultice picură, neîncetat, în felurite chipuri, harul dumnezeiesc, înţelepciunea dumnezeiască, credinţa, nădejdea şi dragostea, lumina, pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4,7): nestricăciunea, nemurirea şi viaţa veşnică, dreptatea şi sfinţenia, bună-mireasma minţii, pocăinţa, străpungerea cu lacrimi, lauda şi slava şi bucuria în Duhul Sfânt”[53].

Am început secţiunea aceasta a conferinţei de faţă cu un destul de amplu citat din Sf. Ioan din Kronştadt, pentru a exemplifica modul în care trăiau şi valorizau Părinţii cântarea bisericească şi ethosul slujbelor ortodoxe.

Mai mult decât atât, cântarea bisericească nu este vreo invenţie târzie a Bisericii, în cine ştie ce scopuri obscure şi egoiste, cum ar fi, poate, înclinate să creadă minţile circumspecte, ci, încă înainte de începuturile Bisericii, apostolii chiar, cântau împreună cu Hristos lui Dumnezeu imnuri de laudă, în afara Templului. “Aşa au cântat asemenea imne, la locul unde s-au împărtăşit înainte de a pleca la Muntele Măslinilor (Mt. 26,30; Mc. 16,26). Asemenea psalmistului din Vechiul Testament, care îşi îndemna contemporanii zicând: să “cântăm cu înţelegere” (cf. Ps. 46,7), Apostolul Pavel îi îndeamnă pe primii creştini cu cuvintele: “Umpleţi-vă de Duhul, vorbind între voi în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Efes. 5, 18,20)[54].

Despre calitatea şi valenţele cântării comune vorbeşte şi Fericitul Augustin în confesiunea pe care i-o face episcopului Ambrozie al Milanului spunându-i: “De câte ori n-am plâns la imnele şi cântările tale, profund mişcat de glasurile credincioşilor tăi, care sunau până departe […] Mă cuprindea un sentiment de evlavie, îmi picurau lacrimi, mă simţeam împăcat”[55].

Asemenea sentimente generate de cântarea bisericească sunt remarcate şi de Sf. Niceta de Remesiana, care arată în plus că, această cântare determină în acelaşi timp cugetarea la mărirea Creatorului, fapt pentru care Dumnezeu Însuşi găseşte cântarea drept o activitate umană ce are meritul de a-I  fi pe plac, mai mult decât orice altă “jertfă” (cf. Ps. 68,34 ş.u.), ea fiind expresia unui suflet şi a unei conştiinţe curate[56]. Realizând acest fapt, Sf. Niceta a depus eforturi considerabile pentru dezvoltarea cântării bisericeşti în rândul credincioşilor[57] din vremea sa.

Sfântul Vasile cel Mare, mărturiseşte la rândul lui că, “poporul se scula noaptea şi mergea la locul de rugăciune şi după ce s-a rugat, el trecea la psalmodie (cântarea psalmilor sau a altor cântări). În curând, împărţiţi în două grupe, participanţii psalmodiau antifonic…”[58], lucru cât se poate de credibil dacă ne gândim că, de fapt ei nu făceau decât să dea ascultare Sfântului Apostol Pavel care îndeamnă ca “toţi laolaltă şi cu o singură gură” să slăvească pe “Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. 15, 5-6).

Există aşadar suficiente dovezi scripturistice şi patritice în vederea sublinierii importanţei cântării în comun în biserică, ele fiind doar selectiv şi foarte sumar citate de noi în prezenta expunere şi aceasta din raţiuni de economie internă a conferinţei. Ar mai fi poate important de reliefat însă şi  aspectul apologetico-misionar al cântării bisericeşti, evident mai ales în lupta împotriva ereziilor care în secolele II-III începuseră să se răspândească, tot cu ajutorul unor imne cântate. Se cunoaşte astfel că la Constantinopol, Sf. Ioan Gură de Aur a fost organizatorul unor adevărate procesiuni în care coruri întregi de ortodocşi cântau imne despre “consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl”, în încercarea de a contracara arianismul[59].

II.         Mijloace şi modalităţi pentru dezvoltarea cântării bisericeşti în comun

În urma celor spuse mai sus, capătă valoare de certitudine faptul că serviciul pe care cântarea bisericească l-a adus şi este încă în măsură să-l aducă pentru credinţă nu este unul de neglijat. Tocmai de aceea, sunt perfect justificate toate eforturile pozitive, întreprinse în vederea găsirii de modalităţi şi mijloace pentru motivarea credincioşilor să participe activ la cântarea comună a bisericii, deoarece, pentru a fi “o comunitate unită şi viabilă, parohia trebuie să fie constituită din credincioşi care se integrează conştient şi activ în viaţa ei”[60].

Ca parohia să ajungă la aceste înalte standarde, în conformitate cu care credincioşii să fie integraţi organic în Trupul mistic al lui Hristos, “preotul trebuie să foloseacă toate mijloacele catehetice, misionare, liturgice şi pastorale […], ţinta tuturor acţiunilor lui misionare şi pastorale fiind crearea unei atitudini liturgice şi comunitare în rândul credincioşilor”[61].

Muzica are virtuţile necesare pentru atingerea acestui scop, psihicul uman percepând-o cu cele mai profunde zone ale sale, astfel încât, “simplul fapt că audiţia unei lucrări are loc într-o biserică inculcă ideea că ea exprimă un sentiment religios”[62], un sentiment accentuat, cu atât mai mult cu cât muzica are valenţe şi conotaţii religioase definite dintru început. Psihologia certifică acest fapt, ei datorându-i-se observaţia că “într-o masă de oameni, orice sentiment este contagios, într-atât de contagios încât individul îşi sacrifică foarte uşor interesul personal în favoarea interesului colectiv”[63].

Totuşi, a dezvolta tendinţe şi afinităţi comunitare cu caracter religios în sufletele oamenilor, fie ei credincioşi sau nu, este un lucru destul de dificil în epoca actuală, epocă ce are toate caracteristicile unui moment de criză ale cărui resorturi sunt condiţiile de existenţă şi de gândire complet noi cu care ne confruntăm[64].

Privind înspre trecut însă, observăm că au fost întreprinse o serie de demersuri în vederea uniformizării cântării bisericeşti, cu rezultate pozitive pentru întărirea unităţii liturgice a credincioşilor. Un prim demers a pornit din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, în şedinţa sa din 5 octombrie 1950, “pune în fruntea îndatoririlor clerului nostru, pe aceea de a învăţa pe credincioşi cântările sfintelor noastre slujbe şi cu deosebire, Cântările Sfintei Liturghii”[65]. Îndatorirea aceasta incumba însă cu mult înainte preoţilor din Ardeal, care, “în conformitate cu decretul guberniului din 1 iunie 1815”, beneficiau de o pregătire serioasă în domeniul cântării bisericeşti, considerată “una din obligaţiile principale ale unui preot”[66].

Un alt demers a fost apoi acela al recurgerii la editarea de cărţi liturgice în care să fie tipărite simultan cele două sisteme de notaţie muzicală (psaltică şi liniară), care să înlesnească învăţarea acestor cântări de cât mai mulţi credincioşi cu putinţă. În fine, s-a procedat inclusiv la oferirea unor lămuriri tehnice cu privire la modul de execuţie al cântărilor bisericeşti[67], toate acestea, cu scopul de a face posibilă cunoaşterea de către toţi credincioşii a regulilor cântării în comun şi în acelaşi timp, participarea, prin aceasta, la viaţa Bisericii.

Preotul timpului prezent are datoria de a cunoaşte temeinic profilul religios-moral al păstoriţilor săi, dorinţele şi aspiraţiile lor, insatisfacţiile şi/sau reuşitele din viaţa de zi cu zi, iar cunoscând foarte bine aceste lucruri, să desfăşoare o acţiune persuasivă susţinută oferind fiecăruia motivele de care are nevoie pentru a cânta împreună cu ceilalţi, Domnului, în Biserica Sa. Pentru omul contemporan, marcat de o acută criză de identitate, care se pare că tinde să se generalizeze şi să se cronicizeze, ar fi poate important de scos în evidenţă efectul pozitiv al “implicării” pentru fiecare ins în parte, efect constatat şi de către unii psihosociologi, care “considerau implicarea drept atitudinea indivizilor umani de a se identifica, de a aprecia că activitatea lor face parte din propria persoană”[68].

Cântarea religioasă în comun dezvoltă în credincios conştiinţa identităţii sale religios-eclesiale, a apartenenţei sale la familia mare a credincioşilor, familie în care, după modelul primei comunităţi creştine, pulsează o singură inimă, pentru că are un singur suflet (cf. F.Ap. 4, 32). 

III.       Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a credinţei străbune

Principala activitate a omului, ca să nu spunem chiar singura, este cunoaşterea, în sensul cel mai larg al cuvântului, anume, acea cunoaştere în care “acţionează toate forţele omului, alegerea voluntară, atracţia şi repulsia faţă de adevăr”[69], însă, se cuvine să arătăm că singura care ne îndreptăţeşte să sperăm într-o salvare este “lumina Adevărului integral, ce se revelează în împărăţia Spiritului”, celelalte adevăruri, parţiale, pe care le descoperă omul nefiindu-i de nici un folos în acest sens[70]. Unde străluceşte însă această lumină inefabilă ? Nicăieri altundeva decât în Biserică, unde cunoaşterea capătă într-adevăr consistenţă, unde “persoanele se unesc mai deplin când îşi unesc glasurile în aceeaşi cântare, prin care se exprimă unirea fiinţei sale cu a celorlalţi, fără să se confunde însă şi prin care orice individualism este depăşit”[71]. Astfel, putem observa aici rolul important al cântării comune în promovarea credinţei care rodeşte viaţa virtuoasă şi îi înfrăţeşte pe toţi într-o “gură şi o inimă”[72].

Nu la fel stau lucrurile însă “in extra murros Ecclesiae”, deoarece aici cunoaşterea umană capătă un permanent caracter de agresiune şi răzvrătire, caracter care se poate regăsi foarte uşor şi în “muzica lumii”. Dacă la aceste afirmaţii adăugăm şi spusa filosofiei antice că: “Muzica unei naţiuni exprimă starea spiritualităţii sale”[73], vom realiza că starea noastră de naţiune cu o populaţie eminamente ortodoxă, ce se resimte de pe urma influenţelor muzicale post-moderniste de toate genurile, este una care reclamă o intervenţie serioasă şi concretă din partea Bisericii, în primul rând la nivelul conştiinţelor.

Efectele pe care le poate produce muzica pot fi de-a dreptul dezastruoase şi ireparabile odată ce omul în general şi tânărul vremurilor noastre în special, scapă controlul. Muzica poate fi transformată foarte uşor într-o trambulină care să arunce omul direct în neantul alcoolului, al drogurilor, al sinuciderii şi aici, intră în discuţie chiar şi muzica numită “cultă”. Pentru a arăta concret despre ce este vorba, vom apela la câteva exemple, care, chiar dacă nu sunt autohtone, vorbesc despre ceea ce poate deveni experienţa noastră personală, dacă nu ne trezim la timp.

Să spunem aşadar că, în anii ‘70-‘80 solistul grupului occidental Nirvana, Kurt Kobain, “s-a sinucis, după ce devenise o figură idolatrizată.[…] În 1997, un băiat de 14 ani s-a sinucis după ce a ascultat un cântec al lui Marilyn Manson care elogia sinuciderea […] În statul Colorado, un grup de liceeni, devotaţi fani ai aceluiaşi solist, au luat cu asalt propria şcoală cu mitralierele în mâini şi au ucis 12 dintre colegii lor”[74]. Dacă ni se pare însă că doar muzica modernă are astfel de efecte, să spunem în continuare că, vestitul împărat Nero, în timp ce-şi privea oamenii incendiind oraşul din ordinul său, ignorând flăcările şi strigătele celor cuprinşi de foc, cânta la harpă în balconul său. Tot astfel, un film modern prezenta drept erou un criminal aflat după gratii, care, într-un moment de neatenţie al gardianului, îl ucide şi-l devorează, pentru ca imediat după acest festin canibalic, încă având sânge în colţul gurii, să asculte liniştit muzică clasică[75].

În societatea contemporană, viciul, iată, este ridicat la rang de virtute. De ce ? Pentru că discernământul omului s-a tocit iremediabil. Sau, poate că nu este chiar aşa.

Oricum, pentru noi românii poate fi întrevăzută o cale salvatoare în credinţa străbună care, chiar dacă pe alocuri doar pâlpâie, totuşi, nu s-a stins de tot şi nu s-a stins pentru că este susţinută de această realitate vie ce trăieşte prin glasurile credincioşilor în locaşurile de cult, prin cântarea în comun. Nu este o afirmaţie fără acoperire, deoarece, “aşa cum lucrarea sfinţitoare a lui Hristos, deşi îşi are centrul în locaşul bisericesc, se poate întinde oriunde, aşa se poate întinde şi armonia cântării comune din puterea lui Hristos, oriunde, în forma frăţietăţii şi într-ajutorării, prin imitarea jertfei lui Hristos în relaţiile reciproce dintre cei ce cred în El şi dintre ei şi ceilalţi oameni”[76].

Cântarea bisericească comună este o cântare de laudă adusă Creatorului de poporul credincioşilor pe care această cântare îl exprimă în forma plenară a asemănării cu îngerii din ceruri care aduc laudă neîncetată lui Dumnezeu. Iar dacă muzica lumii moderne este reflexul strigătului “căutării confuze de răspunsuri într-o lume a violenţei”[77], în Biserică, dimpotrivă, se recomandă ca cel ce cântă “să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete), şi să silească firea spre răcnire […], ci cu multă luare aminte şi smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu”[78]. Iar, ca lucrurile să fie ţinute între limitele lor canonice, şi să nu decadă în cine ştie ce ciudăţenii cu caracter pronunţat de ambiguitate, care să îndrepte oamenii pe căile pierzării, preoţilor li s-a dat menirea “să înveţe poporul a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să lămurească ce este curat şi ce este necurat” (cf. Iezechiel 44, 23 ş.u.). De aceea, dacă vrem să găsim răspuns la criza de identitate a “omului recent”[79], se cuvine să nu uităm faptul că “persoana se defineşte, înainte de toate […] prin raporturile sale cu Dumnezeu, şi din aceste raporturi intime ea îşi extrage forţa care îi permite să adopte o atitudine liberă faţă de lume şi de om”[80]. În caz contrar, omul devine un sclav faţă de el însuşi, faţă de lumea obiectivă, faţă de valorile ideale ale culturii[81], etc., etc.,… eternul cerc vicios din care, după cum s-a putut observa, de cele mai multe ori, evadarea se poate realiza doar prin suicid.

Alternativa, poate fi cea descrisă între limitele conferinţei de faţă, anume, cântarea în biserică, cu ceilalţi, lui Dumnezeu; intrarea în comuniunea eclesială capabilă să niveleze diferenţele de opinie, să plinească neajunsurile fiecăruia, să-l transfigureze fiinţial făcând din el un fiu autentic al Împărăţiei lui Dumnezeu, răscumpărat prin credinţă, de harul mântuitor.

Concluzii

Cu destul de mult timp în urmă, renumitul sciitor rus, Dostoievski, spunea: “Frumuseţea va salva lumea”; unii contemporani de-ai noştri se întreabă însă:“Cine va mai salva oare lumea, dacă frumuseţea a fost nimicită ?”[82]

Chiar dacă firea umană este scindată de porniri şi pofte contradictorii, nu este însă totul pierdut. Chiar dacă mulţi semeni de-ai noştri şi chiar şi noi înşine, hălăduim câteodată fără scop prin lume, căutând vreo oportunitate de a reintra pe făgaşul normal al lucrurilor, nu trebuie să disperăm. Şi dacă vreun semen de-al nostru se află în pericolul de a rămâne fără credinţă, datorită crizelor prezentului şi eşuează în sentimentul angoasant al disoluţiei identităţii, nu-i prea târziu să îi aducem aminte că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii Săi şi îi aşteaptă să se întoarcă la El, ca fiul cel pierdut, să cadă în genunchi şi să-şi mărturisească greşeala, pentru a-i fi iertată.

Cântarea omofonă, cântarea comună, în Biserică, îţi dă încredinţarea că nu eşti singur în tumultul vieţii. Ea te asigură că eşti protejat împotriva oricăror încercări venite din afară sau dinlăuntru, că orice se va întâmpla, tu nu poţi să cazi, deoarece ai un scop precis, ai o îndatorire sfântă de dus la îndeplinire, împreună cu ceilalţi semeni ai tăi, anume, aceea de “a-L lăuda pe Domnul în toată viaţa ta, de a-I cânta Dumnezeului tău până ce vei fi” (Ps. 145,2). Iar Dumnezeu, nu va îngădui niciodată ca locul tău în corul acesta lărgit al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, să rămână gol !

Bibliografie selectivă

Izvoare:

1.    Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988

Lucrări/articole:

2.    Berdiaev Nikolai, “Despre sclavia şi libertatea omului”, Antaios, 2000

3.    Idem, “Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului”, Amarcord, 1994

4.    Branişte Ene, “Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor”, în S.T. nr. 1-2/1954

5.    Caillois Roger, “Mitul şi omul”, Nemira, 2000

6.    Cioran Emil, “Lacrimi şi sfinţi”, Humanitas, Bucureşti, 1991

7.    Chelcea Adina, Chelcea Septimiu, “Cunoaşterea de sine – condiţie a înţelepciunii”, Albatros, 1986

8.    Dinu Mihai, “Comunicarea”, Algos, 1994

9.    Drimba Ovidiu, “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Saeculum, Vestala, 1998

10. Eliade Mircea, “Sacrul şi profanul”, Humanitas, Bucureşti, 1992

11. Felea Ilarion, “Religia culturii”, Arad, 1994

12. Floca Ioan, N. “Canoanele Bisericii Ortodoxe Române”, Sibiu, 1993

13. Grăjdian Vasile, “Cântarea ca teologie”, Sibiu, 1998

14. Idem, “Cântarea bisericească de origine bizantină”, în rev. “Corpus Christi”, 2/2001

15. Idem, “Teologia persoanei în cântarea bisericească ortodoxă”, în “Persoană şi comuniune”, Sibiu, 1993

16. Ică Ioan, “Importanţa parohiei pentru misiune”, în “Îndrumătorul bisericesc”, Sibiu, 2001

17. Lardellier Pascal, “Teoria legăturii ritualice. Antropologie şi comunicare”, Tritonic, 2003

18. Le Bon Gustave, “Psihologia mulţimilor”, Antet, fără an

19. Lungu N., “Cântarea în Biserică”, în S.T. 1-2/1951

20. Marler John, Wermuth Andrew, “Tinerii vremurilor de pe urmă”, Sophia, 2002

21. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, 3 vol, E.I.B.M.B.O.R, 1992

22. Plămădeală + Antonie, “Alte pagini de calendar de inimă românească”, Sibiu, 1988

23. Idem, “Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Sibiu, 1995

24. Pleşu Andrei, “Despre îngeri”, Humanitas, Bucureşti, 2003

25. Stanciu Vasile, “Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară”, în S.T, 7-8/1985

26. Stăniloae Dumitru, “Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii de credinţă”, în Ort., nr. 1/1981

27. Şoima Gheorghe, “Muzica bisericească şi laică în Institutul Teologic din Sibiu”, în M.A., 11-12/1961

 

---

[1] Stephen W. Hawking, “Visul lui Einstein şi alte eseuri”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 82

[2] În “Despre îngeri”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.162

[3] La Jean-Pierre Soulier, “Enigma vieţii”, trad. de Dr. doc. Vlad Apăteanu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1991, p. 38-39

[4] ibidem.

[5] Cf. Mircea Elide, “Sacrul şi profanul”, trad. din lb. franceză de  Rodica Chira, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 12, inspirat din Rudolf Otto, “Sacrul”, apărută la Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

[6] La Pascal Lardellier, “Teoria legăturii ritualice. Antropologie şi comunicare”, trad. de Valentina Pricopie, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 21

[7] În I. Berg, “Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre”, Ed. Casa Scânteii, Bucureşti, p. 293,fără an

[8] Ilarion V. Felea, “Religia culturii”, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994, p. 49

[9] În “Lacrimi şi Sfinţi”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 90

[10] La Stephen W. Hawking, “Scurtă istorie a timpului, de la Big Bang la găurile negre”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, 1995, p. 209

[11] Mihai Dinu, “Comunicarea”, Ed. Algos, Bucureşti, 1994, p. 258

[12] Sintagmă folosită de George Uscătescu în lucrarea sa “Ontologia culturii”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 291-293

[13] La Drd. Liviu Stoina, “Aspectul comunitar al vieţii umane şi creştine”, în S.T., 7-8/1985, p. 486

[14] Ibidem., p. 474

[15] Mihai Dinu, op. it., p. 259

[16] Ibidem., p.260

[17] Ibidem., p. 83

[18] Cf. Magistran Nicolae V. Stănescu, “Temeiuri ale trăirii religioase în Ortodoxie”, în O. 3/1958, p.393

[19] Pr. Vasile Grăjdian, “Cântarea ca teologie. Studii şi articole de teologie a cântării bisericeşti”, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 1998, p. 145

[20] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 136

[21] Drd. Vasile Stanciu, “Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară”, în S.T., 7-8/1985, p. 541

[22] Citat de Î.P.S. Antonie Plămădeală în “Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, Sibiu, 1995, p. 93

[23] Roger Caillois, “Mitul şi omul”, trad. de Liia Simion, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 86

[24] La Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă”, în O. Nr. 1/1981, pp.58, 59

[25] Cf. Pr. Lect. Vasile Grăjdian, “Teologia persoanei în cântarea bisericească ortodoxă”, în volumul “Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Pr. Prof. Acad. D. Stăniloae”, Sibiu, 1993, p. 291

[26] Mihai Dinu, op. cit., p.261

[27] La Pr. Lect. Vasile Grăjdian, “Teologia persoanei…”, op. cit., p. 293

[28] Idem., “Cântarea ca teologie”, op. cit., p. 114

[29] Pr. Vasile Grăjdian, “Cântarea ca teologie”…, op., cit., p. 151

[30] “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Ed. Saeculum I. O., Ed. Vestala, Bucureşti, 1998, p.144, p. 146

[31] Cf. Mihai Ralea, “Prelegeri de estetică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 317

[32] Pr. Lect. Vasile Grăjdian, “Teologia persoanei …”, op. cit., p. 291

[33] Mihai Dinu, “Comunicarea”, op. cit., p. 247

[34] Ovidiu Drimba, op., cit., p. 147

[35] Drd. Vasile Stanciu, “Cântarea …”, op., cit., p. 542

[36] Ibidem., p. 543

[37] În “Cântarea liturgică de origine bizantină”, articol apărut în Revista studenţească “Corpus Christi”, Nr. 2/2001, p. 41

[38] Pr. Conf. Nicolae Lungu, “Cântarea în comun a poporului în Biserică”, în S.T., 1-2/1951, p. 26

[39] La Ilarion V. Felea, op., cit., p. 47

[40] Arhid. Lect. Ion Popescu, “Muzica bisericească din Transilvania”, în “Contribuţii transilvănene la Teologia Ortodoxă”, Sibiu, 1988, p. 305

[41] Ibidem., p. 310

[42] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 410

[43] Ibidem., p. 608-609

[44] Idem., “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992, p.239

[45] Ibidem., p. 617

[46] Ibidem., p. 339, p.340

[47] Arhid. Lect. Ion Popescu, op. cit., p.306

[48] Cf. Pr. Gheorghe Şoima, “Muzica bisericească şi laică în Institutul Teologic din Sibiu”, în M.A., nr. 11-12/1961, p. 798

[49] Mihai Ralea, “Prelegeri …”, op., cit., p. 317

[50] Arhid. Lect. Ion Popescu, op. cit., p. 307

[51] G. Ciobanu, “Muzica de cult bănăţeană”, citat de Arhid. Lect. Ion Popescu în op., cit., p. 309

[52] Ibidem., p. 311

[53] Sf. Ioan din Kronştadt, “Liturghia: cerul pe pământ”, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 270

[54] La Pr. prof. D. Stăniloae, “Cântarea liturgică comună …”, op., cit., p. 59

[55] Confesiuni IX, 6, 7, citat de Pr. Prof. Ene Branişte, “Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea comună a credincioşilor”, în S.T., 1-2/1954, p. 24, şi ibidem., p. 60

[56] Sf. Niceta de Remesiana, “Despre folosul cântării de psalmi”, trad. de Şt. C. Alexe, în “Mitropolia Banatului”, nr. 1-3/1971, apud., Pr. Lect. Dr. Vasile Grăjdian, “Caracterul eclesial al cântării liturgice ortodoxe”, în “Îndrumătorul bisericesc”/anul 2000, Sibiu, p. 132-133

[57] La Drd. Vasile Stanciu, op., cit., p. 542

[58] Ibidem.

[59] Pr. Prof. D. Stăniloae, “Cântarea liturgică comună…”, op., cit., p. 62

[60] La Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, “Importanţa parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie şi biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace şi metode de menţinere a acesteia”, în “Îndrumătorul bisericesc”/2002, Sibiu, p. 133

[61] Ibidem., p. 132

[62] Mihai Dinu, op., cit., p. 248

[63] Gustave Le Bon, “Psihologia mulţimilor”, trad. Mariana Tabacu, Ed. Antet XX Press, fără an, p.13

[64] Ibidem., p. 3

[65] La Prof. Conf. N. Lungu, op., cit., p. 26

[66] Dr. Antonie Plămădeală, “Un episod muzical din viaţa lui Gheorghe Lazăr”, în “Alte file de calendar de inimă românească”, Sibiu, 1988, p. 76-78

[67] Prof. Conf. N. Lungu, op., cit., p. 27

[68] Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, “Cunoaşterea de sine – condiţie a înţelepciunii”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986, p. 74-75

[69] Nikolai Berdiaev, “Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului”, trad. de Ilie Gyurcsik, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p. 15

[70] Ibidem., p. 16-17

[71] Cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Cîntarea liturgică comună …”, op., cit., p. 63

[72] Ibidem., p. 68

[73] Preluată după Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, “Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima şi adevărata răzvrătire”, trad. de Feliz Truşcă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 7

[74] Ibidem., p. 6

[75] Ibidem., pp. 15, 45

[76] Pr. Prof. D. Stăniloae, “Cântarea liturgică …”, op., cit., p.72

[77] Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, op., cit., p. 18

[78] Canonul 75 Trullan, în Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,“Canoanele  Bisericii Ortodoxe”, note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 148

[79] Sintagmă folosită ca titlu pentru una din ultimele sale lucrări de către Horia Roman Patapievici.

[80] Nikolai Berdeaev, “Despre sclavia şi libertatea omului”, trad. de Maria Ivănescu, Ed. Antaios, 2000, p. 46

[81] Ibidem, p. 130-131

[82] La Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, op., cit., p. 43