de Pr. Prot. Vasile Gafton
Suntem şi ne simțim câteodată străini într-o mare de ”probleme”
care configurează lumea în care trăim. Îi vedem pe unii dintre ceilalţi oameni stăpânind
părţi întregi din aceste ”probleme”, prin trupul lor care este parte din
această lume haotică și ostilă. Și, din păcate, stăpânind lumea prin trup, oamenii
ajung ei sub stăpânirea lumii.
Însă, oamenii, deși par să fie doar niște agregate
organice funcționale în cadrele lumii, nu sunt doar trup, ci și suflet. Ce-i
drept, sufletul, străin în lumea aceasta, exilat printre nevoi ce nu sunt ale
lui, păşeşte sfios să nu tulbure dezordinea atotputernică a instinctualelor
porniri (in)umane spre mai multă stăpânire, însă nu de sine. Pe sine, oamenii
se pare că nu se mai pot stăpâni. De ce? Pentru că uită de suflet. Din acest
motiv aleg oamenii să stăpânească lumea. De aici rezultă tot mai numeroasele răbufniri
spasmotice ale lumii, împotriva sufletului ce abia mai pâlpâie. Dar, din
reacţiile extreme şi supradimensionate ne putem da seama de altceva și anume, cât
de mult se teme lumea de suflet.
Lupta, fireşte, pare sortită să fie, de fiecare dată,
inegală. Însă, pierderile se contabilizează doar de o singură parte. A lumii. Sufletul
nu pierde niciodată. Chiar şi atunci când pare să biruie lumea, de fapt, ea nu
biruie sufletul, ci se învinge pe sine însăși. Deoarece, luptând împotriva sufletului,
lumea nu face altceva decât să recunoască sufletul ca adversar. Iar el, sufletul,
prin aceasta biruie lumea, deoarece nici nu are nevoie de o altă biruinţă în
fața lumii decât să fie recunoscut.
Însă, dincolo de această biruință a sufletului asupra
lumii, înstrăinarea mai are un efect benefic. Ea generează în suflet un
sentiment al singurătăţii care mocneşte sau răbufneşte câteodată în planul
conştiinţei. Foarte posibil, acest sentiment al singurătăţii – într-o lume care
nu este niciodată singură pentru că de fiecare dată se are pe sine însăşi şi se
mulţumeşte cu sine însăşi şi îşi este autosuficientă sie însăşi – nu produce
durere, ci, dimpotrivă, produce o linişte deosebită.
Să ne amintim că Mântuitorul Iisus Hristos agrea
momentele de singurătate şi, am putea spune că, le căuta adeseori. Rugăciunea
în singurătate era frecventată cu precădere de Iisus. Şi, de fiecare dată, Domnul
Iisus Hristos alegea singurătatea ca modalitate de întâlnire cu Dumnezeu.
Alegând singurătatea, putem spune că Îl alegea, de fapt, pe Dumnezeu. Din acest
motiv, singurătatea pe care o simţim în lume este una care trebuie gestionată
cu rugăciune şi cu deschiderea spre Dumnezeu. Lumea se are pe sine, iar cel
singur în lume nu mai are nimic, nu se mai are nici măcar pe sine, însă Îl are
pe Dumnezeu.
Astfel, singurătatea devine o opțiune pentru toți cei
care se dedică într-n mod plenar și responsabil lui Dumnezeu. Pustia este una
dintre caracteristicile singurătății. Poporul lui Israel a experimentat
patruzeci de ani pustiul, cu tot ce implică el, cu oscilațiile și deviațiile pe
care le implică. Evreii au experimentat în pustiu purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, manifestată prin hrana primită din belșug, prin izbăvirea de secetă,
de șerpii veninoși, prin poruncile scrise pe tablele de piatră. Au experimentat
și îndepărtarea de Dumnezeu și și-au făcut chip cioplit, însă, una dintre experiențele
fundamentale pe care le-au avut în pustiu, în singurătate, departe de lume, a
fost aceea a construirii și consacrării unui ”loc” lui Dumnezeu, Care venea și
poposea în Cortul Sfânt, ”locul” lui Dumnezeu în mijlocul poporului.
Omul, află într-un moment al vieții sale (ca și poporul
lui Israel, după o călătorie de mulți ani prin pustia lumii) că neavând un loc
al său în această lume - după cuvintele inspirate, care spun: ”străin sunt eu
la Tine și străin ca toți părinții mei” (Ps. 38,17) - singura lui soluție este
să-i gătească un ”loc” lui Dumnezeu, să pregătească un ”loc” al prezenței lui
Dumnezeu în lume.
Astfel, omul conștientizează că, de fapt, în această lume
singura alegere posibilă pentru el este Dumnezeu. De ce? Pentru că numai
Dumnezeu, odată ales, îl alege pe cel care L-a ales, fapt care nu se întâmplă
în cazul oamenilor. Iar alegerea lui Dumnezeu se face întru iubire. De aceea,
”noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1In. 4,19).
În cazul în care omul nu Îl alege pe Dumnezeu, trebuie să
știe că suma
tuturor alegerilor pe care le facem noi, oamenii, în această viaţă este moartea.
Însă, prin Hristos-Domnul, Dătătorul de viaţă, suma tuturor alegerilor noastre
poate să fie Viața. Așa încât, alegerea lui Dumnezeu devine modalitatea în care
noi putem și trebuie să depăşim lumea aceasta, condiționările lumii acesteia.
Condiționările
la care ne supune sau pe care ni le impune lumea creează starea noastră
interioară, contribuind la înstăpânirea și permanentizarea asupra noastră a
sentimentului de singurătate și înstrăinare despre care vorbeam ceva mai
devreme. Din acest motiv, am putea spune că în perioada de timp petrecută de
Adam în Rai, înainte de căderea lui în păcat, ”locul” era cel care determina
starea omului, pe când, după căderea în păcat starea este cea care determină ”locul”
omului, conform zicerii: ”unde-i bine, acolo este Patria!” sau locul unde se
poate trăi, am spune noi. De altfel, și exprimarea curentă folosește pentru
absența, pentru lipsa unui loc și pentru agitația pe care o provoacă lipsa unui
”loc” cuvintele: ”n-am stare!”.
Lipsa
sau pierderea ”locului” atrage după sine pierderea autorității omului. Față de
cine? Față de sine însuși. Față de păcatul din sine însuși. În momentul în care
Dumnezeu i-a dat omului autoritate peste toate viețuitoarele pământului, i-a
dat această autoritate în legătură cu ”locul” pe care îl ocupa în planul
creației ca imagine/chip al lui Dumnezeu (Fac. 1,27). Dar, autoritatea a fost
pierdută de om prin păcat, așa cum am mai amintit, odată cu autoritatea omul pierzându-și
și ”locul” în care l-a așezat Dumnezeu. Este cât se poate de vizibilă diferența
dintre autoritatea paradisiacă și cea postparadisiacă a omului în amintirea sau
nostalgia pe care omul o nutrește de-a lungul epocilor istorice pe care le-a
traversat umanitatea.
Însă,
odată cu perioada Noului Testament, omul, rămas fără ”loc” și fără autoritate
în fața păcatului, primește de la Dumnezeu Duhul Sfânt, Care ”suflă unde vrea”
(In. 3,8). Faptul că ”suflă unde vrea” înseamnă, așa cum spune Iisus, că nu
știm de unde este, dar și că este peste tot. Deci, Duhul nu depinde de un ”loc”
anume însă va avea menirea sau rolul de a reașeza omul în fața lui Dumnezeu,
întru adevăr, în Biserică, deoarece Duhul va vesti omului ”tot adevărul” (In.
16,13).
Recuperând
adevărul omul se poate repoziționa în permanență, își poate configura sau
reconfigura opțiunile, alegerile, având, de fiecare dată ca reper pe Dumnezeu. Atunci,
rezultatul tuturor alegerilor lui nu va mai fi moartea, ci, Viața, Hristos,
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul înțelege într-un sfârșit că nu mai are nevoie
de un ”loc” în lume, că poate renunța definitiv la a avea un” loc”, însă,
lucrul de care are cu adevărat nevoie este acela de deveni el însuși ”loc” al
lui Dumnezeu și ”locul”, prin excelență, în care Dumnezeu acționează.
