(O abordare
(pseudo)fenomenologică a conștiinței superstițioase)
de Pr. Protopop Vasile Gafton
Totul este alergătură.Noi trăim fără a fi atenți la viață
(...)
Nimeni nu mai are timp de nimic. Nici măcar
pentru a fi uimit sau înfiorat, pentru a plânge sau a se
îndrăgosti,
pentru a fi, pur și simplu, cu sine însuși.
(Tiziano Terzani, Încă
o dată cu caruselul. Despre viață și moarte)
Din punctul de vedere al existenței zilnice, pentru omul timpului prezent
scepticismul își găsește extrem de multe justificări. Dumnezeu sau credința nu
mai reprezintă elemente care să poată avea vreo influență asupra vieții sale și
omul mai speră un singur lucru și anume, că va găsi, totuși, un Dumnezeu care
să conteze și în care să poată avea încredere. Din acest motiv, suspiciunea
este puternică și credința slăbește vertiginos, mai ales ”atunci când Dumnezeu
nu acționează conform așteptărilor noastre; slăbește în mod fatal în momentul
în care nici Dumnezeu pare să nu ne dea cea mai mică atenție”.
În atare condiții, faptul că s-au înmulțit vertiginos cei care se ocupă cu
fabricarea pe bandă a unor ”dumnezei de consum” care nu sunt altceva decât infime
fragmente de sacru camuflat în spatele superproduselor livrate de piața
postmodernă a superstițiilor nu trebuie să ne mire prea mult. Mai ales că, noi,
românii, având experiența unei libertăți câștigate cu sânge, ne vedem în
situația de a face față celei mai chinuitoare și neostoite griji a omului rămas
liber, grijă concretizată în preocuparea de a găsi ”cât mai repede pe cineva
căruia să i se închine”.
Și totuși, poporul român s-a născut creștin. Această afirmație categorică a
istoricilor vorbește despre o textură unică a țesăturii sau a aluatului din
care s-a plămădit neamul românesc. Însă, creștinismul care dospește plămada
poporului român nu mai este nici el suficient astăzi pentru a se putea confrunta
cu situația faptică și pentru a putea afirma categoric că românii nu au chiar
deloc superstiții. Trebuie să precizăm totuși că, în pofida afirmației că, ”de
la vrăjitorie la viața de zi cu zi, superstițiile domină toate acțiunile
omului, toate creațiile sale și natura care le înconjoară”,
lucrurile nu pot fi chiar generalizate în privința superstițiilor.
În primul rând, o abordare a superstițiilor prin prisma constantei lor
prezențe în viața unui popor nu credem a fi posibilă azi. Aceasta, cel puțin datorită
ambiguității ce ar putea plana asupra noțiunii de popor, situație datorată fragmentării
și lipsei de coeziune care se manifestă în prezent în cadre din ce în ce mai largi
peste tot în lume.
În al doilea rând, am putea să fim circumspecți cu privire la posibilitatea
existenței unor superstiții ale poporului luat ca întreg, mai ales datorită caracterului
individualist al superstițiilor, caracter ce trimite mai degrabă spre comportamentul
magic al unor anumite persoane decât spre o religie articulată a unei
comunități.
Astfel, am spune că este posibil a vorbi despre prezența superstițiilor în
legătură cu anumite grupuri sau categorii mai mari sau mai mici de oameni, însă
nu de anvergura sau la nivelul unui popor. În mod cu totul special atunci când
vorbim despre credința poporului nu vorbim doar despre o credință ”populară”,
ci, vorbim deja despre o religie care implică credința în Dumnezeu, iar, în
cazul românilor, vorbim despre credința Bisericii, adică despre credința
declarată a peste 90 % din populația țării.
Din acest motiv, trebuie să vedem dacă nu cumva în țara noastră ar fi de-a
dreptul eronat să vorbim despre popor în paralel cu Biserica, deoarece într-o
majoritate covârșitoare poporul român este în Biserică și este Biserică. Tocmai
din acest motiv filosoful francez Jean-Luc Marion spunea că în momentul în care
într-o națiune o Biserică moare, moartea ei nu este rezultatul acțiunilor
potrivnice ale advesarilor săi, ci, din păcate, este rezultatul înstrăinării
membrilor acelei Biserici de ethosul ei prin pierderea curajului, a credinței
și a inteligenței. Iată de ce am putea vorbi
despre o anumită ”posibilitate” stranie a credincioșilor de a gândi, vorbi și lucra
împotriva misiunii Bisericii lor, atâta vreme cât ei sunt în Biserică și ei
sunt acea Biserică. Însă, în această situație ar trebui să fie conștienți cu
toții că nu fac altceva decât să lupte împotriva lor înșile.
Cum este posibil? Care să fie cauza înstrăinării de acest ethos care a
însuflețit credința poporului de-a lungul istoriei? Teologul grec Filotheos
Faros crede că lucrurile se găsesc în acest stadiu de evoluție datorită
faptului că, ”noi toți, ortodocșii, care viețuim într-o tradiție culturală
occidentală, trăim fără să conștientizăm de obicei o criză de autenticitate pe
care Ortodoxia o parcurge din momentul în care, în zonele în care ea a
constituit leagănul vieții timp de două mii de ani, cultura occidentală a
triumfat”.
În această situație suntem și noi, motiv pentru care – păstrând ca rezervă
cele afirmate până acum, că nu putem vorbi sespre anumite seturi de superstiții
care să fie intim legate de identitatea etnică – ar fi posibilă o generalizare
la nivelul conștiinței oamenilor care împart aceleași spații geografice și
aproximativ aceleași stiluri de viață. Astfel, am putea spune că, pe de o parte,
cu toții ne dorim să avem o viață socială de tip occidental, să fim foarte bine
socializați, integrați, competitivi; să avem cât mai mult succes din toate
punctele de vedere. Pe de altă parte și în paralel cu stilul de viață socială
secularizată încercăm să rămânem sau măcar să pară că rămânem într-o viață
creștină care se desfășoară încă în Biserică, prin ceea ce Evanghelia indică
drept model al unei existențe zilnice. Ce ne facem însă, că, ”există o strânsă
interrelație între ceea ce credem și felul în care ne comportăm și trăim”.
Cum reușim – sau nu reușim?! – să le împăcăm pe amândouă, pentru că, dacă ar fi
după noi n-am renunța la nici una dintre ele. Problema este de a rămâne
conștient, așa cum ne atenționa Mântuitorul Iisus Hristos, că ”nu poți sluji la
doi domni” (Mt. 6,24).
Ca și când n-ar fi de ajuns incertitudinea, lumea este din ce în ce mai
grăbită. Știu, nu spun un lucru nou, însă, poate că motivul pentru care spun că
lumea se grăbește va părea nou. De ce spun că se grăbește lumea? Pentru că,
fiind nevoită să existe pe cel puțin două planuri și, în același timp, pe nici
unul, lumea nu mai este interesată de cauzele reale și ultime ale lucrurilor.
Începând de la filosofia antică în cadrul căreia se problematiza temeiul ultim
al existenței și până la psihanaliză, care căuta resorturile profunde ale
psihicului – atât de profunde încât Jung spunea că, pentru a vorbi despre
acestea ar trebui să facă metafizică – omenirea a fost preocupată de găsirea
cauzei lucrurilor, incluzând în categoria acestor lucruri și cosmosul, lumea,
omul, comportamentele umane, etc. Și de fiecare dată toate încercările de a
găsi cauze trimiteau spre o Cauză a cauzelor. Azi, nu. De ce? Pentru că, vitezele
la care se perindă evenimentele și, odată cu ele întreaga existență umană, sunt
amețitoare. Singura cauză la care mai poate ajunge astăzi omul, după o
epuizantă goană printre cele ale lumii, este el însuși. Care el însuși? Acel el însuși spectator al vieții care trece grăbită prin fața lui fără
s-o poată opri sau încetini măcar.
Așa încât, putem spune că, începând cu deconstructivismul oamenii nu mai
caută cauze, ci le crează ei înșiși. Cum? Prin punerea de acord asupra lor.
Acest acord ar putea fi un lucru bun, însă ceea ce este paradoxal abia acum
urmează. Oamenii nu se prea mai pot pune de acord asupra lucrurilor, care,
culmea, se încăpățânează să aibă, totuși, cauze, însă, individuale, autonome, ceea
ce nu lasă loc pentru comunicare și acord. În Cartea psalmilor această lipsă a acordului
între diferitele concepții referitoare la Cauza existenței este văzut ca un
rezultat al lipsei de credință în Dumnezeu și chiar al urii împotriva lui
Dumnezeu manifestată prin nerecunoașterea Lui drept Cauză a tuturor cauzelor.
”Și s-au fălit cei ce Te urăsc pe Tine în mijlocul locului de prăznuire al Tău,
pus-au semnele lor drept semne” (Ps. 73,5). Se spune atât de sugestiv aici că
omul instituie semnele/cauzele lui drept cauze general valabile, fără a ține
seama de Dumnezeu, pentru multă vreme Cauza necauzată a întregii existențe, așa
cum afirmă și tradiția bimilenară a Bisericii.
Astfel, din graba omului de a găsi sau de a (se) institui (pe) el însuși
reper(e) iau naștere superstițiile. De
fapt, dacă am dori să fim foarte preciși am spune superstiție, deoarece este
una singură: întâlnirea omului cu sine însuși, după ce s-a autoidolatrizat,
peste tot în lume. Omul – al cărui psihic, așa cum afirmă psihologia, nu este
omogen și unitar, ci foarte divizat și fragmentat
- își proiectează în mod individual propriile iluzii, sentimente, speranțe și
angoase în elementele lumii și așteaptă răspuns de acolo. Culmea este că el are
impresia că și primește acel răspuns pe care îl așteaptă.
Este un circuit închis în care nu mai are loc nici Dumnezeu, nici alți
oameni, deoarece singurul scop al omului este captarea cu orice preț a plăcerii
și scăparea de orice durere. Și acest lucru poate fi dobândit doar într-un
singur mod: punându-se pe sine însuși în locul lui Dumnezeu, al celorlalți
oameni, al lucrurilor și, de ce nu, poate, chiar și în locul său însuși. Efectele
pe care le are fiecare întâlnire a ta cu tine însuți în mereu alte și alte
roluri, în mereu alte și alte situații par să îți confere certitudinea că
există ceva care îți răspunde, ceva
care îți vorbește, ceva care îți oferă sprijin. Dar, nu mulți sunt cei care
realizează că, de fapt, sunt într-o iluzie personală în care i-au inclus fortuit
pe toți ceilalți. Iluzia este aceea că, printr-o raportare superstițioasă la
existență omul (re)găsește ceea ce a pierdut datorită înstrăinării sale.
Astfel, el are sentimentul că Îl găsește pe Dumnezeu, pe ceilalți oameni, că se
regăsește pe sine, fapt pentru care, de multe ori, văzând predilecția pentru
lucruri și pentru bani a omului de azi o calificăm, poate, drept lăcomie. Ori,
omul, după cum s-a văzut, nu a pierdut doar lucruri, a pierdut mult mai mult.
Golul lui interior este mult prea mare pentru a putea fi împlinit doar cu
ofertele destul de sărace ale unei lumi în agonie. De aceea, el are tendința să
adauge lucrurilor mereu ceva în plus, ceva ce ia din altă parte, ceva de care
s-a înstrăinat demult crezând că își este suficient el însuși, ceva care să îi
dea sens.
Ne situăm prin cele expuse într-o perspectivă caracterizată de o pronunțată
amprentă a conștiinței superstițioase a omului, un om marcat de urgența unei
existențe în criză. Această amprentă tinde să se generalizeze si să pună
stăpânire, din păcate, chiar și pe sufletele unora dintre credincioșii care,
conștienți de faptul că sunt ”preoție împărătească și neam sfânt”
sau popor al lui Dumnezeu, își arogă dreptul de a se exprima în numele și în
locul preoției sacramentale. Este forma în care dilema deciziei personale
legată de lumea din care alegi să faci, totuși, parte, se manifestă în cadrul
spațiului eclesial.
Astfel, constatăm că avem în spațiul Bisericii o mulțime de sfătuitori - și mai ales sfătuitoare -
cu mină super-cuvioasă și gata oricând să dea povață duhovnicească în orice împrejurare neduhovnicească în care ar fi nevoie
întâi și-ntâi de puterea sfințitoare a preoției sacramentale. O serie de
practici și de obiceiuri care fac parte din repertoriul acestor ”babe” de
vocație nu pot fi eradicate decât cu tact și multă, multă răbdare de către
preot, care – dacă nu cumva se complace în a le da apă la moară, din știe el ce
motive personale – nu are alt mijloc de a interveni decât să afirme, să
explice, dar mai ales să aplice, iară și iară, învățătura cea dreaptă a
Bisericii, care are rolul de a elibera omul de superstiții, iar nu pe acela de
a-l subjuga lor.
Din acest motiv, am dori să subliniem importanța marilor dascăli și păstori
de suflete ai Bisericii noastre, atât de-a lungul istoriei neamului românesc, cât
și în prezentul acesta confuz pe care îl traversăm. Rolul lor a fost și este
acela de a ajuta poporul să discearnă în privința autenticelor trăiri și
atitudini ce caracterizează viața religioasă și, totodată, de a-l ăndemna să se
manifesta ca preoție universală printr-o atitudine fermă de apărare a credinței
celei adevărate și de raportare sănătoasă la Tradiția bimilenară a Bisericii,
descurajând pseudo-credințele și pseudo-practicile cu tentă misticoidă bolnavă.
Devierile superstițioase pot apărea, din păcate, chiar și în legătură cu acești
mari părinți duhovnicești și păstori de suflete, existând în permanență
tendința ca, fie din timpul vieții lor, fie după ce ei au trecut la cele
veșnice, mesajul evanghelic pe care l-au transmis lumii și misiunea pe care au
desfășurat-o în și pentru Biserica lui Hristos să fie contrafăcute sau
denaturate din varii motive, parte voluntare, parte involuntare.
Dincolo de toate cele afirmate, ar trebui să se aibă în vedere încă un fapt
important și anume, că există și efecte personale nedorite ale acțiunilor necugetate
de acest tip și ale acestor moduri deviante de a crede. În primul rând, o
consecință patologică pentru credinciosul încă insuficient așezat în cadrele
tradiției Bisericii poate fi considerată trecerea de la real la ireal. Sub imperiul
trăirilor de tip mistic despre care vorbeam mai sus, ”realitatea naturală,
această temelie a simțului comun, pierde caracterul realității tangibile,
dobândind pe acela de nălucire, de joc al imaginației sau, în cazul cel mai
bun, de simbol al unei adevărate realități nevăzute.
Datorită credinței exaltate, irealul devine mai puternic decât realul și
astfel absurdul și aberantul devin trăiri permanente care produc plăcere și
beatitudine”. Cercul vicios al
căutării plăcerii și al fugii de durere despre care vorbea Sfântul Maxim
Mărturisitorul se aplică și în acest caz.
O altă consecință a unei vieți marcate de o accelerație neobișnuită ar fi
aceea că, ”cu cât crește viteza, cu atât crește vidul lăuntric. Din cât ești
mai la zi și mai departe de tradiție, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea,
dezorientarea, deznădejdea (...) Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de
sine, mai dezarticulat. și ești tot mai departe de bucuriile firești, de
naturalețe, de împăcarea interioară”.
Din acest motiv, conștiința
superstițioasă se manifestă, pe de o parte, ca o tendință magică de
instrumentalizare a divinității ce trădează lipsa de răbdare generată dintr-o
insuficientă credință și o nădejde lipsită de conținut; o încercare de a lua
totul pe cont propriu. Este efectul narcisismului și a egolatrismului despre
care am vorbit ceva mai sus și care, din dorința de a deține atotputernicia
sfârșește în deznădejde, în disperare și nu face decât să ofere celor care,
fără conștiință și scrupule știu să aranjeze lucrurile în favoarea lor, victime
sigure. Pe de altă parte, într-o dimensiune a așteptării răbdătoare sau a
răgazului dătător de echilibru sufletesc
nu poate fi vorba despre niciun fatalism, chiar dacă, la prima vedere am putea
crede că este o atitudine cvasi-generală de resemnare a românului de rând. Mai
degrabă ar trebui să lecturăm în această atitudine o neîncredere sănătoasă a
omului în propriile sale puteri și convingerea lui că succesele repurtate în orice
plan existențial nu i se datorează în exclusivitate, ci sunt rodul eforturilor
făcute de el cu sprijinului permanent al divinității.
Ce-i drept, sentimentul care îi animă pe superstițioși este acela al unei
certitudini care dă putere. Însă, în Cartea psalmilor apare o atenționare care
ar trebui să fie îngrijorătoare: ”Înmulțitu-s-au slăbiciunile celor ce aleargă
după alți dumnezei” (Ps. 15,4). Nu amintim acest lucru pentru a speria pe
cineva, ci, doar pentru a conștientiza și pentru a fi știut. Concepția infantilă a superstițiosului că el însuși este
cauza existenței, îl determină să nu mai țină seama de nimic. De ce? Pentru că
nu poate. Pentru că, așa cum atenționează și Liviu Pleșca, ”individul fără
credință în Dumnezeu, oricât de inteligent ori educat ar fi, nu are capacitatea
de a recunoaște modul cum sufletul lui se pervertește. Efectul este o
degenerare treptată, lentă, dar sigură. (...) Degenerarea este atât de fină și
de lentă, încât de-abia când omul este căzut în sclavia patimilor grele și vrea
să scape de ele, își dă seama că este prea târziu”.
Din acest punct de vedere este extrem de interesant și ceea ce spune
psihanalistul austriac Otto Rank, unul dintre elevii lui Sigmund Freud, cu
privire la modul în care caută omul viața veșnică sau nemurirea. Referindu-se
la piesa Faust, a lui Goethe, Rank spune
că, ”Faust a încercat inițial să câștige nemurirea cu ajutorul alchimiei și
astrologiei, științele secrete ale magiei
negre și al științelor legitime ale epocii lui Goethe; dar el a devenit un
captiv al diavolului, căruia îi plătise deja cu propria viață. Acest pact cu
diavolul simboliza încercarea individului de a-și asigura stăpânirea propriului
suflet prin renunțarea la comunitatea colectivă, spirituală, de dragul plăcerii
sale imediate”.
Desigur, am putea face uz de o cazuistică bogată în domeniul superstițiilor,
însă scopul nostru este acela de a scoate în evidență modul în care o
conștiință cu tentă superstițioasă tinde să se generalizeze – fără, însă, să
putem spune că un popor întreg sau chiar credincioșii unei biserici suferă în
masă de pe urma acestui tip de conștiință cu o funcționare păguboasă din
punctul de vedere al păstrării unei nădejdi sănătoase și de suflet
mântuitoare – afectând destul de mult doar
pe aceia care nu sunt destul de preocupați de trăirea în duh autentic a
credinței propovăduite de Biserică.
Din păcate, persoanele care sunt înclinate spre un comportament generat de
o conștiință superstițioasă sunt foarte greu sau, poate, chiar imposibil de
consiliat, de călăuzit, de îndrumat spre o unificare a propriilor suflete, spre
o sănătate duhovnicească lucrătoare, deoarece ele trăiesc în ele însele o
dureroasă fragmentare, fragmentare pe care o putem constata din păcate și în
societatea în care trăim.
Un lucru am putea totuși să facem. Să ne amintim ca, măcar din când în când,
să ne rugăm și pentru ei.
