de Pr. Vasile GAFTON
Poate că, a vorbi despre ceva sau despre cineva pe care
nu-l cunoşti nu este tocmai cel mai potrivit lucru. Dar, poate că, dimpotrivă,
tocmai vorbind vei ajunge să cunoşti sau să-l cunoşti mai bine. Aşa se
întâmplă, cred, şi cu credinţa în Dumnezeu. De la o necunoaştere totală a Lui,
se ajunge, treptat, prin rugăciune şi credinţă la o cunoaştere ce are caracter
de participare, după har, la misterul Dumnezeirii.
Fiind chemat să dau mărturie despre Părintele Arsenie şi
aflându-ne în Anul omagial euharistic şi Anul omagial al Sfinţilor Martiri
Brâncoveni, gândul pe care l-am avut pentru această întâlnire a fost acela de a
vorbi despre Părintele Arsenie ca duhovnic. Aceasta şi datorită faptului că, pe
de o parte, multă lume îl căuta pe părintele Arsenie pentru a se mărturisi,
iar, pe de altă parte, şi pentru că părintele îndemna, de multe ori, pe cei
care îl căutau, pe cei pe care îi întâlnea, să se spovedească, să-şi pună
ordine în viaţă.
Eu, personal, aşa cum am amintit, nu l-am cunoscut
personal pe Părintele Arsenie, însă, din cele auzite de la alţii, care l-au
cunoscut în mod direct, am reţinut impresia generală că, Părintele era un om
prin care îţi vorbea Dumnezeu. Era omul care Îl făcea prezent pe Dumnezeu sau,
poate, Dumnezeu Se făcea prezent, într-un mod aparte, celor care veneau spre
dânsul.
De acest mod de a-L face prezent pe Dumnezeu ţinea
descoperirea celor tăinuite ale oamenilor, arătarea celor ascunse ale lor şi
apelul imperios pe care îl făcea Părintele către ei, de a arăta pocăinţă şi dorinţă
de îndreptare. Impresia generată în sufletele oamenilor era de fiecare dată
atât de puternică, încât mulţi, foarte mulţi din cei care îl căutau pe
Părintele Arsenie şi îl întâlneau, se foloseau. Părintele Arsenie era omul prin
care vorbea Dumnezeu, omul care Îl făcea pe Dumnezeu prezent celor care căutau
o rază de lumină în întunericul vieţilor bântuite de probleme, de ispite şi de
păcate.
Din nou spun: pe Părintele Arsenie nu l-am cunoscut
personal, deşi am fost, în două situaţii din viaţa mea, foarte aproape de
dânsul.
Una dintre situaţii este aceasta de acum, situaţie în
care vă vorbesc şi simt că sunt aproape de Părintele, de acest părinte
supranumit – deocamdată doar cu ghilimele – „Sfântul” Ardealului. Mai aproape –
şi fizic, de această dată – am mai fost, însă, de părintele Arsenie, într-o
altă situaţie, când aveam vreo 13 ani şi am mers împreună cu părinţii mei la
Mânăstirea Sâmbăta, la slujba de Izvorul Tămăduirii. Era o mulţime copleşitoare
de oameni şi, la un moment dat, am auzit şoapte şi am văzut agitaţie printre
oameni. „Părintele Arsenie este aici!” De văzut, nu l-am văzut, dar am înţeles,
tot din frânturi de şoapte, că părintele nu poate să se arate, deoarece era
căutat de Securitate.
N-am înţeles prea multe atunci. Totuşi, ceva am înţeles.
Am înţeles că oamenii regretă profund că nu-l pot întâlni pe Părintele lor
drag, care era pentru ei „conştiinţă” trează a vieţuirii în lume după Dumnezeu.
Am putut simţi în regretul oamenilor că, ei aveau nevoie să-l vadă pe omul care
le aducea pe Dumnezeu aproape.
Şi, am mai înţeles ceva. Am înţeles că „sistemul”,
luptând împotriva părintelui, lupta de fapt împotriva lui Dumnezeu. Şi,
Părintele Arsenie a văzut, cred eu, că tot mai mulţi oameni făceau acest lucru
în mod individual. Tot mai mulţi oameni se luptau – şi, astăzi, parcă, lupta
continuă şi s-a înteţit - cu Dumnezeu. Cum? Încercând să Îi impună lui Dumnezeu
dreptatea lor. Şi Dumnezeu, ştiind
cum sunt oamenii, dă tuturor „dreptate”. Cum? Lăsându-i să umble risipiţi,
„după cugetul inimii lor”(Lc. 1,51).
De fapt, este destul de cunoscută întâmplarea cu doi
împricinaţi care vin împreună cu un martor la judecător. Îşi expune primul
punctul de vedere şi judecătorul îi spune: Ai dreptate! Îşi expune şi cel de-al
doilea punctul său de vedere şi, judecătorul, ca şi în cazul celui dintâi, îi
spune: Ai dreptate! Martorul, intrigat de ceea ce auzea, reproşează
judecătorului: Bine, dar dumneavoastră aţi spus amândurora că au dreptate!
Judecătorul îi răspunde: Să ştii că şi tu ai dreptate! Aceasta se întâmplă şi
cu oamenii care se luptă cu Dumnezeu, încercând să-I impună draptatea lor, bine
ştiind cu toţii că, „dreptatea noastră, a oamenilor, este înaintea lui Dumnezeu
ca o cârpă lepădată” (Rugăciunea a cincea de la Taina Sfântului Maslu).
Părintele Arsenie a înţeles cel mai bine acest lucru şi
anume, că oamenii cultivă cu precădere un somn al conştiinţei personale, care
nu-i lasă să se apropie cu sinceritate de Dumnezeu. Din acest motiv, celor care
veneau să se spovedească, după ce îi lăsa să îşi mărturisească păcatele, le
spunea: Dar, de cutare păcat de ce nu spui? Dar, acel lucru pe care l-ai făcut,
de ce-l ascunzi? Şi oamenii se ruşinau, poate, dar conştiinţa lor se trezea şi
ei înţelegeau că, dreptatea lor, nu
poate să se lupte împotriva dreptăţii absolute a lui Dumnezeu.
În legătură cu aceasta aş mai aminti o scurtă relatare
despre un bătrân pustnic. Se spune că, bătrânul, foarte înaintat în vârstă
fiind, a primit vizita unui călugăr tânăr, începător în ale nevoinţei, dar
foarte râvnitor. Acesta din urmă, voind să afle care era modul petrecerii de
toate zilele a bătrânului, îl întreabă: Ava, spune-mi, rogu-te, cum petreci,
cum te nevoieşti? Bătrânul îi răspunde: Fiule, în fiecare di zilele pe care mi
le-a mai rânduit Dumnezeu, petrec luptându-mă cu El. Tânărul, impresionat de un
asemenea răspuns, îl întreabă în continuare: Şi, spune-mi, Ava, nădăjduieşti să
biruieşti în luptă? La care, bătrânul îi răspunde, parcă, cu durere în glas:
Fiule, eu în fiecare clipă mă rog şi nădăjduiesc că voi fi biruit!
Aceasta îşi dorea cred şi Părintele Arsenie, să înţeleagă
oamenii: Din lupta cu Dumnezeu nu poţi ieşi decât biruit. Dar, atunci când eşti
biruit de Dumnezeu, ai câştigat, de fapt, totul. Bătrânul din relatarea
anterioară a petrecut multă vreme luptându-se cu Dumnezeu, iar, în ultimii ani
ai vieţii îşi dorea să fie biruit de El. A înţeles.
De aceea, Părintele Arsenie, ca o conştiinţă trează a
creştinilor care îl căutau, venind din toate părţile la el, le spunea şi îi
îndemna în permanenţă: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, nu vă
luptaţi cu Dumnezeu, pentru că nu puteţi birui. Aveţi cugetul curat şi
deschideţi-vă sufletele lui Dumnezeu pentru a fi mântuiţi.
Aşa încât, urmându-l pe Părintele, şi eu aş veni astăzi
să întăresc prin cuvintele mele, acelaşi îndemn: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
