de Pr Protopop Vasile GAFTON
Într-o lume „modernă”, în care pare din ce în ce mai greu să îşi găsească locul orice demers orientat spre Dumnezeu, îşi face loc o carte care îndrăzneşte să-i propună tocmai modernităţii această direcţie, oferindu-ne o abordare critică a raporturilor dintre ortodoxie şi modernitate, şi posibilitatea de a ne situa istoric şi, de ce nu, hermeneutic, în contextul definit de relaţiile Creştinismului cu lumea. Mai precis, cartea încearcă să dea socoteală de „poziţia” pe care o are Ortodoxia în lumea de azi, dacă este prezentă Ortodoxia în lumea de azi sau, aşa cum însuşi autorul afirmă, să examineze o chestiune fundamentală care poate fi rezumată în următoarea interogaţie provocatoare: a rămas oare Ortodoxia în premodernitate? (p.21)
Pentru a răspunde la întrebarea enunţată – întrebare însoţită de o serie de alte întrebări, subsidiare, cum ar fi: în ce fel de medii funcţionează teologia?; sunt compatibile drepturile omului cu ethosul ortodox?; emergenţa subiectului duce cu necesitate la individualism şi la anularea relaţiilor sociale? şi multe altele (p. 21) – Kalaitsidis purcede la o analiză amănunţită a modului în care teologia s-a întrupat în epocile istorice pe care le-a traversat Biserica dialogând cu istoria, încercând şi reuşind, spunem noi, să răspundă sistematic la toate interogaţiile formilate. (p. 25)
Dar, autorul nu-şi începe laboriosul demers înainte de a defini – încă din primul capitol, intitulat De la Eshatologie la Modernitate -, Biserica, în datele ei fundamentale. Acest fapt este benefic pentru întreaga lucrare, deoarece oferă o cheie de înţelegere pentru întreaga elaborare ulterioară şi elimină din start orice posibilă confuzie privitoare la natura Bisericii.
Astfel, se precizează cu fermitate că, în vederea lămuririi cu privire la identitatea Bisericii nu trebuie să privim spre un trecut încremenit în date istorice, culturale şi instituţionale, ci, mai degrabă spre eshaton, spre o lume marcată de noutatea transfigurării pe care o operează Împărăţia lui Dumnezeu asupra lumii. Biserica este definită astfel ca o realitate dinamică a cărei viaţă este caracterizată de o devenire şi o transformare continue. (p.31)
La rândul ei, eshatologia este definită drept o atitudine dătătoare de sens atât Bisericii, cât şi teologiei ei, sens care se traduce cel mai potrivit ca o deschidere a istoriei spre eshaton (p.32), lucru care duce la poziţionarea creştinului într-un spaţiu al intervalului unde se configurează toate opţiunile şi valorile lui (p. 33).
Acesta este, în fond, cadrul general propus în vederea dezvoltării dialogului dintre Biserică şi lume, cadru în baza căruia Pantelis Kalaitsidis avansează în capitolul al doilea al cărţii tema: Iluminismul şi Drepturile omului. Modernitatea şi tentaţia refugiului în postmodernitate. Este analizată evoluţia şi dezvoltarea ideologiilor apărute în diferite zone ale lumii, aducându-se foarte interesante argumente pro şi contra posibilităţii unui dialog între Ortodoxie şi modernitate, între concepţia social-personalistă ortodoxă şi Drepturile omului, cu sublinierea rolului extrem de important pe care l-ar putea avea o lectură ortodoxă a problematicii libertăţii umane într-o dimensiune socială a existenţei.
Ortodoxia în constelaţia timpurilor noi. Caracteristici fundamentale ale modernităţii. Aşa se intitulează capitolul al treilea al Introducerii în complexa şi dinamica problematică a raporturilor dintre Ortodoxie şi modernitate. Autorul subliniază încă o dată faptul că, în pofida aversiunii faţă de modernitate a lumii ortodoxe, totuşi, modernitatea o trăim cu toţii în viaţa de zi cu zi (p. 63). Însă, acest fapt nu ne opreşte să observăm cum, cultura europeană care s-a format în ultimele trei secole pare să sugereze o incompatibilitate radicală cu Ortodoxia.
Conform afirmaţiilor lui Kalaitsidis, incompatibilitatea cu pricina devine perceptibilă prin intermediul caracteristicilor culturii europene: răsturnarea treptată a ordinii naturale şi sociale; dominarea gândirii raţionale şi a paradigmei ştiinţifice critice, dezvrăjirea naturii şi demitologizarea în hermeneutică a textelor sacre având ca rezultat exilarea sacrului şi desacralizarea lumii; ataşare faţă de lumea sensibilă şi naturală, precum şi faţă de corporalitate; idolatrizarea tehnologiei; umanizarea dreptului; instituirea distincţiei dintre sfera publică şi privată; autonomizarea omului şi detaşarea lui de referinţele metafizice şi de prescripţiile religioase; secularea societăţii şi a statului, declinul până la dispariţie al valorilor creştine şi a influenţei Bisericii asupra sferei publice, precum şi expulzarea religiei din spaţiul public în cel privat; respingerea oricărui model teist/teocratic şi ierarhic din procesul de structurare a realităţii sociale (p.65-66).
Următorul capitol, al patrulea, este dedicat problemei omului şi este intitulat Persoană şi individualitate modernă. Emergenţa subiectului. Aşa după cum subliniază şi autorul, una dintre răsturnările importante pe care le-a determinat modernismul a fost apariţia subiectului şi a individului, ca rezultat al dobândirii de către individ a conştiinţei propriei valori, a propriei importanţe în raport cu ceilalţi, valoare şi importanţă proprii care, în pofida contribuţiei pe care religia, tradiţia, limba, comunitatea o aduc la modelarea identităţii persoanei, îl autonomizează faţă de comunitate, indiferent dacă această comunitate este bisericească sau locală, neam sau naţiune, etc. (p.71).
Este un fapt ce problematizează acut, într-o primă fază statutul religiei – care, este o entitate socială –, deoarece, datorită autonomizării individului, aceasta se privatizează şi necesită de acum o înţelegere individuală, iar, într-o a doua fază problematizează chiar posibilitatea întâlnirii şi a dialogului între Ortodoxie şi modernitate. Dar, chiar şi în acest context neprielnic dialogului, ni se propune de către autor soluţia credinţei creştine. Creştinismul a adus un element radical nou în istorie şi anume, chemarea personală adresată de Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos în vederea evanghelizării, chemare personală care creează în acelaşi timp o comunitate (p. 91). De aici, de la comunitatea de credinţă începând, se poate crea o punte a unui dialog viabil.
Capitolul cinci, dezvoltând etapa parcursă anterior, aduce în prim plan Întâlnirea dintre creştinism şi elenism. „Modernitatea” propovăduirii creştine primare şi „Creştinismul non-religios”. Pantelis Kalaitsidis vede în această întâlnire o formă timpurie şi, de ce nu, paradigmatică, de întâlnire între Biserică şi „modernitate”, posibilă şi azi, tocmai datorită conjuncturii istorice în care ne aflăm, o conjunctură cu forme şi conţinuturi multiple. Mai mult decât atât, chiar creştinismul primar poate fi asimilat unei versiuni timpurii a modernităţii care nu a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit acţiunea eliberatoare. Din acest motiv, s-ar putea susţine că modernitatea este o formă secularizată de creştinism, de neconceput fără acesta din urmă şi din multe motive o consecinţă a acestuia din punct de vedere social, atâta timp cât realizează, în domeniul deja secularizat al actului istoric, dezvăluirile şi viziunile eshatologice ale creştinismului primar (p.104).
Pe de altă parte, provocările şi critica modernităţii fac posibilă existenţa unor teologi şi gânditori ca Barth, Bonhoffer, Cox, Vattimo, al căror punct de interferenţă este situat în propovăduirea unui „creştinism non-religios”, concept cu multiple valenţe interpretative pe care Kalaitsidis le trece în revistă în acest capitol, sintetizându-le în concepţia lui Stavros Zoumboulakis despre „posibilitatea religioasă de a exista religii atee”. Cum? Transformând religia într-un simplu element de identitate etnică sau culturală a unui popor, o parte amemoriei sale istorice, devine tradiţie şi cultură dar încetează să mai fie un mod de viaţă care se caracterizează îndeosebi prin ascultarea voii lui Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui, încetează să mai fie o luptă pentru credinţă (p. 122).
În cel de-al şaselea capitol al lucrării, întrebarea care primează este aceeaşi, de la începutul cărţii: A rămas oare Ortodoxia în premodernitate? Această întrebare reiterează de fapt leit-motivul întregii lucrări şi anume, există sau nu există – iar, dacă există, în ce condiţii – vreo posibilitate reală de apropiere între Ortodoxie şi iluminism; care este relaţia dintre religie şi politică, dintre Ortodoxie şi democraţie? ş.a.m.d., în condiţiile în care, spune autorul, modernitatea şi postmodernitatea constituie contextul istoric, social şi cultural în care Biserica Ortodoxă este chemată să întrupeze adevărul creştin despre Dumnezeu, lume şi om (p. 135), împreună cu teologia, care, trebuie să fie orientată spre dialog şi comunicare cu fiecare prezent istoric, de la care împrumută discursul, carnea şi formele fiecărei epoci date.
Fundamentalismul religios şi „fundamentalismul” modernităţii. Spre o nouă definire a relaţiei dintre religios şi secular? Este capitolul al şaptelea din economia acestei dense lucrări, capitol care accentuează asupra nevoii urgente căreia Biserica trebuie să-i dea curs şi anume, de a-şi reaminti faptul că eshatologia are menirea de a o distanţa de lume. De ce? Pentru a nu fi cumva tentată să se stabilească în lume prin putere şi dominaţie, deoarece acestea sunt tocmai acele forme ale secularizării ce au stat la baza atitudinii antireligioase şi anticreştine a modernităţii. Urgenţa planează, desigur, şi asupra modernităţii, care se cere la rândul ei reînnoită şi deschisă, astfel încât tentaţia fundamentalismului să nu aibă forţă nici în ce priveşte religia, dar nici modernitatea. Sub înrâurirea gândirii lui Vattimo despre creştinismul post-metafizic şi non-religios, Kalaitsidis observă cum, în perspectiva secularizată religia nu trebuie să (mai) reglementeze sau să (mai) ierarhizeze, deoarece, faptul că societăţile moderne devin din ce în ce mai secularizate nu înseamnă că din acestea lipsesc orice referinţe la creştinism, deoarece valorile acestor societăţi nu sunt altceva decât o transpunere sau transformare a valorilor creştine tradiţionale (p. 156).
În fine, capitolul opt ne prezintă Biserica şi teologia între spaţiul public şi cel privat, în epoca modernităţii târzii, descriindu-ne constituirea treptată a unei tradiţii a suspiciunii şi a reţinerii faţă de orice ţine de sfera religioasă, pe fondul unei eronate percepţii conform căreia Biserica ar fi împotriva libertăţii, a progresului, că ar promova fanatismul, lipsa de toleranţă, că s-ar identifica cu statul şi puterea în vederea impunerii convingerilor religioase prin intermediul autorităţii statale. Aceasta a dus treptat la excluderea religiei din spaţiul public şi împingerea ei în sfera privată, spaţiul privat fiind considerat inaccesibil şi inabordabil pentru putere.
După o trecere în revistă a diverse opinii contemporane cu privire la problema în speţă, autorul formulează câteva remarci generale cu privire la locul Bisericii şi al discursului teologic în spaţiul public, remarci pe care le redăm aici pe scurt: 1. Biserica este o chestiune publică, iar nu privată dacă: a) ceea ce este public se distinge de ceea ce este stat, şi b) Bisericii să nu i se poată atribui calitarea pe care o are doar statul; 2. Biserica se poate implica în spaţiul public doar având în vedere limitele acestuia; 3. Biserica, şi orice altă religie poate interveni în spaţiul public doar prin respectarea libertăţii fiecăruia, care este chip al Celui prin excelenţă Altul; 4. Biserica trebuie să înţeleagă şi să accepte existenţa unei alte părţi, secularizate, a societăţii moderne; 5. Azi ar fi nevoie de un discurs al Bisericii şi al teologiei care să se refere la comuniunea/societatea cetăţenilor şi să respecte toate realizările pozitive ale modernităţii şi secularizării; 6. Discursul public al Bisericii ar trebui să aibă caracterul unei slujiri harismatice, iar nu al forţei care impune; 7. Discursul public al Bisericii trebuie să fie cuvânt mărturisitor despre noua realitate pe care o trăieşte Biserica şi de sprijin faţă de „aproapele”; 8. Discursul public al Bisericii trebuie să fie unul de protest faţă de răul social şi instituţional, faţă de încălcarea libertăţii şi demnităţii umane; 9. Dialogul despre locul Bisericii în spaţiul public se referă la Bisericile care au acceptat modernitatea, pluralismul, critica şi autocritica, precum şi principiile societăţii deschise.
De la teocraţie-tradiţionalism şi democraţie-modernitate la deschiderea eshatologică a istoriei. În capitolul al nouălea revine în atenţie eshatologia, ca element de aşteptare activă. Kalaitsidis o vede ca modalitate sau soluţie explicativă a întrebărilor enunţate pe tot parcursul cărţii. Tradiţia Bisericii este şi ea orientată spre viitor, astfel încât, cele ultime sunt cele care dau substanţă celor dintâi, iar viitorul este cauza, iar nu efectul trecutului. Biserica, spune Ioannis Zizioulas, pe care îl citează autorul, trăieşte aceasta în Dumnezeiasca Euharistie: acolo ceea ce va surveni la sfârşitul timpului se întâmplă acum în mod real (...) În Dumnezeiasca Euharistie călătorim invers în timp: de la viitor spre prezent şi trecut (p. 207). Astfel, se poate înţelege Biserica drept o traversare a istoriei spre cele ultime, nu o întoarcere la vreo „tradiţie”, la vreun ideal de societate „creştină” sau imperiu (p.212).
Alături de Zizioulas, autorul îi aduce în sprijinul afirmaţiilor sale din acest ultim capitol pe Vladimir Lossky, Alexander Schmemann, Georges Florovsky, încheind în aceeaşi notă personală care ne-a însoţit pe parcursul întregii lucrări o introducere extinsă, cum o numeşte, dar încă atât de incompletă.
Bibliografia bogată şi actuală, precum şi indexul de la sfârşitul volumului constituie instrumente cât se poate de benefice pentru oricine îşi doreşte o aprofundare a acestei problematici nu numai actuale dar şi extrem de incitante a dialogului dintre Biserică şi Veac.
Pantelis Kalaitsidis, Ortodoxie şi modernitate. O introducere, trad. din neogreacă de Florin-Cătălin Ghiţ, prefaţă de Radu Preda, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, 259 p.
