de Pr. Protopop Vasile GAFTON
Atât de uşor ne afirmăm cu toţii apartenenţa la marea familie umană ce acoperă globul pământesc încât cu greu ne vine să credem că, de mare parte din atrocităţile care se produc în lume – şi care distrug această mare familie umană – suntem împreună responsabili cu cei care le generează. Materia care alimentează distrugerea relaţiilor dintre oameni este un ocean de nemulţumire adunat în sufletele măcinate de invidii, ură, orgolii, toate puse la lucru în cadrul unui sistem competiţional distructiv. Oamenii nu mai pot găsi mulţumire în nimic din ceea ce fac şi nici nu mai ştiu să se bucure cu adevărat.
În contextul prezentului, un context în care relaţiile dintre oameni se constituie şi se desfac într-o dinamică vie, ne-a atras atenţia un pasaj din „Autobiografia spirituală” a Simonei Weil, autobiografie în care se spun următoarele:
...toate fiinţele umane cărora am ajuns vreodată să le dau, prin prietenia mea, puterea de a-mi pricinui uşor suferinţă, s-au amuzat, în mod frecvent sau din când în când, conştient sau inconştient, să mi-o stârnească. Acolo unde îmi dădeam seama că era un act conştient, luam un cuţit şi tăiam prietenia, fără ca de altfel să îl previn pe cel în cauză.
Nu se comportau astfel din răutate; era doar efectul acelui fenomen bine cunoscut care împinge găinile, de îndată ce văd că una din ele e rănită, să se repeadă asupra ei cu ciocul.
Toţi oamenii poartă în ei această natură animală. Ea le decide atitudinea faţă de semeni, cu sau fără ştiinţa sau adeziunea lor. Astfel, fără ca mintea să-şi dea seama de nimic, natura animală din om simte mutilarea naturii umane dintr-un altul şi reacţionează în consecinţă (...) E o necesitate mecanică şi ea îi domină pe toţi oamenii în orice moment; oamenii i se sustrag în funcţie de locul pe care îl ocupă în sufletele lor supranaturalul autentic[1]. Fiecare acţiune pe care omul o desfăşoară în lume are implicaţii care capătă o importanţă covârşitoare pentru conştiinţa lui, dar, mai ales pentru conştiinţele şi chiar pentru vieţile semenilor lui. Omul, datorită construcţiei sale sufleteşti, nu poate rămâne insensibil, total neafectat de ceea ce se întâmplă în jurul său, după cum nici acţiunile lui nu rămân fără consecinţe pentru cei situaţi în imediata sa vecinătate. Însă, în acelaşi timp, pe această posibilitate de influenţare reciprocă, pe această interacţiune dinamică între om şi mediu, între om şi om, între om şi semeni se bazează învăţarea şi, în definitiv, posibilitatea păstoririi sau călăuzirii omului spre salvarea sau mântuirea sa din osânda veşnică.
Totuşi, în acest context, poate că cel mai greu dintre toate lucrurile câte se cuvin omului a şi le asuma este acela care poartă denumirea de responsabilitate. Se eşuează lamentabil la acest capitol începând cu primul om. Adam, în grădina raiului, după ce refuză să dea ascultare poruncii lui Dumnezeu îşi declină cu fermitate responsabilitatea pentru păcatul săvârşit. Geşeşte, iar, apoi, acuză în faţa lui Dumnezeu pe femeie, os din oasele lui şi carne din carnea lui (Cf. Fac. 2, 23), care, la rândul ei, va acuza pe şarpe, aşa încât ambii, atât Adam, cât şi Eva, încearcă să-L facă, de fapt, responsabil pe Dumnezeu, Care i-a creat.
De aceea, chiar dacă, iniţial Adam este cel căruia îi incumbă responsabilitatea – ca cel care a dat nume vieţuitoarelor şi, apoi, femeii (cf. Fac. 2, 19-20; 23-24) şi, de asemenea, ca cel care a primit porunca de la Dumnezeu (Fac. 2, 16) – totuşi, bărbatul şi femeia vor avea, apoi, de suportat împreună consecinţele păcatului şi, mai ales, pe cele ale neasumării responsabilităţii pentru refuzul de a lucra binele şi pentru păcatul săvârşit. Consecinţele păcatului se vor transmite tuturor urmaşilor lor, care, cu toţii vor avea de îndurat aceeaşi soartă grea şi tristă. Responsabilitatea asumată creează legături trainice, pe când lipsa sau refuzul responsabilităţii distruge. Comuniunea dintre persoane şi famili dispare şi datorită refuzului omului de a-şi asuma responsabilitatea pentru faptele sale.
Însă, în pofida consecinţelor nefaste ale păcatului, de atunci şi până astăzi omul repetă acelaşi tipar comportamental, încercând să se disculpe, să scape de consecinţele faptelor lui, aruncând responsabilitatea sau dând pur şi simplu vina - culmea! - în primul rând pe cei mai apropiaţi lui, pe cei din familia lui. Rezultatul? Suferinţă, durere, tristeţe...
Constatăm cu resemnare că suferinţa, îndurată sau provocată, a devenit o constantă a lumii pe care o populăm, cea mai frecventă caracteristică a acestei suferinţe fiind tristeţea. Şi, de fiecare dată, factorul care generează suferinţa şi tristeţea este refuzul lucrării binelui şi lipsa responsabilităţii. Însă, în acelaşi timp trebuie să ştim că suferinţa pe care ne-o provoacă ceilalţi este, de fapt, suferinţa pe care o poartă în ei înşişi, suferinţă generată de lipsa mulţumirii de ei înşişi. Provocarea suferinţei celorlalţi este modul lor de a le face cunoscută suferinţa lor lăuntrică, pentru ca şi ceilalţi să simtă ceea ce simt ei.
În pericopa evanghelică a Duminicii a XI-a după Rusalii, denumită şi Pilda datornicului nemilostiv (Mt.18, 23-35), ne este oferită spre reflecţie o situaţie semnificativă pentru o existenţă umană responsabilă în raport cu Dumnezeu şi cu cei de lângă noi.
Fără o altă introducere vom spune că, în cadrul pasajului biblic citat se evidenţiază două slugi. Doi datornici, slugi ale aceluiaşi stăpân. Aceste două slugi sunt egale întru toate (aşa cum suntem şi noi, oamenii, egali înaintea lui Dumnezeu): egale ca statut, ambele cu familii, cu acelaşi stăpân, slugi deopotrivă, dar, totuşi, diferite.
Există, ce-i drept, anumite lucruri care le diferenţiază pe aceste două slugi una de cealaltă: pe de o parte, mărimea sumelor datorate iar, pe de altă parte, faptul că, una dintre slugi datorează celeilalte o sumă de bani, ce-i drept, o sumă infimă în comparaţie cu datoria pe care ambele slugi o aveau faţă de stăpân. De asemenea, putem observa că datoriei uneia dintre slugi i-a sosit scadenţa şi, datornicul este chemat să dea socoteală.
Fiecare din cei doi datornici are propria familie, faţă de care este responsabil. Fiecare este dator, dar, datoria neachitată faţă de stăpân este cea care poate determina suferinţa întregii familii a slugii. Pentru datoria neplătită la vreme, verdictul stăpânului este ferm: să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are (cf. Mt. 18, 25).
Este ferm verdictul stăpânului, însă tot pe atât de grabnic lucrătoare, ba, poate, chiar mai caracteristică stăpânului decât fermitatea îi este milostivirea, deoarece la rugăminţile fierbinţi şi cu lacrimi ale slugii, hotărârea de a pedepsi se schimbă în clemenţă. Este demn de remarcat aici faptul că, atunci când cineva se uneşte cu Dumnezeu în rugăciune, acestă unire nu este doar a celui ce se roagă, ci şi a celorlalţi[2]. În cazul de faţă, a membrilor familiei celui ce se roagă, iar rezultatul este grabnicul răspuns iubitor al lui Dumnezeu. Sluga nu capătă odată cu iertarea datoriei şi mulţumirea sufletească şi nici nu se bucură de iertarea imensei datorii. Îndată îşi întâlneşte egalul care-i datora o sumă infimă şi încearcă să-l suprime, uitând instantaneu episodul anterior, în care el era cel care ar fi trebuit să plătească. Nici dator, nici lipsit de datorii nu este mulţumit, nu se poate bucura. Şi astfel, refuzul de a lucra binele faţă de ceilalţi, precum şi lipsa mulţumirii responsabile pentru situaţia privilegiată în care se afla devine sursa autocondamnării slugii şi a celor dragi ei la tristeţea veşnică.
Se spune destul de frecvent că lipsa modelelor pozitive atrage proliferarea răului, însă, chiar şi atunci când omul are modele în lucrarea binelui şi, mai mult, chiar şi atunci când el beneficiază de binele pe care Dumnezeu sau aproapele îl lucrează cu el sau spre el, refuză să se facă la rândul lui lucrător al binelui. În mod special, iubirea jertfelnică şi plină de compasiune pentru ceilalţi, a Mântuitorului Iisus Hristos, a constituit un model pentru ucenicii Lui şi, ulterior, pentru toţi creştinii în ce priveşte iertarea[3]. Din păcate, nici acest Model nu mai are astăzi prea multă putere de convingere. Însă, ceea ce este mai tragic nu ni se pare a fi faptul că, omul nu reuşeşte să îşi împlinească în lume ucenicia aceasta la şcoala iertării şi a binelui responsabil, ci, mai degrabă, faptul că în primul rând cei dragi, cei apropiaţi, familia, sunt cei care au de suportat consecinţele refuzului nostru de a lucra binele.
Dominaţia tot mai generalizată asupra oamenilor a lipsei oricărei inhibări sau autoinhibări a pornirilor periferice, a ruperii relaţiilor dintre membrii unei comunităţi ca urmare a promovării unei concurenţe acerbe cu toţi şi între toţi, face ca înţelegerea menirii eclesial-comunitare a umanului să devină tot mai greu realizabilă.
În mod similar, datorită închiderii faţă de ceilalţi sau ascunderii necesităţii unei aşezări într-o perspectivă duhovnicească autentică s-a ajuns la o reducere considerabilă a încercărilor de apropiere dintre oameni, aşa încât îndrumarea sau păstorirea spre mântuire despre care vorbeam are/va avea, la rândul ei, mult de suferit.
Oamenii de azi refuză atât modelele pozitive, cât şi pe cel care ar încerca, în vreun fel, să le atragă atenţia asupra acestor modele. De aici zilnicele tragedii în ai căror actori ne transformăm pe zi ce trece cu toţii.
