de Institutor Maria OPREAN
Această Sfântă Taină poate că ar mai putea fi numită şi Taina vindecării sau Taina împăcării. De ce? Hristos, în mila şi iubirea Sa, a ştiut că omul mult prea greu îl va iubi pe El, pe cel Bun, cu toată fiinţa şi cu toată dăruirea. A ştiut că omul pentru care a murit pe o Cruce nemeritată va continua să amestece în viaţa sa păcatul ce răneşte şi întunecă. A ştiut că omul va uita uneori mult prea repede că este o fiinţă chemată a se adăpa doar din izvorul demnităţii, al iubirii şi al luminii. A ştiut că omul va păstra pentru întreaga sa viaţă măcar o umbră de egoism şi că va săvârşi fapte ce vor continua să-l rănească, să-l îndepărteze de El, de mila şi imensa Lui iubire. A ştiut toate acestea şi încă multe altele. Exact ca o mamă ce-şi simte şi îşi cunoaşte copilul chiar înainte ca acesta să se nască. Dar îl iubeşte cu toată fiinţa şi face absolut orice ca acesta să fie tot mai mult al ei. Numai al ei...
La fel a făcut şi Hristos. Din iubire şi din respect pentru fiinţa care a murit, nu i-a anulat libertatea. Nu a făcut din el o marionetă, un robot supus, dar lipsit de liber arbitru. Iubirea poate îndura orice, mai puţin robia, lipsirea de libertate. Hristos vrea să fie iubit de o fiinţă liberă şi nu de un rob străin de simţul responsabilităţii şi al demnităţii. Dumnezeu poate absolut orice, dar nu vrea să ne iubească în mod forţat. Aceasta este imensa voinţă a Celui Atotputernic: nu vrea să fie iubit automat, dincolo de imensa libertate, a Lui şi a noastră! Şi nici nu vrea să ne ierte în mod obligatoriu. Nu ne obligă cu această iertare pe care unii dintre oameni nici nu vor să o ceară. Poate nici nu doresc această iertare...Nu că Dumnezeu nu ar vrea să ne ierte! Să nu fie! Căci El e Mila, Iubirea şi Bunătatea mai presus de orice înţelegere umană. Dar iertarea nu se impune, nu forţează şi nici nu anulează libertatea umană. Hristos este mult prea delicat, mult prea suav pentru a brusca, pentru a îmbrânci libertatea umană. Este mai firav decât lumina soarelui, care nu poate forţa intrarea într-o încăpere ale cărei uşi şi ferestre se închid mai mult decât ermetic. Hristos este cumva un gentleman al iertării, al răbdării şi al iubirii, care nu face decât să aştepte o minimă ocazie pentru a dărui, pentru a ierta şi pentru a iubi. Iar dacă această ocazie întârzie să apară, atunci El nu face decât să Se retragă în tăcere cu o suferinţă în plus. Totul e o miză a libertăţii şi a iubirii....
Şi astfel, exact în acest punct, intervine Taina spovedaniei, Taina libertăţii şi a iubirii. Taina care ne face din nou liberi. Taina care ne arată iarăşi şi iarăşi că suntem iubiţi de Dumnezeu şi că putem iubi duhovniceşte din nou pe aproapele nostru şi pe Iisus Hristos.
Este o Taină pentru cel ce simte că a greşit. Pentru cel a cărui conştiinţă încă mai doare şi mai suferă pentru greşeli sau păcate. Pentru cei ce au păstrat o fărâmă de copilărie în fiinţa lor şi încă mai pot plânge când văd o floare călcată în picioare, un porumbel zdrobit, un copil lovit pe nedrept sau o bătrână ce-şi duce ultimele ei zile hrănindu-se cu lacrimi şi cu suspine. Este o Taină pentru cei ce încă mai privesc la Cer şi simt că acolo este totuşi un loc în care dreptatea, adevărul, frumosul şi binele vor avea un singur loc. Este o Taină pentru cei al căror suflet suspină şi scânceşte ca un copil atunci când mai aruncăm peste el un gunoi numit ,,păcat”, când îl mânjim cu noroi prin atingerea cu întunericul şi cu mizeria din lume, când îl uităm în adâncurile fiinţei noastre şi ne ocupăm cu nimicuri, cu josnicii sau cu ,,simpla” ignoranţă.
Cel ce ne iubeşte cu disperare nu ne cere decât să spunem: ,,Am greşit!”. Atât! Şi nu ne cere Să-I spunem Lui aceste cuvinte, căci prezenţa Lui nu doar că ne-ar anula acum libertatea, dar ne-ar pierde, ne-ar topi fiinţa întreagă, ne-ar zdrobi prin infinitul şi desăvârşirea Lui. Ci ne cere să spunem unui om ca şi noi ce şi cât am greşit. Să facem un pas înspre un om pentru a regăsi pe Dumnezeu şi pe noi înşine. Hristos vrea extrem de puţin...Vrea să ne oprim măcar din când în când pentru a ne aminti că am greşit: câteva clipe din viaţa noastră să recunoaştem acest lucru, chiar dacă apoi o vom lua de la capăt cu vechiul nostru mod de viaţă. Hristos ne va ierta orice şi oricât, căci este un Domn al iertării. Dar a pus şi El o condiţie: din când în când, câteva clipe, să regretăm sincer greşelile noastre şi să ne cerem iertare. Unui om pentru un om. Căci nu merităm pe Dumnezeu în acele clipe! Hristos este cu noi când greşim pentru a ne ierta atunci când cerem această iertare.
Ar trebui ca măcar o clipă din viaţa noastră să simţim ce este iertarea şi mângâierea lui Hristos. Apoi totul, dar absolut totul se va schimba în viaţa noastră! Vom mai greşi, cu siguranţă, căci suntem înfiorător de slabi şi de neputincioşi. Dar vom şti să alergăm în braţele Celui ce prea ne iubeşte şi cu o incredibilă răbdare ne iartă şi ne primeşte. Vom suferi mai greu clipele care vor lovi inimile noastre, amintindu-ne că L-am rănit pe Cel ce nu ne-a greşit chiar cu nimic. Ne vor durea mai mult rănile ce le facem în sufletul Celui căruia I-am greşit. Vom căuta mai atent şi mai frumos acel loc şi acel timp în care vom primi linişte în suflet, iertare în inimă, credinţă, putere, răbdare, voinţă...Adică Taina Spovedaniei.
(după Parintele Paulin de la Putna,
Iubire, spovedanie si libertate, Editura Cartea Ortodoxa, Galati, 2008, pp.42-49)
