de Pr. Protopop Vasile GAFTON
Continuăm să fim preocupaţi până la epuizare de nenumărate lucruri cărora vrem să le dăm realitate, pentru ca, mai apoi, să încercăm să ne dăm nouă înşine realitate prin acele lucruri, uitând că ele şi-au primit propria realitate de la noi. Ba, mai mult chiar, noi reuşim să îi epuizăm şi pe alţii cu preocupările noastre de a ne da realitate prin lucrurile cărora le-am conferit noi în prealabil realitate. Şi totuşi, epuizând totul nu facem decât să ne întreţinem vie durerea generată de imposibilitatea sau incapacitatea de a fi reali, de incapacitatea de a crede în mod real că vom putea deveni cândva reali.
Paul Tillich reuşeşte să surprindă în scrierile sale diferite aspecte ale realităţii şi ale raporturilor sau relaţiilor omului cu realitatea. Din acestea reiese că realitatea capătă caracterul definit de preocupare ultimă a omului[1]. Astfel, fundamentul realităţii devine credinţa, ca preocupare ultimă, ca mod de a lua contact cu realitatea. De aici provine însă şi dilema şi incapacitatea omului de a lua contact cu Realitatea Absolută pentru că nu există nici un mijloc finit de a atinge infinitul[2].
Este deosebit de important de văzut că, omul, datorită imposibilităţii lui existenţiale – ca fiinţă înstrăinată de realitatea esenţială -, de a se situa în imediata apropiere sau chiar în miezul realităţii nu face altceva decât să creeze realitatea prin proiectarea lui în toate obiectele cu care vine în contact, ceea ce, în definitiv nu este altceva decât un proces de fragmentare a realităţii, de spargerea unităţii realităţii într-o pluralitate de alte realităţi. Aceasta constituie un element de pregnantă ambiguitate în legătură cu realitatea aceasta căreia omul încearcă în permanenţă să-i reconstituie unitatea pentru a-i da un sens, dacă se poate fără a implica credinţa în acest proces.
Un faptul pozitiv ar exista, totuşi, în acest caz şi acesta ar fi că omul îşi exercită capacitatea creativă în raport cu creaţia, iar, în al doilea rând, că fiecare parte a lumii cu care vine în contact ar trebui să fie subiectivizată datorită contactului autoproiectiv al omului cu lumea. Aceste două aspecte implică, însă, aşa cum vom vedea, unele probleme.
Omul, în momentul în care se autoproiectează în lume nu găseşte lumea goală de realitate deoarece lumea este susţinută dinăuntru de realitatea esenţială care se manifestă prin elementele lumii. Astfel, omul deposedează lumea de realitatea ei funciară care o susţine şi proiectează în lume o realitate fabricată de el, falsă, în raport cu realitatea absolută ca preocupare ultimă, şi care imprimă lumii o înstrăinare de la scopul ei şi o întoarce în cele din urmă împotriva omului. Prin aceasta el este aproape de autodistrugere, pentru că nu se mai împărtăşeşte din realitatea simplă, absolută, ci din acea realitate ambiguă creată de el însuşi prin autoproiecţia sa în lume şi obiectivarea lumii.
Riscul este, aşadar, în acest demers, acela ca omul să se piardă pe sine în propria proiecţie asupra realităţii, ceea ce duce la o atenţie sporită asupra a ceea ce este ultim în sine, respectiv realitatea absolută, şi ceea ce este crezut a fi ultim[3], adică realitatea proiectată, relativă, idolatră. În lipsa atenţiei asupra acestui aspect, întreaga personalitate a omului va fi orientată spre această preocupare ultimă pentru o realitate care nu este ultimă, preocupare pe care Berdiaev o numeşte dependenţă[4].
Omul, se cuvine să ia act de faptul că există mai multe niveluri ale realităţii[5] care nu pot să fie în egală măsură realităţi absolute, ci, pot doar să simbolizeze realitatea absolută, aceasta marcând foarte clar relaţia lor logică de subordonare faţă de realitatea absolută. De asemenea, în momentul în care observă acest lucru, omul trebuie să se hotărască asupra cărui nivel anume al realităţii s-a orientat pentru a-l investi cu caracterul de realitate ultimă, atâta vreme cât preocuparea ultimă este ceea ce noi suntem în esenţă şi ceea ce ar trebui să fim.
Omul vrea şi are tendinţa de a-şi actualiza toate potenţialităţile şi de a participa la toate nivelurile de realitate ale universului. Aşa arată realitatea pentru om şi din acest motiv el simbolizează prin existenţa sa universul pentru că nu poate fi efectiv „totul”.
Însă, fiecare nivel al realităţii este o reflecatare simbolică a realităţii absolute. În funcţie de atracţia sau de preocuparea omului pentru acel aspect sau simbol pe care l-a investit cu caracterul ultim, acela capătă caracter ultim pentru om. Nu înseamnă că celelalte nivele de realitate încetează să existe (ca în henoteism, unde apar diferite specializări ale unor zei în raport cu alţii). Foarte posibil însă, ca, odată ridicate de credinţă la caracteul de realităţi ultime, nivelele de realitate să intre în conflict unele cu celelalte. Rezolvarea conflictului va rezida atunci în faptul că fiecare simbol devine adecvat doar în momentul în care exprimă ceea ce este ultim, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asumarea lipsei caracterului ultim în ceea ce-l priveşte[6].
Raportând cele de mai sus la încercarea de definire a religiei omului de azi ca încercare a acestuia de a-şi valida propria realitate şi realitatea lumii, putem observa că pentru a fi în realitate, pentru a putea să se bucure de împărtăşirea din ceea ce constituie fundamentul existenţei în ansamblu - existenţă pe fondul căreia este proiectată şi existenţa umană - omul are nevoie de credinţă.
Fără credinţă nu există realitate şi orice realitate se întemeiază pe o credinţă, astfel încât, oricât de mult am ocoli-o, în definitiv tot la credinţă ajungem.
[1] Paul Tillich, Dinamica credinţei, trad. de Sorin Avram Vârtop, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 19
[2] Ibidem., p. 35
[3] Ibidem., p 38-40
[4] Temă prezentă frecvent în lucrarea lui Nikolai Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului, trad. de Maria Ivănescu, Ed. Antaios, Oradea, 2000
[5] Paul Tillich, Dinamica credinţei, p. 69-70
[6] Ibidem., p. 135
