Cuvant la intrarea in Biserica aMaicii Domnului

 de Ioan Vasiu

A fost odata ca niciodata… Cuvinte obisnuite pentru inceput de poveste. Aceste cuvinte se

potrivesc de minune sarbatorii de astazi. A fost odata ca niciodata, cum niciodata nu s-a mai intamplat

in mediul evreiesc: o persoana straina de consacrarea intru arhiereu sa intre in Sfanta Sfintelor.

            Daca suntem crestini practicanti inseamna ca citim deseori scripturile. Oare ce spun scripturile

despre acest fapt? In Sfanta Sfintelor nu avea voie sa intre decat arhiereul in functie o singura data pe an, in ziua impacarii (…………… ), insotit de sange de vitel, pentru curatirea pacatelor lui si ale intregului popor.

            Biserica intotdeauna ne-a invatat cum sa citim si cum sa intelegem scriptura. Procentul de

invatare se manifesta in cult prin lecturile scripturistice, prin omilie (predica) si chiar prin alcatuirea

rugaciunilor. De obicei sunt cinci (5) lecturi biblice daca excludem citirile de psalmi. Lecturile zilei de astazi le putem imparti in doua categorii in functie de mesajul lor.

            Cele trei peremi citite aseara impreuna cu pericopa apostolica stau marturie despre alcatuirea

Sfintei Sfintilor, despre sfintirea acesteia; lectura din evanghelie este una cu inteles duhovnicesc.

            Lecturile veterotestamentare se sfarsesc toate prin cuvintele ,,si slava Domnului a umplut

locasul’’ vorbindu-se inainte de invaluirea locasului in nor.

            Nu sunt altceva decat profetii si preanchipuiri ale adormirii Maicii Domnului. Tocmai de aceea sunt asezate in aceasta zi inchinata Fecioarei. Chiar daca praznuim astazi afierosirea Preacuratei, totusi cantarile vecerniei si utreniei, Traditie Sfanta a Bisericii , coreleaza evenimentul de astazi cu zamislirea Fiului lui Dumnezeu in pantecele ei , cu evenimentul Bunei Vestiri , adica adormirea Fecioarei de catre……..Sfantului Duh , dar si cu Nasterea Domnului spre care ne indreptam :

            ,, Ca mai presus de fire aveai sa zamislesti

               si nestricata sa ramai si dupa nastere,

               fecioara sa te arati,

               Prunc alaptand pe Dumnezeul tuturor “

                                                (tropar p………... 4)

            Nu intamplator acest praznic este la o saptamana de la inceputul patruzecimii Nasterii si nu

intamplator se canta incepand de astazi ………………..Nasterii Domnului.

            Pericopa evanghelica se refera tot la Maica Domnului. Si asi indraznii sa spun : nu doar la ea.

Este adevarat ca Mantuitorul , prin raspunsul dat femeii din popor ,, Asa este “  arata celor prezenti ca

isi cinsteste mama. Mantuitorul insusi cinsteste si fericeste mama.

            Cu toate acestea pune semnul  (=) egal intre fericirea mamei sale si fericirea celor care asculta

cuvantul lui Dumnezeu si il implinesc pe el. Alta data zice : ,, Acestia sunt mama Mea si fratii Mei care implinesc cuvintele Mele”. Cuvintele Domului sunt duf si sunt viata. Nu doar ascultarea lor ci si sau mai ales implinirea lor.

            Sa nu ne amagim ca daca am venit la slujba si am ascultat Cuvintele Domnului avem viata.

Doar implinirea acestora aduce viata. Care sunt etapele implinirii ?!

-                      vointa  ( de voieste omul )

-                      lepadarea de sine ( sa se lepede de sine )

-                      asumarea crucii ( sa-si ia crucea )

-                      urmarea pildei vietii lui Hristos (sa-Mi urmezi Mie).

       Maria a inteles acestea. Marta insa nu a inteles. S-a poticnit in grijile lumesti. E imposibil sa

te detasezi de toate ale lumii. Dar ceea ce este imposibil pentru om  e posibil pentru Dumnezeu. Si sa nu cerem de la El decat imposililul caci posibilul il putem face si noi. Sa-i cerem intelegerea cuvintelor Lui, sa-i cerem puterea de a trece peste pofte si puterea de a implini cuvintele Lui.

            ,, Straluceste in inimile noastre , iubitorule de oameni stapane, lumina cea curata a cunoasterii

dumnezeirii Tale si deschide ochii gandului nostru spre plinirea evangheliilor Tale propovaduite.

Pune in noi si frica poruncilor Tale ca toate poftele trupului calcand vietuirea duhovniceasca sa petrecem, cugetand si facand toate cele ce sunt spre buna placerea Ta.”

            Am uitat sa fim fericiti ?! Iata solutia.

Nu a mea si nici a vreunui mare duhovnic ci a lui Hristos: ascultarea si implinirea  cuvintelor Lui

care dau viata.

            Am uitat ca vrem viata , ca vrem nemurire ?!

Sa o cerem de la Dumnezeu prin incredintarea vietii noastre Lui.

            Am uitat sa ne incredintam Lui ?!     

                                    Oare de ce ?!

DESPRE MOARTE

de Lucian Olaru

Motto: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, ne-mai-grijindu-se de cele deşarte şi de trupul cel mult pătimitor... Să ne rugăm ca Domnul să-i facă odihnă.”[1]

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte comunităţii creştine din Corint despre fericirea sa de a muri şi a petrece la Domnul: „Căci o clipă uşoară de necaz trecător ne aduce nouă, din prisosinţă-n prisosinţă, veşnică plinătate de slavă... Fiindcă noi ştim că dacă  acest cort – locuinţa noastră pământească – se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Că-ntru aceasta şi suspinăm, întru dorul de a ne îmbrăca pe deasupra cu locuinţa noastră cea din cer... avem încredere, şi mai degrabă vrem să plecăm din trup şi să petrecem lângă Domnul”[2] (II Corinteni 4, 17; 5, 1-8). La acestea adăugăm şi convingerea aceluiaşi apostol că „pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este câştig”[3].

Psalmistul David în cântările sale spunea că „moartea păcătosului este cumplită”[4], în timp ce moartea dreptului este frumoasă[5]. Iată ce spune Sf. Efrem Sirul: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţelor lor: privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repaosul veşnic (Ps. 114,7) ... La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului, le străluceau feţele ca soarele...”[6]. Sfântul Ambrozie (episcop) de Milan (Milano, Italia), spune că nebunii se tem de moarte ca de cel mai mare rău, dar înţelepţii o caută ca pe o odihnă a ostenelilor lor şi ca pe un capăt al relelor”[7].

Un medic elveţian, doamna Adrienne von Speyr, (1902-1967) spunea că „moartea – şi nici chiar gândul morţii – nu tebuie să-l ia pe nepregătite pe creştin, căci întreaga sa viaţă este o lucrare de pregătire în vederea morţii... să ne privim moartea – oricum ar arăta ea – ca pe ultima noastră dăruire în Domnul[8]”.

Sfântul Isaia pustnicul – un părinte filocalic din secolul al VI-lea – învaţă că toţi creştinii ar trebui „să aibă moartea înaintea ochilor zi de zi şi să se îngrijească de pregătirea ieşirii din trup şi a trecerii de puterile întunericului care ne întâmpină în văzduh... Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc îndată; puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, voind să-l reţină şi căutând să vadă dacă nu cumva găsesc în el ceva ce le aparţine (patimi)”[9]. Moartea vreunui om poate fi pentru cei din jurul său un stimulent puternic în lupta pentru despătimire (curăţirea sau eliberarea de patimi, păcate). Cartea „Ecclesiastul” spune că „mai bine e să mergi la casa plângerii decât să mergi la casa ospăţului, de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul, iar cel viu şi-o va pune la inimă”[10], adică se gândeşte la ce va deveni. Părintele Mitrofan ne aminteşte un adevăr cunoscut nouă tuturor: „după moarte trupul putrezeşte şi se face ţărână, iar sufletul fiind nemuritor, intră într-o dimensiune nouă şi necunoscută. Aici el va da socoteală de toate (bune sau rele) şi va vedea pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe diavoli”[11]. Un secret al păstrării sufletului nostru curat şi cât mai aproape de Creator ni-l descoperă sfântul Antonie cel Mare spunând că „moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştiinţa lui Dumnezeu”[12].

Înmormântarea este „cea din urmă slujbă care binecuvintează sfârşitul vieţii noastre pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei”.[13]

Simbolistica (semnificaţia) materiilor (lucrurilor) folosite în ritualul de înmormântare a creştinilor şi la celelalte slujbe de pomenire a morţilor:

1. Spălarea (rituală a) mortului;
2. Tragerea clopotelui pentru mort;
3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;
4. Coliva
5. Vinul

1. Spălarea (rituală a) mortului;

Trupul mortului e scăldat (spălat) în semn de curăţire, după pilda primilor creştini (Faptele Apostolilor 9,37), cu apă curată, care ne aduce aminte de apa botezului, prin care răposatul a intrat în biserică;[14] apoi e îmbrăcat în straie noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii (I Corinteni, 15, 42-44). ... Trupul este pus apoi în sicriu (coşciug), pentru a fi ocrotit de greutatea pământului înainte de descompunere, şi pentru a arăta că el se află „sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub umbra Celui Atotputernic”. Mortul e aşezat cu privirea spre Răsărit, ca şi la botez şi cum facem toţi când ne rugăm, pentru că dinspre răsărit ne-a răsărit Hristos, „lumina cea adevărată”, şi tot dintr-acolo va veni El la judecata viitoare. Pe piept i se pune o icoană sau o cruce, pentru a arăta că un creştin îşi dă duhul lui Hristos întru Care crede şi Căruia I se încredinţează la moarte.[15] Crucea Lui sau sfântul zugrăvit pe icoană este scut şi armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor şi, totodată, mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Tipicul bisericesc spune că se acoperă cu o pânză faţa (şi trupul) mortului, peste care se toarnă vinul amestecat cu untdelemn. Această amestecare de vin cu untdelemn e semn că mortul a fost uns, miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine.[16] Înainte de a închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trup vinul zis paos (paus), adus de rudele răposatului odată cu coliva, zicând: “Stropimă-vei cu isop şi mă voi curăţi”[17] (Ps. 50,8).

2. Tragerea clopotelui pentru mort;

Clopotele anunţă sau cheamă pe creştini la slujbele de rugăciune ale cultului divin public; de asemenea ele vestesc tuturor celorlalţi creştini plecarea din viaţa pământetască spre veşnicie a unui semen al lor; clopotele amintesc acest eveniment de mai multe ori pe zi şi astfel ne îndeamnă la rugăciune pentru iertarea păcatelor defunctului (de aceea zic toţi: „Dumnezeu sa-l ierte”); clopotele ne amintesc că suntem cu toţii muritori şi ne duc cu gândul la învierea morţilor şi la judecată.[18] Glasul clopotului ne duce cu gândul la trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi scularea celor morţi din morminte pentru Înfricoşătoarea Judecată de apoi.[19]

3. Aprinderea (arderea) de lumânări, tămâie;

Lumânările care ard în mâinile clerului şi ale credincioşilor (şi se distribuie la începutul slujbei), „sunt simbolul credinţei luminate şi semn de bucurie că mortul şi-a împlinit lupta”, după expresia Sfântului Ioan  Gură de Aur (cf. Diac. Prof. Emilian Vasilescu, p. 69). Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi în timpul slujbei, sau cele care ard la morminte, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului, simbolizează candelele aprinse, lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi, (cf. Celor 5 fecioare înţelepte care îl întâmpină pe Hristos la Parusie, Evanghelia de la Matei 25, 1-10). Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie (cf. tradiţiei), risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos, lumina îl simbolizează pe Hristos şi Evanghelia Sa: „Eu sunt Lumina lumii: cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), cf. Pr. Eugen Drăgoi.[20]

4. Coliva

Coliva este o expresie materială a credinţei în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Hristos Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor (I Corinteni 3,6). Dulciurile şi aromele care intră în compoziţia colovei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pentru care se face coliva, sau dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care sperăm să o dobândească mortul. Coliva se face la parastase, (termene de pomenire: la 40 de zile, la 3 luni, la 6 şi la 9 luni şi la un an de la deces; apoi în fiecare an până la şapte ani); la sâmbetele morţilor înscrise în calendar. Împreuna cu coliva se aduc şi colaci sau pâine, vin şi lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele şi Lumina lui Hristos.

5. Vinul

Obiceiul de a aduce vin la înmormântare şi parastas şi de a stropi cu el cruciş trupul mortului sau mormântul aminteşte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt; vinul acesta preînchipuie şi învierea pentru viaţa cea veşnică. În unele regiuni vinul se amestecă cu untdelemn şi simbolizează, prin stropire, curăţirea trupului de întinăciunea păcatelor.[21]

Reţetă de  COLIVĂ:

Se pune la fiert o porţie de arpacaş (grâu decojit) cu 3 părţi de apă; după fierbere se adaugă sare şi zahăr după gust; apoi se pun mirodeniile (după gust): coajă rasă de lămâine (nu foarte multă pentru că amărăşte coliva puţin), esenţă de vanilie sau zahăr vanilat, esenţă de rom, alte esenţe; se amestecă toate împreună; se poate adăuga nucă măcinată (sau prăjită la cuptor şi apoi măcinată) şi se amestecă, apoi se pune în farfurii şi deasupra (se răzuiesc biscuiţi sau pesmet care) se presară cu stracurătoarea iar apoi se pune zahăr pudră; se ornează cu diferite dulciuri şi în mijloc se face o cruce frumoasă cu cacao sau ciocolată răzuită;

---

[1] Aghiasmatarul mic, Slujba înmormântării, stihira glas 2, pp. 46.

[2] Pr. Dr. Nicolae Rădulescu, Judecata Universală după Noul Testament în “Studii Teologice”, an XXIX, nr. 1-2, 1977, p. 115

[3] Filipeni 1, 21

[4] Psalmii 33, 20

[5] cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-6, 9; 4, 7-16

[6] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştrii şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 21-22

[7] Seraphim Rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 179

[8] Adrienne von Speyr, Misterul morţii, pp. 44-46

[9] Seraphim rose, Sufletul după moarte, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 84

[10] Ecclesiast 7, 2

[11] Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, vol. I, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.  41

[12] Filocalia, vol. I, Edit. Humanitas, p. 12

[13] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 368.

[14] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[15] Simeon al Tesalonicului, Despre Sfârşitul nostru; Apud Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[16] Mircea, Ioan, Pr. Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în “Ortodoxia”, an XXXVII, nr. 3, 1985, p. 478.

[17] Branişte, Ene, Pr. Prof. Dr., Liturgica specială,ed II, Ed. Nemira, Bucureşti 2002 p. 369

[18] Procopoviciu, P., Pr. Prof. Dr.,  Rugăciunile Bisericii pentru morţi, an II, nr. 3-4, Sibiu, 1957, pp. 258-259

[19] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 365.

[20] Ene Branişte, pr prof dr, Liturgica specială, ed a III-a, Ed. Nemira, Bucureşti 2002, pp 366.

[21] Ene Braniste, pr prof dr, Dictionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editursa Diecezană Caransebeş, Oradea 2001, pp 109.

Despre Smerenie

de sfântul Vasile cel Mare

„Sufletul ia chipul ocupaţiilor noastre, ia înfăţişarea celor ce facem şi se aseamănă cu ele. Să-ţi fie, dar, deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina şi mersul şi statul şi hrana şi aşternutul şi casa şi toate lucrurile din casă. Cuvântul, cântecul şi vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decât îngâmfate. Nu întrebuinţa vorbe umflate şi meşteşugite, nici nu folosi glas afectat în cântecele tale. Nu fi mândru şi grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroşenie. Fii îndatoritor cu prietenii, blând cu slugile, răbdător cu cei care te supără, milostiv cu cei de jos. Mângâie pe cei năpăstuiţi, cercetează pe cei bolnavi; nu privi de sus pe nimeni; vorbeşte cu blândeţe, răspunde cu bucurie celui ce te întreabă; fii binevoitor cu toată lumea; când vorbeşti, nu te lăuda şi nici nu pune pe alţii să te laude; nu primi cuvinte necuviincioase; ascunde, pe cât poţi însuşirile şi faptele tale bune; când păcătuieşti, învinovăţeste-te şi nu aştepta mustrările altora (Proverbe 18,17), ca să te asemeni omului celui drept, care, el cel dintâi se învinovăţeşte, ca să fi ca Iov, care nu s-a ruşinat de mulţimea locuitorilor cetăţii de a mărturisii în faţa tuturor greseala lui (Iov 31,34). Nu fi aspru când dojeneşti, nici grabnic şi pătimaş când mustri, că şi aceasta este tot mândrie. Nu osândi pe alţii pentru toate fleacurile, ca şi când tu ai fi cu desăvârşire drept. Priveşte cu ochi întelegători pe cei ce greşesc şi ridică-i duhovniceşte din păcatul lor, aşa cum îndeamnă apostolul, «Luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi si tu în ispită» (Galateni 6,1). Să pui atâta râvnă în a nu fi slăvit de oameni câtă râvnă pun alţii în a fi slăviţi, de-ţi aminteşti de Hristos, Care a spus că cel care caută de buna sa voie laudă de la oameni şi face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu. «Îşi iau plata lor» (Matei 6,2) a spus Domnul. Să nu-ţi pierzi, deci, plata de la Dumnezeu, vrând să fi văzut de oameni. Dumnezeu este marele privitor al faptelor noastre. Să iubeşti salva pe care ti-o dă Dumnezeu! El dă strălucită răsplată. Ai fost numit într-o slujbă înaltă şi te cinstesc şi te slăvesc oamenii? Poartă-te cu cei de sub stăpânirea ta ca şi cum ai fi egal cu ei, «nu ca stăpân al păstoritilor»(I Petru 5,3). Domnul a poruncit: «Cel care vrea să fie între voi întâiul să fie slugă tuturor» (Marcu 10,44).”

„Pe scurt, urmăreşte atât de mult smerenia ca şi cum ai fi îndrăgostit de ea. Îndrăgeşte-o şi te va slăvi. Aşa vei merge pe calea care duce cu bine la slava cea adevărată, slava îngerilor, slava de la Dumnezeu. Hristos te va mărturisi înaintea îngerilor că eşti ucenic al Lui (Luca 12,8) şi te va slăvi, dacă vei fi următor smereniei Lui, Care a spus: «Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 29), Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!”

(Sfântul Vasile cel mare, PSB vol 17, Omilia XX, Despre Smerenie, pp 550-551).

Să cântăm împreună 4

Preasfântă Maică şi Fecioară

Priceasna audio

Preasfântă Maică şi Fecioară

Nădejdea sufletului meu

Tu eşti a mea mijlocitoare

La Milostivul Dumnezeu.

De n-ar avea la ceruri lumea

Rudenie de pe pământ

Atunci ar fi pustie viaţa

Asemenea unui mormânt.

De nu erai tu Primăvară

A veacului înţelenit

Ar fi rămas de-a pururi iarnă

Şi Soarele n-ar fi zâmbit.

De n-ai fi revărsat tu zorii

Peste pământul adormit

Atuncea umbra cea de moarte

Ar fi rămas fără sfârşit.

Dar astăzi Preacurată Maică

Când toţi ne-am abătut la rău

De nu te vei ruga fierbinte

Ne părăseşte Fiul tău.

Trimite semn de pocăinţă

Poporului nedumerit

Şi adu iarăşi la credinţă

Pe sufletul cel rătăcit.

Dezleagă Preacurată Maică

Cătuşele celor robiţi

Şi dăruieştele răbdare

Creştinilor năpăstuiţi.

Că Fiul tău iubită Maică

Şi-al nostru scump Mântuitor

De-aceea roagă-L tu Măicuţă

Ca să ne vină-n ajutor.

TEXTE LITURGICE

„Văzând Preacurată pe Făcătorul a toată lumea, că rabdă ocări, şi se înalţă pe Cruce, suspinai, zicând: Preaslăvite Domane, Fiul meu şi Dumnezeul meu, cum suferi necinste Stăpâne, vrând să cinsteşti zidirea Ta. Slavă milostivirii Tale celei multe, şi pogorârii Tale, Iubitorule de oameni.”(Minei, pp 230, Vecernie, stihoavna Crucii, 15 Noiembrie).

„Înfrumuseţându-ţi cugetul sufletului tău cu postul, luminezi pe credincioşi cu razele pătimirii, Galactioane fricite. Pentru aceasta săvârşind cu credinţă sfântă şi de lumină purtătoare ziua ta, strigăm cu către tine cu credinţă: Ca unul ce ai îndrăzneală către Hristos, roagă-te să ne mântuim noi” (Minei, pp 72, Utrenie, Sedealna Crucii, Noiembrie).

„Fecioară cu totul fără prihană, care ai născut pe Dumnezeu cel mai presus de fiinţă, roagă-te Lui neîncetat împreună cu cei fără de trup, să dea iertare de greşale, şi îndreptare vieţii mai inainte de sfârşit, nouă celor ce cu credinţă şi cu dragoste te lăudăm pe tine după datorie, însăţi prea lăudată.” (Minei, pp 72, Vecernie, 15 Noiembrie).

„Dacă Te-a văzut pe Tine înălţat pe Cruce, Preacurată Maica Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu, tânguindu-se ca o maică, zicea: Ce minune nouă şi străină este aceasta Fiul meu? cum Te împreuni cu moartea, Viaţa tuturor? Vrând să înviezi pe cei morţi ca un milostiv”( Minei, Noiembrie pp 73).

INGERI SI DEMONI

de Pr. Ioan Chidu

                                            A.ÎNGERII

 Lumea "celor nevăzute" pe care o mărturisim în Simbolul credinţei sau cerul creat de Dumnezeu la început (Facere 1,1), este lumea fiinţelor spirituale, lumea îngerilor.                                                                                                          

Îngerii au fost creaţi din nimic, la fel ca şi lumea materială, dar înaintea acesteia. Ei sunt nemateriali şi fără trup. Despre natura îngerilor, Psalmistul David, în Ps. 103,4 mărturiseşte: "Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc", cuvinte din care observăm că îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale, dar nu la fel cu spiritualitatea lui Dumnezeu. În relatările biblice, arătările îngerilor sunt descrise întotdeauna cu chip omenesc, asemănători unor tineri câteodată deosebit de strălucitori (Facere 19, Daniel 10). În Cartea Tobit, îngerul Rafael îl însoţeşte pe Tobie iar acesta îl vede ca om. Îngerul care a prăvălit piatra de pe uşa mormântului Domnului (Matei 28,2) avea "înfăţişarea ca fulgerul şi îmbrăcămintea alba ca zapada" si s-a adresat femeilor vestind Invierea. Femeile mironosite au găsit în mormântul Domnului înviat ( Marcu 16,5)" un tânăr şezând în partea dreaptă îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au înspăimântat". În Evanghelia dupa Luca 24,4, în faţa femeilor ce aduceau miresme la mormântul Domnului, li s-au arătat " doi bărbaţi în veşminte strălucitoare". La Înălţarea Domnului, apostolilor ce priveau pe Domnul înălţându-se la cer( Fapte 1,10) li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe.

Deşi sunt duhuri, îngerii sunt totuşi limitaţi în timp şi spaţiu. Sf. Ioan Damaschinul, în acest sens zice: "... atunci când sunt în cer nu sunt pe  pământ şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ nu sunt în cer. Fiind spirite ei sunt  în locuri spirituale. Natura lor nu are forma trupească şi activează acolo unde li se porunceşte; cu toate acestea ei nu pot să activeze simultan în două locuri deosebite".( Dogmatica ,II, 3,trad. de Pr. D. Fecioru, ed.a II-a, Scripta, 1993, p.47)

Deşi au o cunoaştere  mai specială ca a omului, îngerii nu sunt atotştiutori. Ei sunt fiinţe raţionale şi libere. În vedenia sa, profetul Daniel Îl vede pe Dumnezeu (Daniel 7,10) slujit de " mii de mii de miriade " de îngeri, deci, numărul lor e imens. În Epistola către Coloseni 1,16, sf. ap. Pavel descrie o clasificare a îngerilor buni, pe baza căreia  sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul  îi grupează în trei categorii (coruri), fiecare având trei cete:

I. Serafimi, Heruvimi, Tronuri,

II. Domnii, Puteri, Stăpânii,

III. Începătorii, Arhangheli, Îngeri.                            

Rolul îngerilor este de a fi slujitori ai lui Dumnezeu, ai întregii creaţii şi ai fiecărui om în parte (în calitate de îngeri păzitori). Peste tot în sfânta Scriptură, atât a Vechiului testament cât şi a Noului testament îi găsim pe îngerii buni ca împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu: ei păzesc intrarea în Eden - Facere 3,24; îi ajută pe cei drepţi- Daniel 3,28,Tobit 5,4 si urm., Arh.Gavriil aduce veşti minunate - Luca 1,11;26, ne păzesc pe fiecare - Matei 18, 10, ICor. 11,10, însoţesc sufletele după ce se despart de trup - Lc.16,22. Atât Bisericile creştine se află sub paza unui înger - Apoc.1,20, cât şi popoarele - Daniel 10,13,20 (Persia, Grecia), - F.Ap.16,9 (Macedonia).

                                  B.DEMONII

Există , însă, şi îngeri răi sau demoni, diavoli. La început ei făceau parte din lumea îngerilor buni, dar s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au fost alungaţi din cer (Apoc. 12, 7-90. Declarându-se vrăşmaşii lui Dumnezeu ( Isaia 14,11-15), vrând să fie mai presus de Dumnezeu, au fost trimişi în adânc, după cuvântul Mântuitorului:"....am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer" ( Luca 10,18), iar Dumnezeu i-a pus în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari"( Iuda 6).

Diavolul este socotit autorul păcatului şi pricina răului în lume. El a ispitit şi a împins la căderea în păcatul neascultării pe primii oameni (Facere 6,1-7), el a iniţiat grozăvia uciderii între oameni (Cain şi Abel), el însuşi fiind "de la început ucigător de oameni"( Ioan 8,44). El a îndrăznit- fără nici o izbândă - să ispitească pe Însuşi Mântuitorul (Matei 4,1-11), si tot el, diavolul, "umblă răgnind ca un leu, căutând pe cine să  înghită" (IPetru 5,8).

Numărul demonilor este foarte mare. Şi în lumea lor există o ierarhie. Găsim pomenit numele ''Beelzebul, căpetenia demonilor" ( Matei 12, 24), iar Sfinţii  Părinti spun că şi în lumea întunericului sunt trepte şi ranguri diferite.

Biruinţa finală, însă, nu aparţine forţelor răului, căci pentru izbăvirea din robia diavolului a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Prin jertfa supremă de pe crucea de pe Golgota, precum şi prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a biruit puterea celui rău. Cu ajutorul Harului ceresc avem puterea să luptăm împotriva demonilor, a ispitelor de tot felul, având alături pe îngerii buni şi păzitori.  

* Pr.Prof. Vasile Mihoc,Indrum. Bis.2003, pag. 75- 80

* Pr.Mihai Colotelo, Indr. bis. 1977, pag. 225-228

* Sfanta Scriptura, Buc.1968

Îngerii, prietenii şi casnicii lui Dumnezeu

de Lucian Olaru

Motto: „Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine; eu sunt mic, tu fă-mă mare; eu sunt slab, tu fă-mă tare; şi-n tot locul mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte; Doamne Îngeraşii Tăi fie păzitorii mei, şi în zi şi în noapte, pân-la ceasul cel de moarte.”

Toată lumea ştie că există două lumi: una văzută, palpabilă, iar alta nevăzută; iar cei ce nu cred ca există o lume nevăzută, aceeia nu cred (poate) că omul are suflet tocmai pentru că el (sufletul) nu se vede... sau tot aşa, omul nu are minte pentru că ea nu se vede cu ochiul liber...

Din lumea nevăzută fac parte îngerii, „cereştile, netrupeşti puteri” care sunt puţin mai mari decât noi oamenii, atât în putere, în cunoştinţă cât şi în virtute; spune psalmistul David: „Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmi 8, 5). Îngerii (deci lumea nevăzută) au fost creaţi înaintea lumii vazute, aşa cum mărturiseşte dreptul Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu din nimic şi deci sunt fiinţe mărginite, dar pot străbate spaţiul cu viteza gândului, însă nu au însuşirea atotprezenţei, pe care numai Dumnezeu o are; îngerii cunosc cele prezente, cele trecute şi cele viitoare, dar cu toate acestea nu posedă atotştiinţa, care este un atribut (o însuşire) numai a lui Dumnezeu. Ei nu pot face minuni decât numai din încredinţarea lui Dumnezeu.

Cuvântul ÎNGER înseamnă „sol, crainic, vestitor, trimis”[1]; ei au rolul de a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, de a trimite mesaje oamenilor... „Îngerii sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare oamenilor.”[2] Îngerii au raţiune, voinţă, simţire şi văd faţa lui Dumnezeu, aşa cum a zis Domnul Însuşi: „Îngerii din ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu”[3]

Rolul sau scopul îngerilor este:

-          dau preamărire lui Dumnezeu;

-          împlinesc voia Lui;

-          propria lor fericire şi slujesc ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni;

-          se bucură pentru întoarcerea păcătoşilor;

-          primesc descoperiri de la Dumnezeu;

-          grăiesc către oameni şi îi învaţă; sunt mesageri ai lui Dumnezeu;

-          îi apără pe oameni de rele şi de vrăşmaşul diavol; duc rugăciunile oamenilor către tronul cel ceresc;

Îngerii sunt fiinţe spirituale, (nu au trup), sunt nemuritori, n-au trebuinţă de hrană, n-au gen, nu sunt supuşi ispitelor şi slăbiciunilor omeneşti;[4]

            Sfânta Biserică ne învaţă că fiecare om îşi are îngerul său păzitor: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.”[5]

            Nu toţi îngerii  sunt egali între ei; ei se împart în nouă cete, grupaţi în trei triade:    

-          Scaunele, Heruvimii, Serafimii;

-          Domniile, Stăpâniile, Puterile;

-          Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii.

            Îngerilor le acordăm o cinstire relativă, (asemenea sfinţilor), numită în limbaj bisericesc „cult de venerare”; îi cinstim de mai multe ori pe an: fiecare zi de luni este îmchinată cinstirii sfinţilor îngeri; ziua de 8 Noiembrie, când sărbătorim pe Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail; numeroase biserici poartă hramul Sfinţilor Arhangheli şi multe persoane poartă numele de Gabriel(a), Gavriil, Mihail(ela) şi Rafail în semn de cinstire şi preţuire a îngerilor.

            Cultul cinstirii sfinţilor îngeri (sau venerarea îngerilor) s-a generalizat oficial prin horărârea sinodului VII ecumenic de la Niceea, 787.

 "Cel ce ai împodobit cerul cu stele, ca un Dumnezeu, şi prin îngerii Tăi tot pământul luminezi, Făcătorule a toate, mântuieşte pe cei ce Te laudă pe Tine". (Luminânda zilei de Luni, Ceaslov, pp 69).

"Mai marilor Voievozi ai oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să ne acoperiţi pe noi, prin rugăciunile voastre, cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi, ca cei ce sunteţi mai mari peste cetele puterilor celor de sus." (Troparul sfinţilor îngeri, Ceaslov, pp. 428).

---

[1] Todoran, Isidor, Pr. Prof. Dr.; Zăgrean, Ioan, Pr. Prof. Dr., Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile teologice, ed. Arhidiecezana Cluj, Cluj, 1997, pp. 138-139.

[2] Idem.

[3] Matei, 18, 10.

[4] Todoran, Isidor, Pr. Prof. Dr.; Zăgrean, Ioan, Pr. Prof. Dr., Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru Seminariile teologice, ed. Arhidiecezana Cluj, Cluj, 1997, pp. 140.

[5] Matei 18, 10

Să cântăm împreună 3

 Iartă-mă


Priceasna audio

Iartă-mă, Iartă-mă, Iartă-mă,

Dumnezeul meu

Pentru gândul nesfârşit

Pentru patimă privit

Pentru vorbă fără har

Doamne iatră-mă Tu iar.

Iartă-mă, Iartă-mă, Iartă-mă,

Dumnezeul meu

Pentru timpul ce-a trecut

Fără rodul ce L-ai vrut

Fără dragoste cu jar

Doamne iartă-mă Tu iar

Iartă-mă, Iartă-mă, Iartă-mă,

Dumnezeul meu

Pentru felul meu firesc

Printre lume când păşesc,

Pentru traiu-mi în zadar

Doamne iartă-mă Tu iar.

Iartă-mă, Iartă-mă, Iartă-mă,

Dumnezeul meu

Pentru nevegherea mea

De-a rămâne-n voia Ta

Pentru tot ce-a fost murdar

Doamne iartă-mă tu iar.

Iartă-mă, Iartă-mă, Iartă-mă,

Dumnezeul meu

Doar iertarea ce mi-o dai

Îmi păstrează-al păcii Rai

Şi mă scoate iar şi iar

Doamne-n veşnicu-Ţi hotar.

Iartă-mă, Iartă-mă, Iartă-mă,

Dumnezeul meu.

Îndemn

I. Nistor

Dacă-ţi iese pe cărare
O furnică, n-o călca
Doar şi tu poţi fi asemeni
În cărarea altora.

Nu strivi firul de iarbă,
Nici plăpânzii ghiocei
Ce-ţi străjuiesc drumul vieţii,
Căci şi tu poţi fi ca ei.

Tot ce este viu sub soare
Fie insectă sau floare,
Ori pasăre zburătoare
Vrea aer, apă şi soare.

Dacă tu nu le poţi da,
Cel puţin nu le lua!

Să nu provoci, ţi se cere,
Nici lipsuri şi nici durere.
Ci, dimpotrivă, creştine
Fă bine la orişicine!

Rugăciunea mamei

de Teodor Castrişanu

Copilaşi din toată lumea, ştiţi voi cum se roagă mama
Pentru voi în orice seară? Nu ştiţi? Sigur! N-aţi luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi, la icoana Maicii sfinte
Îşi şopteşte-n blânde şoapte rugăciunea ei fierbinte.

Uite-aşa grăieşte dânsa: " Maică sfântă, Preacurată,
Vezi-i ce frumos dorm dânşii?...Ei îmi sunt averea toată.
Pentru ei din greu mă zbucium, pentru ei trăiesc în lume
Şi îndur atât noianul de dureri fără de nume!

I-am culcat şi-acum spre tine vin ca ei să nu mă vază
Şi te rog, Măicuţă sfântă, să cobori o blândă rază,
Raza bunătăţii tale, pe frumoasele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele şi nici pleoapele muiete.

Şi le-adu în suflet raiul liniştit al vieţii tale
Şi mi-i fă ca-n zori de ziuă, când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminţi şi veseli, îndreptând spre mine paşii
Cum i-ndreaptă către tine, colo-n cer, sus, îngeraşii"

ALEGERI PENTRU NOI, ALEGERI PENTRU ALŢII

de Pr Vasile Gafton

Ne numim fraţi în credinţă şi avem această solidaritate unii cu alţii în credinţă, în nădejde şi în dragoste, lucrurile pe care ar trebui să le dorim, să le căutăm, să le cultivăm în această lume, atât cât ne ţin puterile.

Omul, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, se ghidează în această lume după două principii: acela al evitării durerii şi al căutării continue a plăcerii. Şi părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat că de câte ori omul fuge de durere şi caută plăcerea, se întâmplă ca după plăcerea pe care o găseşte, plăcere de scurtă durată – pentru că nimic din lumea aceasta nu este veşnic – să ajungă tot la durere şi anume, durerea pierderii obiectului plăcerii pe care l-a căutat cu asiduitate.

În Evanghelia citită astăzi la Sfânta Liturghie, (Duminica XXII după Rusalii, Luca 16, 19-31 – Bogatul nemilostiv şi săracul Lazar), se vorbeşte despre Dumnezeu şi despre om, despre lume, despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre iad; am spus că toate acţiunile se petrec în jurul acelei porţi la care stătea Lazăr: poarta alegerilor noastre. De fapt, suma tuturor alegerilor pe care le facem noi oamenii în această viaţă este MOARTEA. Însă, prin Hristos-Domnul, Dătătorul de viaţă, suma tuturor alegerilor noastre poate să fie VIAŢA. Este modalitatea în care noi putem să depăşim lumea aceasta. Fiinţa – natura umană – nu moare; noi toţi suntem oameni în această lume, dar existente, părtaşi ai naturii umane, (nu suntem noi natura umană, un om singur! Moare un om – moare natura umană – nu e adevărat!) noi suntem numai nişte părţi, accidente ale naturii umane, ipostasuri raţionale.

Murim noi, cei care facem alegeri în viaţa aceasta, şi puse una lângă alta, aceste alegeri ale noastre sunt ceea ce vedem în mijlocul nostru; aşa este de la păcatul lui Adam: Dumnezeu a făcut lumea, a făcut Raiul, Dumnezeu a dat posibilitatea lui Adam să se împărtăşească din toate bunătăţile pe care le-a sădit în acea grădină a Edenului şi i-a spus: „nu mânca din acest pom, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri” . Moartea este alegerea lui Adam,  este alegerea omului... nu facem decât să ne amânăm moartea cu toate alegerile intermediare pe care le facem. De fapt, ne apropiem de ea pe zi ce trece... dacă nu suntem conştienţi de lucrul acesta, şi că putem să rămânem cu alegerea aceasta şi în veşnicie, atunci s-ar putea ca tot ceea ce facem în această lume să fie o greşală.

Este foarte trist că, de multe ori ni se ia această posibilitate a alegerii;

Nu poţi să judeci un om până în ultima zi a vieţii lui... până atunci el poate să se schimbe, el poate să aleagă viaţa în locul morţii.

Una dintre cele zece porunci pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise spune „Să nu ucizi!” şi noi suntem cu toţii de acord că poate ucide şi un cuvânt, atât de firav este omul. De ce să nu ucizi? Pentru că în momentul în care ai ucis înseamnă că ai ales tu în locul celuilalt. Celălalt putea să aleagă până în ultima zi a vieţii lui calea cea dreaptă; celălaltă putea să se mântuiască până în ultima zi a vieţii lui, care zi nu este cea pe care tu i-ai dat-o, ci Dumnezeu, deci, tot El şi numai El are dreptul să i-o ia. Dumnezeu ne lasă pe toţi în această lume să trăim până când ne-am împlinit într-o oarecare măsură menirea. N-avem noi voie să alegem în locul altora.

Am spus şi cu alte ocazii: „Nu purtaţi cruci străine!”; nu vorbiţi despre unul sau despre altul că ar trebui să facă aşa sau ca nu face bine aşa pentru că ar însemna să alegeţi în locul lui; vorbiţi cu dumneavoastră despre dumneavoastră, ce-ar trebui să fac eu, cum ar trebui să fac eu binele. Am spus, cu alte cuvinte să daţi mărturie nu despre credinţa altora, ci, daţi mărturie despre credinţa dumneavoastră. Daţi-vă dumneavoastră mărturie despre credinţa dumneavoastră: cum trebuie să cresc, cum trebuie să mă mântuiesc,...

Nu alegeţi în locul altuia, pentru că iată ce se întâmplă. Se moare. În momentul în care alegi în locul altuia ai impresia că poţi să alegi şi dacă celălalt să mai trăiască sau nu! Şi nu-i corect! Dumnezeu face alegerile acestea. Dumnezeu ne trimite în lume şi Dumnezeu ne cheamă din lume; tot segmentul acesta din lume care se numeşte viaţă ne aparţine nouă. Noi decidem dacă vrem să-l împărţim cu alţii sau nu, de aceea nimeni nu are dreptul să ni-l ia şi nici noi n-avem dreptul să-l luăm altora! Nimeni nu are dreptul să ne ia alegerea chiar dacă e o alegere greşită! Are dreptul să ne îndrume, să ne pună în avertizare cu privire la anumite aspecte (poate negative, poate rele, poate păcătoase ale vieţii noastre). Alegerea e a noastră. Să ne învăţăm să alegem noi în locul nostru, să nu alegem în locul altora şi pentru alţii! Să încercăm să îi lăsăm pe toţi să acceadă, să meargă către mântuire pe propriile lor alegeri pentru că nu noi le-am dat viaţa.

Se întâmplă tragedii în viaţa aceasta, sunt situaţii din care ar mai fi putut fi găsite ieşiri spre bine. Şi totuşi, se sfârşesc vieţi, iată, înainte de vreme, înainte de a face ultima alegere.

Zice bogatul din iad către Patriarhul Avraam: lasă-l pe Lazăr să se ducă în casa tatălui meu căci mai am alţi cinci fraţi, să le spună şi lor să nu ajungă în acest loc de chin... să ştie cum trebuie să aleagă. Trebuie să învăţăm din lucrurile acestea tragice că, dacă nu aşezăm viaţa noastră pe făgaşul pe care trebuie să-l urmăm, s-ar putea să ajungem în situaţii neplăcute, în situaţii critice în care nu se mai poate face nimic, pentru că nu ştim să alegem pentru noi, ci, doar pentru alţii şi, e păcat, din moment ce Dumnezeu vrea ca noi să facem alegerile cele bune în aşa fel încât să ajungem să ne bucurăm cu El în Împărăţia Lui.