Leoaică tânără, iubirea

de Nichitaa Stănescu

Leoaică tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus tâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciorcârlii.
Mi-am dus mâna la sprînceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi aluneca-n neştire
pe-un desert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Să cântăm împreună 1

Bucură-te Sfântă Cruce

Priceasna audio

Astăzi voiesc a-ţi aduce Laudă Ţie Sfântă Cruce Cântând cu cântare dulce: Bucură-te Sfântă Cruce! Bucură-te semn ceresc Cruce, steag împărătesc Bucură-te armă sfântă Bucură-te lumea-ţi cântă Când te am eu păzitoare Şi casei ocrotitoare Atunci răul cel vrăjmaş N-are la mine sălaş Tu pe cer te-ai arătat Lui Constantin împărat Şi-aveai împrejur scrisoare Cum că eşti biruitoare Tu cruce ai fost purtată Pe umere ridicată De Domnul nostru Iisus Când suia Golgota-n sus

Pentru Iisus dă-mi şi mie Dă-mi scârbă şi bucurie Scârbă că sunt păcătos Şi nevrednic de Hristos Bucurie, mângâiere, O, cruce, a mea putere Dă-mi Tu ca să biruiesc Tot sfatul cel diavolesc Da-mi o inimă curată Da-mi o minte deşteptată Că aşa prin darul Tău Să mă-nvrednicesc şi eu Vrednic a te lăuda Vrednic a te săruta Şi să-ţi cânt cântare dulce Laudă Ţie Sfântă Cruce Sfântă Cruce armă dulce Fii cu noi unde ne-om duce Lui Dumnezeu ne-om ruga Acum şi-n veci pururea

Permisul auto

 de Dan Puric

Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc. Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină. Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez. Pentru mine, lucrul ăsta a venit prea târziu, şi m-am dus la prima lecţie de şoferie cu emoţii de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul. Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, şi îl aşteptam. Cel mai bun lucru era că omul nu mă cunoştea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceauşescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faţa mea, i-au sărit şuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos şi le-a pus la locul lor, ignorându-mă. Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut. Locul mortului. Nea Ilie era plin de vaselină şi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, şi-a dat seama cu cine are de-a face. Dacă m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: «Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!» Când mi-a zis, fără să se uite la mine: «Bă, asta e cheia!», am îngheţat. «Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraţia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în
prima maşină.» Absolut genial! Apoi îmi spune scurt: «Treci în locul meu!» Eu, speriat: «Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa ceva». El: «Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să te conducă toţi tâmpiţii?» Şi atunci m-am gândit să strig şi eu la poporul român: «Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?» Era o adevarată resuscitare, domnule! Şi îmi tot repeta: «Hai, hai, învaţă să conduci!» Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic. Şi eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar şi în ochii lui. «Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiţi în spate? Vezi, băă, că intră ălă în tine!» Şi m-a ţinut aşa, de îngheţam şi transpiram tot, doua zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viaţa mea, nu m-a solicitat atât de mult, şi nu m-a adus într-o asemenea stare. În a treia zi s-a liniştit de tot. Stătea bătrânul cu o mână pe volan şi cu fesul pe ochi. Dormea, domnule! «Înseamnă că am început să conduc bine», mi-am zis. Crucea Sfântului Andrei . Nu l-aţi văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind şi traficul din Bucureşti. Si, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii: «Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!» Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală. «În cimitir?» «Pai da! Nu e singură, e cu soţul!» «Cum a ajuns acolo?» «Tot aşa, bă, ca şi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei , aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te opreşti să te
închini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!» Omul ăsta m-a creştinat pe mine, teologul lui peşte. Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiţi în dreapta şi nu crezi nici măcar în ăla de-ţi face semn cu steagul, că e ţara plină de proşti. Vei învaţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea !"

TEXTE LITURGICE

„Fecioară fără prihană, podoaba îngerilor, ajutătoarea oamenilor, tu îmi ajută mie celui ce mă primejduiesc în marea vieţii şi pururea cad în viforul păcatului.”(Minei, 6 sept., Canonul Utreniei peasna 1, pp. 89).

„Prea minunată Maica lui Dumnezeu, străluceşte-mi mie raza pocăinţei, risipeşte-mi întunericul răutăţilor mele celor fără măsură, Fecioară, goneşte cugetele inimii mele cele viclene.” (Utrenie, septembrie)

„Având în inima Ta pe Hristos adevărată avuţie necheltuită, aurul care ţi l-a dat ţie împăratul ca un lut l-ai socotit” (18 Septembrie, Utrenie, peasna 6-a, Irmos, pp. 247)

„Fecioară Marie, cădelniţa cea de aur, goneşte întinăciunea patimilor mele şi mă întăreşte pe mine, carele mă clătesc de năvălirile vicleanului vrăjmaş” (18 Septembrie, Utrenie, peasna 3 a Născătoarei, pp. 246)

„Îndură-te Doamne către mine robul Tău, şi-mi iartă acum toate datoriile, şi-mi dăruieşte mila milostivirii Tale, ca cu laude să te slăvesc pe tine neîncetat.” (18 Septembrie, Utrenie, Icos, pp. 248)

despre î n f r â n a r e

“Nu-ţi linguşi, omule, trupul cu somn, cu băi, cu aşternuturi moi! Spune totdeauna cuvântul acesta: Ce folos de sângele meu, dacă mă cobor în stricăciune? Pentru ce îngrijeşti atâta un lucru care, puţin mai târziu, se va strica? Pentru ce te îngraşi şi pui carne pe tine? Nu ştii, oare, că, cu cât iţi e mai grasă carnea, cu  atât iţi faci mai grea închisoarea sufletului tău?”( Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, pp 100-101);

R O S T U L

de Dan Puric

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.
La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e usor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.
Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii nostri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mâna de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările "prietene".

La noi chestia asta se numeşte "agricultura de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi soriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoşilor diminaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară! Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertas. Pe toţi gângavii şi pe toti puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi aştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormantări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizeaza cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatal nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.
Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă aştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada .
Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri. Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi. 

Domnul nostru Iisus Hristos şi educaţia

de pr. prof. Ion Ciungu

Motto: „Şi chemând la Sine mulţimea, laolaltă cu ucenicii Săi Le-a zis: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie» ( Marcu 8, 34 )

[ EDUCATIO ( latină ) = creştere, instruire, formare, educaţie ]

            Se ştie că educaţia are multe aspecte: ed. fizică, ed. intelectuală, ed. morală, ed. religioasă, ed. civică, ed. estetică, ed. naţională, etc. Se cuvine să învăţăm de la înaintaşii noştri. De exemplu, marele geograf şi educator român, Simion Mehedinţi ne avertizează că: „nu poţi fi om deplin fără a fi creştin” şi că „un om ca şi un popor atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie”[1].

            România, ţară creştină, recunoaşte 17 culte religioase din care 15 sunt culte creştine, adică şi-au afirmat voinţa de a-L urma pe Hristos.

            „Din mila Sfântului”, vorba lui Eminescu, „facem umbră pământului” şi uneori „îngenunchem” în rugăciune conştienţi că avem o direcţie de creştere, de formare, de instruire, de educaţie spre Tatăl Ceresc, prin intermediul Fiului şi al Duhului călăuzitor spre „tot adevărul”. ( Ioan 14, 4, şi următoarele; 16, 13 şi următoarele; I Ioan 2, 27 ).

            În procesul educaţiei creştine suntem uneori conştienţi că avem de biruit necazurile şi ispitele lumii pe care le aduce Ispititorul. Ştim că Ispititorul e deja biruit de Fiul care alege iubirea spre Tatăl şi respinge iubirea spre poftele lumii. Suntem încurajaţi să biruim lumea, asemenea Lui ( Matei 4, 1-11; I Ioan 1, 16-17; Ioan 16, 33; I Ioan 5,4-5 ).

            Putem observa două aspecte care stau la baza succesului repurtat de Domnul nostru Iisus Hristos: pe de o parte iubirea constantă faţă de Tatăl, de cealaltă parte refuzul constant faţă de „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii”.

            Educaţia creştină sau stilul de viaţă care-L urmează pe Hristos se bazează în principal pe autoritatea educativă unică şi pe energia care vin de la Hristos. El ne spune: „... Unul este Învăţătorul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” ( Matei 23, 8 ). De asemenea : „Fără Mine nu puteţi face nimic” ( Ioan 15, 5 ). Succesul educatorului creştin depinde de legătura sa organică, vitală cu Hristos: „Cel ce rămâne întru Mine, şi Eu întru el, acela aduce multă roadă” ( Ioan 15, 5 ).

            De asemenea, educaţia creştină se bazează pe adeziunea liberă a persoanei: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine...” ( Marcu 8, 34 ).

            Ştim că de obicei părinţii dau copiilor lor tot ce este ( mai ) bun, atât ca hrană, îmbrăcăminte, cât şi ca educaţie. Iată cum a procedat scriitorul englez Dickens cu fiul său, scriindu-i: „Am pus în cufărul tău un «Nou Testament»; e cea mai bună carte pe care lumea a cunoscut-o vreodată; alta mai bună n-are să cunoască niciodată”[2].

            Aşadar, atât la nivel de individ şi de familie, cât şi la nivel de popor cuvântul lui Dumnezeu este recomandat atât ca remediu cât şi ca sursă de energie şi satisfacţie. Convins de acest adevăr, Wilson, preşedinte al S.U.A. şi laureat al premiului Nobel pentru pace afirma: „nici un popor mare nu va putea să-şi biruie ispitele şi nebuniile dacă nu-şi învaţă copiii să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu... dreptatea popoarelor ca şi a inşilor trebuie insuflată de Biblie. Eu deplâng pe oamenii care nu citesc Biblia în fiecare zi. Mă mir că ei se lipsesc de această putere şi plăcere”[3].

            Însă, după cum ştim, educaţia creştină urmăreşte nu doar realizarea binelui temporar, ci cucerirea fericirii nesfârşite. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „adevăr, adevăr vă spun: «cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică...»” ( Ioan 5, 24; 17, 1-2, etc ).

            Se cuvine să fim conştienţi deasemenea de următoarele cuvinte ale Stăpânului, Învăţătorului, Mântuitorului, Dumnezeului nostru: „Adevăr, adevăr vă spun: nu este sluga mai mare decât domnul ei, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis. De vreme ce ştiţi acestea, fericiţi veţi fi de le veţi face.” ( Ioan 13, 16-17).

---

[1] Simion Mehedinţi, Poţi fi om deplin fără a fi creştin?, Cartea românească, Bucureşti, f. a., apud  Pr. lect. dr. Vasile Gordon, Învăţământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere ale unui scurt excurs istorico-pedagogic, în ORTODOXIA, Revista Patriarhiei Române, Bucureşti, nr. 3-4, 2000, p. 66.

[2] Ignatie Monahul, Buna-cuviinţă în educaţia creştină a copiilor, apare cu binecuvântarea Mitropolitului Serafim al Germaniei şi al Europei Centrale şi de Nord, ANDREAS PRINT, Bucureşti, 2008, p. 147.

[3] Ibidem.

Ce ne dorim noi, nouă?

de pr. Vasile Gafton


Ceea ce ne lipseşte nouă este criza!
Şi treaba merge unsă, ca pe roţi,
Acesta ni-i de azi sloganul sau deviza,
Să decedăm de criză bună toţi.

Să-ncerce bunăoară fitecine,
Să ne smintească de pe drumul ce-am ales
Sau să se cerce numai să ne facă bine,
Fără să aibă în ascuns vr' un interes,

C-atunci cu sfântă, patriotică mânie,
Şi-ntr-o unire plină de avânt,
L-om lua de piept şi i-om striga, s-o ştie,
Că criza-i pentru noi un lucru sfânt.

Sau ce, ne ţine careva cumva de proşti,
De ne ameninţă cu binele ce nu-l dorim?
Ei bine, ne-angajăm!, prezenţi şi... foşti,
Să facem România ţintirim.

Căci, ce frumoase-s crucile ce-adăpostesc eroi,
Şi cât de bine sună cântecul de jale,
Cu-acestea ne lăudăm în lume noi,
Deci, duceţi binele de-aicea, mai la vale.

Şi-l azvârliţi să nu-i mai ştim de nume,
Nici să ne amintim de el vreodată;
Să fie numai criză-n astă lume,
Şi noi, românii s-o avem pe toată.

Căci binele nu naşte-n noi nimica de vânzare,
Doar plânsul, jalea şi amarul cel din cale-afară,
Acestea pun românii noştri în valoare,
De-aceea cerem criză iară, iară...

Să vindem tot şi să ne bălăcim în disperare,
Să ne trădăm unii pe alţii cu succes,
Aceasta ni-i plăcerea cea mai mare
De dinainte de al neamului român deces.

Şi-atunci să văd eu, cine va mai plânge,
În lumea cea cuprinsă de regres,
şi criza-n pieptul cui, cu dor se va mai frânge,
Căci plânsul, doar românii-n lume l-au ales!

Postul patimilor poporului român

de pr. Vasile Gafton

Ne-am frânt atunci când nu ne-am îndoit,

Chiar dacă ne-au scuipat, bătut și umilit

O dată și, de două ori și-a zecea oară,

Din zori de zi și până-n fapt de seară.

Ne-am câștigat apoi cu sânge libertatea,

Crezând atunci că săvârșim dreptatea

Dar, în afara faptului că astăzi, unii sunt eroi,

Mai știe cineva ce suntem noi?

Ce doruri ne mai zac acunse-adânc în soartă

Când viețuim cerșind din poartă-n poartă;

Sau va mai crește-n noi speranța de mai bine?

Vom mai avea față de morți, cumva rușine.

Păstra-vom oare vreo fărâmă de ”trecut”,

În cel mai negru ”dincolo” din câte s-au văzut;

Mai fi-va, oare, vreme sfântă pentru rugă,

În viața noastră scurtă ca o fugă?

Sau... poate nu mai are rost și nu contează

Să ne mai ținem în vreun fel gândirea trează;

Să mai vorbim despre iubire și credință,

Să apelăm din când în când la conștiință.

Căci, nu mai poți vedea lumina de-ntuneric

Și-n jur dansează haosul himeric.

Cuvântul în gâtlej îți zace searbăd, mut

Iar, chipul viitorului e astăzi unul slut.

Hai, luați-vă adio de la lume!

E expirată, nu mai are lucruri bune.

Răstălmăciți lumina, faceți întuneric!

În veacul ăsta crud și luciferic.

Dați cu piciorul și vă bateți joc de toate,

Democrația-i moartă de prea multă libertate.

Ni se permite absolut orice,

La ce bun să mai întrebăm... de ce?

Străinul

de Valentin Popovici


E noapte rece; vântul bate cu şueratul lui prelung,
Şi din ecouri depărtate, atâtea gânduri mă ajung.
Ce bine e să fiu acasă, să ştiu că am destul câştig,
Să nu mă chinuie nici foamea, nici să nu rabd pe drum de frig.

Ce bun a fost cu mine Domnul, că nu ştiu cum să-I mulţumesc,
Cum L-aş primi să ştiu că vine, să-mi fie oaspete ceresc.
Şi-n jocul straniu de lumină, al flăcărilor din cuptor,
Pe gene-mi cade toropeala, şi adormii aşa de uşor…

Deodată o bătaie-n poartă… tresar… e cineva pe drum!
Mă uit la oră: E târzie! Numai tâlharii umblă-acum!
Răsună iarăşi o bătaie, şi încă alte două-trei.
Şi strig atunci: "Cine-i acolo? E cam târziu acum, ce vrei?"

Şi glasul de-afară-mi spune: "Vin dintr-un loc îndepărtat;
Umblat-am cale lungă astăzi; sunt obosit şi s-a-noptat.
N-ai vrea căldura dinlăuntru s-o-mparţi cu mine pân’ la zi?
Ţi-aş mulţumi cum ştiu mai bine, şi-n rugăciuni te-oi pomeni.
Primeşte-mă doar până mâine că am ‘nainte un drum lung
N-ai vrea din colţul tău de pâine, să-mi dai şi foamea să-mi alung?"

Mă strecura-i lângă fereastră, să-l văd prin geamul aburit;
Era urât şi plin de zdrenţe, părea murder şi obosit.
"Nu cer decât un colţ de pâine, uscat de este, să mi-l dai;
Şi dorm şi jos pe-o rogojină, doar milă rogu-te să ai!"

Gânditu-m-am o clipă lungă, şi i-am strigat apoi răstit:
"Străine, du-te mai departe, aici nu-i han de găzduit!
Ce, n-ai gândit mai dinainte unde-ai să dormi, ce-ai să mănânci?
E prea târziu să-mi baţi la poartă, e prea târziu să mi te plângi!"

Şi-am auzit cum paşii afară, încet, încet s-au depărtat...
Până ce-n linişte doar vântul, a mai rămas stăpân pe sat.
Şi, mulţumit, în patul moale am adormit apoi curând
Dar am avut în neagra noapte un vis ce nu-l mai uit nicicând.

Parcă dintr-un nor de lumină, Domnul Isus se cobora,
şi-n casa mea venea să-mi spună, ce nimeni altul nu ştia.
Credeam că-mi va vorbi de bine; va lăuda tot ce-am muncit....
Dar, s-a apropiat de mine şi trist cu lacrimi mi-a grăit:

"Prietene, am vrut azi noapte să înoptez în casa ta;
Din pâinea ta, am vrut la cină să iau un colţ, ca partea Mea.
Dar mi-ai răspuns că pentru Mine, tu n-ai nici pâine şi nici pat,
Şi M-ai lăsat în frig afară, să plec flămând şi întristat.

Căsuţa ta nu era mică să-ncap şi eu să dorm în ea;
De ce nu vrei să ai la masă, un ostenit în casa ta?"
Şi m-a privit cu ochii umezi până când norul s-a luat...
Şi-am înţeles că El fusese, pribeagul ce L-am alungat.

Trezit din somn, de-nfiorare, am alergat afară-n frig...
Şi-am început în gura mare, străinul înapoi să-l strig.
Dar vai, demult plecase omul în întunerecul pustiu...
Doar vântul îmi striga din ramuri, că mă trezisem prea târziu:
E prea târziuuuu! E prea târziuuuu!

Semenilor mei...

 de pr. Vasile Gafton


De ce sunt trist şi nu mai am cuvânt
Şi nici răspuns să mă răspund pe mine?
Să spună cei ce-nşiră numai vorbe-n vânt,
Dar nu au nici curaj şi nici ruşine.

Să ştie ei tot ceea ce noi nu cunoaştem,
Să afle, noi, şi-al nostru neam de unde vine,
Şi pentru ce, întrebători de când ne naştem,
Găsim răspunsuri doar printre suspine.

Ne credem vajnici strănepoţi de Cărturar,
Tâlcuitori ai slovei sfinte şi străbune
Dar, glia noastră nu mai e Altar,
Iar focul dragostei de neam e doar tăciune.

Strigăm cu toţii: Doamne, ocroteşte-i „bustul”!
De toţi cei care vor în lături să-l ferească,
Şi se-nfierbântă-n inimile noastre dace mustul,
Dar, de noi cine poate să ne ocrotească ...,

... Când, noi nu mai avem azi de jertfit nimic
Şi ni se zvârcoleşte-n suflet disperarea,
Căci, chiar de-alegem răul cel mai mic,
Virtutea noastră cea mai mare-i dezbinarea.

Iar de mai câştigăm ceva din când în când,
E greu de spus dacă ni se cuvine,
De-aceea-s trist şi nu mai am cuvânt,
Când unii n-au curaj, iar alţii n-au ruşine.

Pe Cruce

de Vasile Voiculescu


"Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lava.
Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii
Cu fierea oţelită îl adăpau străjerii...
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Şi-l ocărau tâlharii.
Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Şi-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Ţipa văzând urgia.
Departe ucenicii priveau fără putere...
N-aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu El se năruise nădejdea lor întreagă
Şi fără mângâiere.
Târziu, porni mulţimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu feţele smerite
Şi bărbile-argintate.
Maslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe Cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste."

Sfântul Simeon Noul Teolog

„Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi, şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri, şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad, şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în luminã, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi, Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai ţie ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare."

Antologie sanscrită Din Mahabharata ( trad. G.Cosbuc)

Câinele a văzut o fată:
- „Carne!” a zis, bătându-şi dinţii;
Şi-şi priveau părinţii fata:
- „Floare!”, au zis, plângând părinţii;
Şi-a văzut-o un călugăr:
- „Bestie!” a strigat ascetul;
Şi-un poet văzut-a fata:
- „Înger!”, a şoptit poetul;
Eeeee, ce-i fata?
Nu-i nici înger, nu-i nici bestie
Nu-i nici carne, nu-i nici floare
Ci este ceea ce este ea:
O fata!

Asteptare
de Zorica Laţcu

Mai vii si astazi? Mila iar Te poarta,
De sus, spre staulul din Bethleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astazi nu e moarta?
Spre duhuri vii, cu ingeri de lumina,
Spre inimi vii cu stralucit alai,
Si-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatra goala, numai tina.
In tainite de inimi nu e pace,
Si frig ca-n duhuri nici in pesteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Si scutece noi n-avem din ce-Ti face.
Tu vii...Pogori in noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici in nisip din loc in loc,
Dar nu gasesti nici apa-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace ca sa-Ti fie
Tovarasi buni in drumuri tainuite
Si nici ciobani cu gluga de blandeti.
In noaptea noastra fara dimineti
Nu sunt carari de raze prafuite.
Nu si-ar gasi in noi, ca sa-i indrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior,
Arhanghelii, venind din cerul lor,

Ar ingheta pe nevazute trepte.
Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Sa dea viata golului din noi?
Astept...In duh sunt ganduri cu noroi
Si moartea-si vantura in inimi pleava.

HARUL DIN CĂDERE

 de Ioan Vasiu

Ai căzut? Ridică-te.
Ai căzut iarăşi? Te ridică iar.
Ai căzut din nou? Încă o dată te ridică.
Ţi se pare poate că exagerez. Crezi că nu vreau decât să te amăgesc, să te duc cu zăhărelul încrederii în propiile forţe şi al autosugestiei. Nu dai nici un ban pe autosugestie, o socoteşti o chestie inventată de psihologi sau o terapie ioghină care nu are ce căuta în viaţa unui creştin.
Nu asta mi-am propus. E bună autosugestia, dar de unul singur nu poţi face nimic bun. Ai nevoie de minimum o persoană. Această persoană poate fi om sau poate fi Persoana prin excelenţă, Dumnezeu. "Fără Mine nu puteţi face nimic" le-a zis Domnul Iisus ucenicilor Lui, şi nouă implicit. Deci nu de autosugestie e vorba.
Dar atunci de ce, că nu mai înţeleg nimic?! (ai zice) Vei crede atunci că sunt recidivist în vreo problemă şi susţin căderile şi urcuşurile repetate pentru a nu mă simţii vinovat de recidiva mea, alăturându-mi astfel parteneri în eşecuri repetate.
Nu. Nici asta nu e ideea .
Ideea este una scrută şi simplă. Chiar şi căderea poate fi un dar de la Dumnezeu, dacă şti să o interpretezi şi să te foloseşti de ea, de cădere.
Cum?!
În rugăciunea domnească Tatăl nostru cerem Domnului să nu ne lase să cădem în ispită. Se mai întâmplă să cădem ? Da. Tocmai despre ridicarea din cădere vorbim. De ce nu ne ascultă Dumnezeu ruga? Nu ştiu. Dacă aş spune că ştiu atunci aş fi prea îndrăzneţ. Dar pot să zic ce cred (nu strict personal ci ceea ce am aflat şi eu de la alţii). Urcuşul ce urmează căderi este un dar de la Dumnezeu. cu puterea Lui transformă blestemul căderii în binecuvântarea ridicării, preschimbă fuga de acasă în întoarcere binecuvântată şi mult aşteptată.
E rea cărarea, dar frumoasă e ridicarea. Atunci ce zic, păcătuieşte mult ca să te bucuri de iertarea Lui. Anatema, zic împreună cu fericitul Pavel apostolul. Nicidecum, să nu fie.
Zic: nu dispera dacă ai păcătuit. Iată că Hristos te aşteaptă să-ţi vindece rănile păcatului. Vino la El. Acum.